lisbeth (2)

Şi tot din momentul acela mirosul corpului meu a devenit pentru mine o adevărată obsesie. Ajunsesem la convingerea că repulsia pe care o stârnesc, faptul că sunt absolut incapabil să încropesc cu cineva, indiferent cine, o camaraderie mai trainică, s-ar datora mirosului meu neplăcut.
Am dobândit astfel o nouă manie: începusem să-mi miros subţioara cămăşilor şi ciorapii în momentele cele mai neaşteptate, până şi în prezenţa lui Ulrike, care punea această apucătură ciudată pe seama vreunei boli ruşinoase ce o voi fi dobândit-o prin bordelurile Berlinului şi insista să mă adresez unui medic.
Uneori mi se părea că percep limpede în jurul trupului meu o uşoară duhoare de excremente.
Atunci mi-am dat seama cât de înţelepte fuseseră sfaturile date de Lisbeth.
După ce luni şi luni de zile umblasem murdar şi neîngrijit, curăţenia devenise acum principala mea preocupare: făceam câte două sau trei băi pe zi, îmi clăteam gura şi îmi periam dinţii, îmi schimbam zilnic lenjeria de corp şi începusem chiar să mă folosesc de parfumuri. Cu toate acestea, duhoarea aceea insidioasă continua să persiste, îşi făcea simţită prezenta exact când te aşteptai mai puţin şi era limpede pentru mine că nu o percepeam numai eu, o percepeau şi toţi ceilalţi, motiv pentru care eram foarte atent la feţele persoanelor cu care mi se întâmpla să vin în contact, încercând să citesc pe aceste chipuri străine cea mai mică strâmbătură de silă.
O asemenea strâmbătură de silă mi se părea că apare uneori până și pe buzele subțiri ale lui Ulrike, dar când o întrebam dacă trupul meu răspândește vreun iz oarecare, sora mea se mulțumea să se uite la mine cu una din acele priviri în care mustrarea și compătimirea se amestecau și să ridice din umeri, ca și cum i-aș fi adresat cine știe ce vorbe lipsite de noimă. Ghiceam însă în comportarea ei o anumită prefăcătorie și nutream bănuiala cumplită că, din dragoste pentru mine, Ulrike îmi ascundea adevărul. De aceea, am început să caut și mai mult singurătatea. Rachiul nu mai izbutea să mă amorțească decât pentru o oră sau două, iar scurtele ceasuri de somn alternau cu nopțile de insomnie pe care, prea toropit de băutură ca să mă pot concentra asupra scrisului sau a vreunei lecturi serioase, încercam să le umplu răsfoind vreo carte ușurică (începusem să ador culegerile de anecdote), fără să-mi pese prea mult că uitam ceea ce citisem abia cu o pagină înainte și că nu mai eram în stare să rețin nici măcar numele personajelor.
De altfel, prinsesem să am de mai multă vreme tulburări de memorie. Descopeream de la o zi la alta că îmi amintesc tot mai anevoios poreclele vechilor mei camarazi de școală, titlurile cărților citite și adnotate odinioară (până și pe cele ale propriilor mele povestiri), amănuntele priveliștilor pe care le privisem pe vremuri cu atâta încântare, iar într-o zi mi-au trebuit mai bine de zece minute ca să-mi amintesc numele de familie al lui Ernst.
Făceam lungi plimbări singuratice, deoarece la aer curat duhoarea pe care o răspândeam devenea mai greu perceptibilă, iar câteodată dispărea cu desăvârșire. În schimb impregnase toate obiectele din camera mea, până și cărțile, până și foile de hârtie pe care scriam tot mai rar, până și notele de plată ale furnizorilor. Erau momente când ajungea atât de puternică, atât de înăbușitoare, încât eram nevoit să țin tot timpul la nas o batistă stropită din belșug cu parfum. Și asta se întâmpla mai ales la ceasuri de noapte târzii, provocându-mi o teamă superstițioasă, căci începusem să asociez prezența acelui miros cu acțiunea unor puteri nevăzute, fără doar și poate, malefice, iar în mintea mea răvășită prinse să încolțească frica de diavol.
Atunci încercam să-mi aduc aminte de cuvintele puținelor rugăciuni pe care le învățasem în copilărie și, îngenuncheat într-un colț al camerei mele, eu, care îmi neglijasem încă din adolescență cu desăvârșire îndatoririle religioase, îl imploram pe Dumnezeu să mă binecuvânteze cu câteva ceasuri de somn.
Zorii mă găseau leoarcă de o transpirație rece, țeapăn ca un cadavru sub cearșaful mototolit, incapabil să-mi mai adun gândurile, cu mintea paralizată de groază, așteptând disperat să se lumineze mai repede. După asemenea nopți de coșmar, dimineața venea ca o ușurare și, odată cu ciripitul matinal al vrăbiuțelor la fereastră, se întâmpla câteodată să vină și somnul.
Într-o zi, când tocmai mă trezisem, spre prânz, după câteva ore de somn agitat, și, buimac încă pe jumătate, mă pregăteam pentru prima înghițitură de șnaps, am auzit o ciocănitură la ușă. De mult nu mai primisem vreo vizită, așa că m-am dus, curios, să deschid și am descoperit, cu mare surprindere, că vizitatoarea mea era Lisbeth. Rămâne și astăzi un mister pentru mine cum de izbutise să-mi descopere vizuina, dar o descoperise și iat-o în carne și oase în camera mea, uitându-se mustrător la dezordinea care domnește aici, apoi grăbindu-se să tragă draperiile și să deschidă fereastra.
N-o mai văzusem pe Lisbeth de câteva luni și am putut să constat că slăbise, avea ochii încercănați, iar pe fața ei rotofeie se așternuse parcă o paloare bolnăvicioasă.
Am poftit-o să se așeze, dar femeia mi-a ignorat invitația și s-a apucat de zor să deretice prin odaie, poruncindu-mi să nu mă mișc de la locul meu până când n-o să-și termine treaba.
Ce iuți și ce îndemânatice erau mișcările dolofanei de Lisbeth, care o trădau pe gospodina desăvârșită! Ajunsă, prin cine știe ce capriciu al sorții, pensionara unui bordel, femeia asta de treabă ar fi putut să fie o soție perfectă și să țină cu strășnicie în mână hățurile unei gospodarii. Și m-am pomenit întrebându-mă ce s-ar alege oare de viața mea dacă mi-ar veni vreodată gândul năstrușnic de-a o lua în căsătorie pe Lisbeth.
Mâinilor sale dibace nu le-a trebuit prea mult timp ca să-mi facă lună odaia.
Apoi, odată curățenia isprăvită, vizitatoarea mea s-a lăsat greoi să alunece pe un scaun și a început să se șteargă cu batista de transpirație, în timp ce slobozea din adâncul pietului niște gâfâituri înăbușite. I-am întins atunci un pahar cu apă, pe care femeia l-a sorbit pe nerăsuflate.
O vreme nici eu nici ea n-am scos n-am scos nici un cuvânt.
În cele din urmă, Lisbeth fu prima care rupse tăcerea. O auzii spunându-mi că din pricina unei boli femeiești fusese nevoită să părăsească bordelul și că are de gând să se mute pentru totdeauna la țară, la fratele ei; venise cu gândul să-și ia rămas bun de la mine.
Iată așadar că, în timp ce vechii prieteni mă ocoleau, iar dragostea tiranică a lui Ulrike devenise o adevărată tortură, s-a găsit această prostituată îmbătrânită și nu din cale afară de arătoasă care să nutrească pentru mine o fărâmă de gând omenesc! Eram peste măsură de mișcat și, în mod aproape inconștiet, am început să acopăr cu sărutări mâna mare și grea a lui Lisbeth. Femeia mă sărută la rândul ei pe obraz, iar apoi îmi spuse că, înainte de a ne despărți, ar dori să-mi ofere o amintire. Și, rostind aceste cuvinte, își scoase de la gât un lănțișor subțire de aur pe care mi-l întinse cu un zâmbet timid, ca și cum s-ar fi temut că îi voi refuza darul.
Nu m-am despărțit de atunci niciodată de lănțișorul lui Lisbeth, căruia îmaginația mea înfierbântată i-a conferit toate virtuțile unui talisman. Îl port și acum sub cămașa și va fi tot acolo și în momentul în care mă voi hotărî să săvârșesc în sfârșit singurul act prin care mi-aș putea redobândi demnitatea și stima față de mine însumi.
Cât despre Lisbeth, de atunci n-am mai văzut-o niciodată și nu știu nici azi dacă a reușit să-și încropească până la urmă sau nu prăvălioara de mărunțișuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: