banca lui werther (1)

Stau, cu carnetul deschis pe genunchi, pe această bancă, pe care o botezasem cândva banca lui Werther.
Înainte de a dobândi o înclinaţie morbidă spre singurătate, nu dispreţuiam micile plăceri ale camaraderiei, aveam doi sau trei prieteni cu care zăboveam adesea în faţa unei sticle de vin, prin cârciumioarele de la periferia Berlinului, purtând discuţii interminabile despre artă. Ne întorceam în oraş abia când începea să se lumineze de ziuă, ţinându-ne de braţ şi îngânând în surdină refrenul vreunui cântecel studenţesc, la concurenţă cu vrăbiile abia trezite din somn, care tocmai îşi începeau pălăvrăgeala de dimineaţă. La ora aceea berlinezii încă dormeau, doar căruţele cu zarzavat ale precupeţelor, încărcate cu stive uriaşe de varză sau conopidă, ne însoţeau pe străzile mărginaşe ale oraşului, şi ni se întîmpla adesea să schimbăm vorbe cam în doi peri cu ţărăncuţele rumene, căre miroseau a lapte, a balegă proaspătă şi a fâneaţă cosită.
Într-o noapte, am stropit cu şampanie această bancă din Wannsee, botezând-o, in nomine Patri, Filii et Spiritu Sancti, banca lui Werther.
Parcă au trecut de atunci sute de ani.
Războiul i-a împrăştiat pe vechii mei camarazi prin toate părţile Europei.
Treptat, firea mea a devenit tot mai ursuză şi am căpătat obiceiul de a bea de unul singur, cu ochii ţintiţi în gol, încercând să mă ameţesc cât mai repede, căci trebuie să fiu pe jumătate beat pentru ca viaţa să nu mi se pară dezgustătoare şi lipsită de noimă. Vinul îmi face bine; îmi dă ceva din graţia şi dezinvoltura unei marionete. Prea laş ca să mă sinucid, mă complac în această euforie făţărnică, în spatele căreia se ascunde o teribilă frică de gol.
Mă respect prea mult pentru a mă amăgi: n-am fost în stare până acum de nimic serios, iar încercările mele literare sunt nişte scrieri de amator, în care înclinaţia mea spre tot ce e bolnăvicios, nebunesc sau extravagant nu poate înlocui absenţa unui talent autentic. Nu sunt nici Goethe, nici măcar Wieland, dar, din nefericire, n-am găsit încă tăria să renunţ la literatură. Scrisul, ca şi băutura, reprezintă pentru mine o formă de perversiune, ba poate chiar o formă de prostituţie.
N-am fost însă întotdeauna aşa; poate că dacă aş fi arătat mai multă consideraţie spiritului de disciplină în care am fost educat, dacă nu m-aş fi pierdut în lecturi inutile, ce m-au azvârlit în prăpastia ucigătoare a relativismului, aş fi astăzi unul din plimbăreţii disciplinaţi de pe Unter den Linden, pe care îi admir atât de mult fiindcă ştiu să se mişte cu detaşarea şi precizia unor mecanisme.
Tatăl meu dorea să facă din mine un bun militar, dar i-am înşelat aşteptările: am demisionat din armată ca să scriu o carte mai bună ca Werther. Apoi l-am citit pe Kant şi din viaţa mea au dispărut toate reperele ferme, căutând cu obstinaţie absolutul am descoperit teroarea înspăimântătoare a relativului şi am înţeles, în cele din urmă, că marile capodopere, pe care le-am admirat cu tot entuziasmul juvenil al adolescenţei, s-au născut din aceeaşi neputinţă a limbajului omenesc de a rosti limpede şi răspicat golul.
Revelaţia golului face zadarnică aproape orice tentativă de supravieţuire, cu excepţia artei.
Atunci m-am azvârlit în proiecte literare care de care mai deşucheate: scriam cu o frenezie vecină cu nebunia, pana pe care o ţineam între degete alerga parcă singură pe hârtie, iar acest entuziasm nu lipsit de o anumită candoare mi se părea semnul forţei, poate chiar semnul geniului. Convins că urmează să am un cuvânt greu de spus în literatura germană, mi-am depus inima la picioarele omului în care credeam cel mai mult, cerşind de la el un cuvânt de încurajare. Răspunsul a venit, promt, ca o compresă rece pusă pe fudulii: pretinsele mele capodopere nu erau decât elucubraţiile unui nevrotic, lipsite de armonie şi de orice urmă de spirit.
Lovitura a fost cumplită. Dacă bărbatul acesta răsfăţat de glorie încă din adolescenţă ar fi binevoit să-mi spună nu o vorbă de laudă, ci măcar una de simpatie, poate că aş fi găsit liniştea necesară pentru a medita mai adânc asupra formei, temperându-mi în felul acesta tendinţa pentru tot ce e excesiv şi dezechilibrat. Mă aşteptam din partea lui la bună-voinţă, dar n-am descoperit în scrisoarea lui decât răutate, ranchiună şi un umor de prost gust. Îmi scria pe tonul unui dascăl de şcoală chiţibuşar, refuzându-mi cel mai mic merit şi împroşcându-mă, de la înălţimea staturii sale de geniu, cu un dispreţ pe care nici măcar nu încerca să şi-l ascundă sub o strâmbătură de politeţe. Dacă nu aprecia forma încercărilor mele de literatură (forma lor poate că lăsa într-adevăr de dorit) ar fi putut să-mi aprecieze cel puţin buna-credinţă, entuziasmul cu care încercam să mă dăruiesc artei, curajul de a fi sincer cu mine însumi până la capăt. Am recitit tot ce scrisesem pînă atunci; unele lucruri mi se păreau şi acum izbutite, dar judecata mea devenise şovăielnică, incapabilă să deosebească limpede părţile bune de părţile proaste, aceeaşi pagină mi se părea uneori remarcabilă, demnă să figureze în orice antologie, alteori doar o dezgustătoare monstruozitate stilistică, la care nu mă puteam uita decât cu silă şi cu ruşine. Şi am înţeles că aceeaşi tiranie a relativului, ce îmi revelase totala lipsă de noimă a vieţii, se întinde şi asupra literaturii şi că scrisul e o îndeletnicire la fel de absurdă ca orice alt act omenesc.
Am pus pe foc manuscrisul ultimei mele drame, credeam că sunt vindecat, dar după puţin timp dorinţa de a scrie a început să-mi dea iarăşi târcoale.
Acum nu mai scriam însă cu frenezia de mai demult, cântăream bine fiecare cuvânt, pierdeam nopţi întregi pentru a pune cap la cap câteva versuri, care, atunci când le reciteam dimineaţa, mi se păreau fade şi lipsite de inspiraţie.
Am reuşit în cele din urmă să public câteva drame şi mai multe nuvele, primite de public mai curând cu indiferenţă. Nu mă pot considera totuşi un scriitor, sunt un om lipsit de voinţă, lipsit poate chiar şi de caracter, care pentru a supravieţui are nevoie de cantităţi mari de alcool şi de drogul literaturii.
Acum, când mâzgălesc această pagină de carnet, sunt beat de trei zile şi aş vrea ca starea mea să se prelungească la nesfârşit. Nu mai pot să fiu treaz, pînă şi această semi-luciditate, care izbuteşte să-mi paralizeze gândurile pe jumătate, mi se pare insuportabilă.
Până la urmă, singurul lucru cu adevărat suportabil, pentru că reuşeşte să iasă de sub tirania relativismului, este moartea. Iar culmea literaturii ar fi un tratat despre sinucidere.
Ca unul care a citit Werther, cu creionul în mână, de douăzeci de ori, o pot spune tare şi răspicat: noi, nemţii, suntem un popor de sinucigaşi
În definitiv ar trebui să-mi fie milă de Goethe: n-are mai mult spirit decât un junker prusac, găsesc că Werther era mult mai inteligent.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: