banca lui Werther (4)

În cârciumă se simte un miros greţos de friptură. La insistenţele pistruiatului, care ţine cu orice preţ să-şi ospăteze tovarăşii, birtaşul a pus carnea de cal în cuptor.
Ar trebui să mă ridic şi să plec. Jumătatea de oră pe care mi-am propus s-o petrec în tovărăşia paharului trecuse de mult, am început deja a treia sticlă de vin, dar nu mă mai grăbesc deloc să dau ochii cu Wolfgang. Vinul îmi provoacă uneori o stare de luciditate superlativă şi realizez foarte bine acum că scrisul nu constituie pentru mine decât un pretext pentru a amâna, încă o dată şi încă o dată, singurul gest prin care m-aş putea reabilita în faţa propriei mele conştiinţe şi mi-aş putea redobândi respectul de sine. Numai laşitatea a făcut din mine un salahor al hârtiei de scris: nu mă voi putea sinucide atâta timp cât toate legăturile mele cu viaţa nu vor fi retezate din rădăcină. Am renunţat la dragoste şi la prietenie, la gândul de a face o carieră, iar singurul firicel care care mă mai ţine conectat la comedia sinistră a existenţei a rămas această înclinaţie bolnăvicioasă spre scris. Şi totuşi pornirile mele suicidale au fost demostrate ştiinţific. Era după cearta cu Ulrike şi întâmplarea aceea îngrozitoare pe care am trăit-o împreună la Berna. Tocmai mă hotărâsem sa rup logodna cu Wilhelmine, tocmai îmi distrusesem o bună parte din manuscrise, decis să isprăvesc o dată pentru totodeauna cu literatura, şi căzusem într-o stare totală de apatie. În timpul bolii, am avut mereu senzaţia stranie că pe peretele din spatele meu apar nişte umbre mătăhăloase. Iar mişcările lor, pe cât de sacadate pe atât de groteşti, îmi aminteau insistent de camera de hotel de la Berna şi de îngrozitoarea întâmplare cu Ulrike. Le percepeam prezenţa tactil, ceva gheţos mi se strecura sub halatul de casă, provocându-mi o stare accentuată de frică. Dacă întorceam însă capul (şi uneori izbuteam să găsesc destul curaj în fiinţa mea vlăguită, în ciuda totalei mea lipse de caracter, pentru a săvârşi o asemenea îndrăzneală) peretele se dovedea gol, gol şi strălucitor, în lumina blajină a unui soare de toamnă.
Medicul care mi-a pus diagnosticul de „melancolie morbidă” o avertizase pe sora mea în legătură cu impulsurile mele autodistructive, aşa că am fost supravegheat strict pentru o vreme, iar din jurul meu au fost îndepărtate cu grijă toate obiectele cu care m-aş fi putut vătamă. Ulrike n-avea de unde să ştie că precauţiunile ei erau perfect inutile: ascunsesem de multă vreme într-un sertar secret al biroului meu câteva fiole cu tinctură de opiu şi nu m-am omorât nu pentru că nu aş fi avut cu ce să o fac, ci pentru că pur şi simplu mi-au lipsit voinţa şi îndrăzneala. Îmi spuneam că o pot face oricând şi mă agăţam de subterfugiile cele mai jalnice: starea vremii, ciripitul vesel al unui scatiu, culoarea aurie a unei raze de soare care cădea pe o frunză, un licăr timid de simpatie desluşit în ochii unui necunoscut, dorinţa de a duce la bun sfârşit o lectură de curând începută erau tot atâtea pretexte pentru a tărăgăna de la o zi la alta un gest pe care atâţia alţii îl făcuseră înaintea mea în modul cel mai firesc. Am mers atât de departe cu ipocrizia încât am notat de mai multe ori în carnetul acesta data şi chiar ora la care voi săvârşi în sfârşit ceea ce consider că ar fi trebuit să fie un act de onoare, dar evident că nu mi-am ţinut niciodată făgăduiala. Exasperat de propria-mi slăbiciune, am conceput atunci un alt proiect nebunesc: mă gândeam să mă înrolez voluntar în armata franceză, care se pregătea în tabăra de la Boulogne pentru o debarcare în Anglia, în speranţa că voi cădea pe câmpul de luptă. Mă amăgeam cu gândul că în felul acesta moartea mea ar avea o finalitate, simţeam din nou nevoia să mă devotez unei cauze, aşa că am început să mă interesez de politică şi m-am silit să mă entuziasmez pentru ideile Revoluţiei şi să cad pe spate de admiraţie în faţa geniului militar al generalului Bonaparte, devenit de curând împăratul Napoleon. Am trecut astfel brusc de la stare de somnolenţă letargică la o vivacitate care pentru orice om mai puţin naiv decât Ulrike ar fi trebuit să pară suspectă. Devoram cu aviditate gazetele, atent la toate ştirile care veneau din Franţa, începusem să-l citesc pe Rousseau, şi-i ţineam, plimbându-mă agitat prin salon, surorii mele nişte discursuri interminabile despre politică. Fireşte că Ulrike nu-mi împărtăşea ideile iacobine, dar socotea că interesul meu pentru asemenea lucruri e un semn de insănătoşire şi îmi asculta resemnată polologhiile, bucuroasă că nu mă mai vede cu privirile ţintite în gol, cufundat, zile, dacă nu chiar săptămâni, într-o totală muţenie. Chiar medicul care mă îngrijea a tras concluzia că am început să mă vindec, iar, atunci când i-am vorbit despre dorinţa mea de a a face o călătorie în străinătate, m-a încurajat în acest proiect şi a izbutit s-o convingă şi pe sora mea că o schimbare de atmosferă m-ar putea smulge definitiv acceselor mele de melancolie.
De altfel, din momentul în care mă văzuse interesat de cauza Revoluţiei, doctorul m-a socotit vindecat. Oare nu fusese el însuşi (aşa cum mi-a povestit pe pracursul unei vizite parcă interminabile), în timpul stăpânirii franceze, unul din stâlpii clubului iacobin de la Mainz? Nu ştia el oare aproape pe dinafară toate discursurile lui Saint-Just şi Robespierre? Nu poseda oare colecţia integrală a ziarului lui Marat, Amicul poporului?
Când am auzit rostindu-se numele oraşului Mainz am simţit o înfioarare de nostalgie, iar dorul meu de ducă a devenit încă şi mai puternic. La 16 ani mă numărasem printre oastaşii prusaci care au asediat Mainz-ul ce ne fusese răpit de francezi şi tot aici mi s-a întâmplat – pentru prima şi ultima dată până acum – să iau o viaţă de om, înfigându-mi baioneta în pieptul unui grenadier mustăcios, ce-şi holba la mine ochii încercănaţi, intrigat poate că fusese doborât de un tinerel care nici nu ieşise încă pe de-a întregul din adolescenţă.
Ulrike ar fi dorit să mă însoţească, dar nu mai vroiam în preajma mea o soră de caritate. Mă săturasem de mâinile ei pline de grijă şi de tandreţe, care îmi pipăiau fruntea de câteva ori pe zi, de privirile bănuitoare cu care mă cerceta, căutând în ţinuta sau în gesturile mele cel mai mic semn de dezechilibru, de devotamentul ei care câteodată mi se părea nesincer, de afectarea cu care intra pe vârfurile picioarelor în camera mea, sub cele mai stupide pretexte, doar cu intenţia de a mă spiona.
Norocul meu a fost că Ulrike devenise cam cărpănoasă, iar cheltuielile pe care le-ar fi presupus o călătorie în doi i-au dezarmat destul de repede zelul de infirmieră.
În sfârşit voi fi aşadar liber, scutit de vizitele obositoare ale medicului, în timpul cărora trebuia să abordez o voioşie făţarnică şi chiar să povestesc anecdote, departe de această soră cu aere de călugăriţă, pe care o iubeam şi o detestam în acelaşi timp, căci regăseam în ea ceva din propria-mi slăbiciune. Un freamăt de nerăbdare mă cuprinsese ca din senin, făcându-mă să-mi zoresc pregătirile de călătorie.
A venit în cele din urmă şi ziua când, după ce am sărutat obrajii ofiliţi prematur ai lui Ulrike, m-am urcat pe imperiala poştalionului. Afară era o vreme primăvăratică, înfloriseră merii, iar pe sub streşinile caselor mărginaşe începuseră să zburătăcească primele rândunele.
Nu mă mai grăbeam să ajung la Boulogne, aveam tot timpul s-o fac, deocamdată mă lasăm fermecat de frumuseţea acestei călătorii, care m-a purtat prin Leipzig şi Dresda, mi-a revelat splendoarea peisajelor elveţiene, determinându-mă să zăbovesc la Berna şi la Geneva, de unde am pornit spre Milano, iar de acolo către Paris.
Vechiul meu prieten Ernst, cu care am slujit în Regimentul de Infanterie din Postdam, mă însoţea.
Cât de mult îl iubisem odinioară pe tânărul acesta, frumos ca un zeu, coborât parcă de pe friza unui templu grecesc, care mă ducea cu gândul spre dumbrăvile sacre ale Eladei şi spre modulaţia, severă, dar şi plină de graţie, a unei ode pindarice! Era pe vremea când inima mea simţea nevoia să se devoteze, când mai eram capabil de mari efuziuni, când dorinţa de a iubi şi de a fi iubit îmi mai încălzea încă sufletul şi când mi-aş fi dat bucuros viaţa în schimbul celui mai mic semn de dragoste din partea camarazilor mei, care mă tratau cu o politicoasă indiferenţă. Le făceam mici servicii, îi împrumutam câteodată cu bani, ba chiar am organizat, pe cheltuiala mea, sub diferite pretexte, câteva petreceri cu mare belşug de şampanie, nutrind speranţa neghioabă că voi reuşi să le dobândesc simpatia. N-am reuşit însă decît să mă fac de râs: excesul meu de sentimentalism a devenit în curând subiectul glumelor de doi bani, gurile rele au găsit de cuviinţă să mă poreclească „femeia”, chiar bunele mele moravuri au început să fie puse la îndoială, eram întîmpinat pretutindeni cu rezervă şi suspiciune, dacă nu chiar de-a dreptul cu duşmănie. Cu toate acestea, am perseverat; găseam în cruzimea tovarăşilor de regiment nu ştiu ce desfătare perversă, iar atunci când, până la urmă, toţi mi-au întors dezgustaţi spatele, întreaga mea nevoie disperată de afecţiune s-a revărsat asupra lui Ernst. Caracterul său grav, bunele sale maniere, lipsa lui de aplecare pentru spiritul de bârfă, pe care îl considera nepotrivit cu uniforma ofiţerească, dar mai cu seamă faptul că, în unele rânduri, îmi luase apărarea şi pusese capăt, pe un ton autoritar, glumelor deşucheate pe care unii nu se sfiau să le rostească până şi în prezenţa mea, mă făceau să cred că Ernst e croit dintr-o altă plămădă. Se număra printre acele caractere ferme şi hotărâte, destinate parcă din naştere unei tunici militare.
Eforturile mele de a-i dobândi simpatia n-au rămas în totalitate fără ecou, iar în mintea mea începuse să se înfiripe convingerea că am în sfârşit un prieten. Trăiam o exaltare aproape religioasă; socoteam că Ernst îmi este superior în toate privinţele, dar îl admiram mai ales pentru extraordinara lui siguranţă de sine, pentru felul în care reuşea să se ridice mereu peste banalele întâmplări ale vieţii de regiment, izbutind să păstreze mereu o seriozitate perfect egală cu sine, o distincţie care impunea, o ţinută şi o politeţe desăvârşită. Ernst părea că trece prin viaţă cu dezinvoltura şi graţia unui şoim, la el temperatura afectelor nu creştea şi nu cobora niciodată, ţinându-l departe de tot ce putea să însemne exces sau dizarmonie.
Am avut prilejul să-l privesc gol în timpul întrecerilor de înot pe care le impovizam uneori în zilele secetoase de vară şi am fost mişcat aproape până la lacrimi nu atât de frumuseţea trupului său, cât mai ales de armonia perfectă a mişcărilor sale. În apă Ernst devenea cu adevărat el însuşi, iar neobişnuitul său echilibru interior, care trăda, credeam eu pe atunci, natura unei fiinţe semi-divine, îşi găsea expresia fericită în mişcările lui de înotător. Arareori mi-a fost dat să văd un tablou mai încântător decât priveliştea acestui trup care putea să rivalizeze în supleţe şi în agilitate cu trupurile tritonilor şi care mă ducea cu gândul la arta nepământească a lui Bernini. În cârdul de gâşte domestice al bine-călitelor corpuri nemţeşti, cel al lui Ernst avea raritatea şi distincţia unei lebede negre, iar adoraţia mea a devenit patimă. Nu era însă nimic murdar, nimic lipsit de cuviinţă în această pasiune, nici o zvârcolire a cărnii nu întina curăţenia sentimentelor mele în care vibra numai dragostea de frumos, dobândisem, contaminat de desăvârşirea acestui trup în care natura pusese amprenta numărului de aur, sufletul unui grec, fervoarea unui Praxitele sau Fidias! I-am scris atunci lui Ernst nişte scrisori exaltate, în care îi juram adoraţie veşnică şi îi spuneam, în vorbe înfiorate de o patimă fără margini, că uzurpase în inima mea locul lui Dumnezeu. Scrisorile mele au fost însă din păcate prost înţelese, iar prietenul meu mi-a dat să înţeleg că asemenea efuziuni i se par nelalocul lui, socotindu-le, dacă nu de-a dreptul necuviincioase, atunci cel puţin rezultatul unei dezordini lăuntrice care poate duce până la formele cele mai grave de nebunie. Şi atunci, când într-unul din accesele mele bolnăvicioase de entuziasm, m-am pomenit sărutându-i mâinile, Ernst m-a dat deoparte scârbit, spunându-mi că ar trebui să punem capăt acestei camaraderii scandaloase, în care am depăşit orice decenţă şi orice măsură.
De atunci relaţiile noastre au fost destul de reci, puţinele scrisori pe care ni le-am trimis unul altuia, extrem de protocolare. În timpul bolii mă vizitase de câteva ori şi acceptase să mă însoţească în această călătorie, poate la rugămintea lui Ulrike, care nu îndrăznea să mă lase singur la drum, deşi reuşeam să mă prefac în faţa ei perfect sănătos, fără să-mi pese prea mult că-i înşelam încrederea într-un mod atât de vulgar.
Oricum, dacă Ernst primise misiunea să mă supravegheze, o făcea cu multă discreţie. Despre boala mea nu pomenea niciodată, vorbeam amândoi de altfel foarte puţin, vechiul meu camarad tratându-mă cu un fel de îngăduinţă distrată şi silindu-se, din câte îmi dădeam seama, să-mi respecte intimitatea, astfel că gîndurile mele puteau să zburde în voie: mă şi vedeam înrolat în armata franceză, câştigându-mi respectul tovarăşilor de arme prin conduita mea exemplară şi pierind în cele din urmă ca un erou, iar gândul acesta îmi dădea o stare de euforie, care în ochii unui străin (căci acum Ernst îmi devenise cu desăvârşire străin) putea să apară drept un semn sigur de vindecare.

Parcă îi văd pe aceşti vechi camarazi privind, prin fereastra unei trăsături, la bolta spuzită de stele a cerului. S-au decis să călătorească la vreme de noapte, căci ziua domnea, în acea vară a anului 1804, o zăpuşeală cumplită. Însoţindu-i în această călătorie (asta face parte din obligaţiile oricărui născocitor de istorii) îmi ridic, la rândul meu, ochii spre cer, încercând să recunosc diversele constelaţii, lucru nu foarte anevoios de vreme ce în adolescenţă am fost pasionat de astronomie. Sunt mulţumit să privesc în tăcere la splendoarea acestui cer nocturn, pe care stelele strălucesc ca nişte semnale venite din alte lumi.
Din păcate îmi lipsesc cu desăvârşire cunoştinţele de astrologie.
Dacă în locul mea s-ar fi aflat însă un cititor în stele cu o oarecare experienţă, nu i-ar fi fost pesemne din cale afară de greu să vă confirme dumneavoastră, cititorilor mei, ceea ce eu am şi desluşit deja în ţinuta şi în fizionomiile personajelor mele. Mersul şovăielnic şi figura crispată a Singuraticului (să-i spunem deocamdată aşa), pe care apare din când în când o strâmbătură oribilă, nu par să anticipeze un viitor prea senin. Soarta lui pare legată pentru totdeauna de malurile unui lac de la marginile Berlinului şi de o femeie înaltă, cu aer de guvernantă, care poartă mereu aceeaşi rochie şleampătă de culoarea cafelei cu lapte.
Cu totul altminteri stau lucrurile cu tovarăşul său, care mie, ca să spun drept, nu mi se pare chiar atât de frumos. Are figura severă şi ascuţită, o bărbie prelungă, pe care barba de ţap o face să pară încă şi mai prelungă. Există însă în mişcările lui pline de siguranţă şi în intonaţia poruncitoare a vocii ceva ce anticipează o carieră strălucită de militar.
Şi ca dovadă că nu mă înşel, chipul acestui bărbat, atunci în vârstă de doar douăzeci şi patru de ani, poate fi văzut astăzi în cărţile de istorie. Va sta faţă în faţă cu Napoleon, sub bătaia artileriei de la Iena, îi va servi pe austrieci şi pe ruşi şi va intra în Berlin în fruntea unui corp de oaste alcătuit din cazaci. Numit comandantul zonei prusace de ocupaţie a Parisului, va recupera cvadriga ce împodobise nu cu mulţi ani în urmă vestita poartă Brandenburg, dusă în capitala franceză de Napoleon ca trofeu de război. Din acest motiv regele Friedrich Wilhelm al treilea le va acorda, lui şi familiei sale, privilegiul de a folosi trecerea principală a porţii Brandenburg, onoare rezervată până atunci doar membrilor casei regale.
Va ajunge guvernator al Berlinului şi, pentru câteva luni, chiar prim-ministru.
În faţa unei cariere atât de strălucitoare, steaua Singuraticului păleşte cu desăvârişire.
Dar înainte de a fi trecute în cărţile născocitorilor de istorii, vieţile oamenilor sunt scrise în stele.
Stelele sunt poate literele din agenda lui Dumnezeu, inaccesibilă din păcate unui simplu povestitor.

Ca urmare a unei veselii neaşteptate, care semăna cu un început de beţie, începusem de o vreme să fluier aproape tot timpul nişte cântece vechi de război pe care le ştiam de la tata, al cărui chip aspru, brăzdat sub pometele stâng de o urmă de sabie, îmi apărea acum ades în faţa ochilor. Moartea lui mă aruncase în prăpastia unei disperări fără margini; deşi nu-mi arătase niciodată prea multă dragoste şi îşi exprima pe faţă nemulţumirea ori de câte ori mama mă cocoloşea cu atenţiile sale pline de gingăşie, tata, cu ţinuta lui cam rigidă şi cu felul său hotărât de a vorbi, îmi apăruse, încă din zilele cele mai fragede ale copilăriei, ca un fel de Dumnezeu, aspru dar drept, al căminului nostru. Pe mama o iubeam cu o patimă de îndrăgostit, pe tata îl respectam şi înduram fără crâcnire regimul de viaţă milităros la care mă supusese de la bun început, lecţiile grele de algebră şi geometrie, cu care fusesem împovărat de pe la şapte-opt ani (căci în opinia lui matematica era singura ştiinţă care face onoare unui viitor militar), apucăturile grosolane ale maestrului de gimnastică şi fandoselile profesorului de scrimă, patul tare din dormitor, pedepsele aspre la care eram supus pentru cea mai mică greşală.
Când tata lipsea de acasă, mângâierile mamei revărsau asupra mea un prisos de bunătate şi delicateţe. După ce am învăţat să citesc, mica ei bibliotecă, din care nu lipseau operele lui Wieland, mi-a deschis gustul pentru lectură şi dragostea pentru poezie, pe care n-aş fi îndrăznit nici în ruptul capului să o mărturisesc tatălui meu! Cât de mult o invidiam pe vremea aceea pe Ulrike: sora mea era educată după cu totul alte principii, ea nu trebuia să se deprindă de timpuriu cu regulile vieţii de regiment, avea voie să scormonească ori de câte ori avea chef printre cărţile mamei şi se putea bucura de toate gingăşiile care mie mi se refuzau pe motivul că mă aşteaptă o carieră de militar! Respectul pe care îl purtam tatălui meu m-a făcut să rabd cu supunere această educaţie cazonă, atât de obişuită în rândurile nobilimii prusace, şi să mă deprind într-o oarecare măsură, cu disciplina. Tata nu m-a bătut niciodată; o singură privire, aruncată de la înălţimea staturii sale impunătoare, era suficientă pentru a se face ascultat, iar vocea lui mereu egală cu sine (căci nu ridica niciodată tonul, nici măcar atunci când era nevoit să-şi arate nemulţumirea), propoziţiile sale scurte, care sunau întotdeauna ca nişte porunci, dar mai cu seamă disciplina severă, pe care le-o impunea nu doar celorlalţi, ci şi lui însuşi, trădau în dânsul pe omul hărăzit să se înalţe deasupra celorlaţi şi să aibă stăpânire asupra lor.
Aveam să-mi dau seama însă de timpuriu că moştenisem prea puţin din firea tatălui meu, pe care îl admiram cu o fervoare aproape religioasă, dar pe care mă străduiam în zadar să-l imit. Adeseori mi se întâmpla, atunci când eram singur în camera mea, să mă opresc pentru o vreme în faţa oglinjoarei de pe perete, încercând să iau expresia poruncitoare a tatei, să-mi încrunt ca dânsul sprâncenele şi să-i arunc feţişoarei palide din oglindă una din acele priviri care parcă te striveau sub povara unei autorităţi care, la tata, izvora în modul cel mai firesc din alcătuirea desăvârşită a caracterului său. Nu izbuteam însă niciodată, chipul meu se dovedea incapabil să exprime orice urmă de fermitate, iar scălâmbăielile la care mă dedam cu încăpăţânare nu făceau decât să sublinieze slăbiciunea firii mele nevolnice. Atunci când încercam să-mi iau un aer sever şi milităros, mă transformam într-o caricatură jalnică a tatălui meu, iar faţa mea căpăta aerul nefiresc al unei măşti de comediant. Nici încercările mele de a mă impune în faţa servitorilor, cărora începusem să le vorbesc pe un ton arogant, îngroşându-mi vocea şi bătând caraghios din picior după fiecare propoziţie, n-au fost mai fericite. Şi atunci am înţeles că pentru a nu stârni nemulţumirea tatălui meu trebuie să-mi ascund slăbiciunea, socotind că pe măsură ce îmi voi însuşi tot mai bine regulile de viaţă impuse de tata întărirea caracterului meu va veni de la sine. Timpul meu fusese, din fericire, drămăluit după un program foarte strict, aveam aproape mereu o sarcină de îndeplinit, aşa că nu prea îmi rămânea vreme să visez cu ochii deschişi, iar împlinirea conştiincioasă a obligaţiilor mele de peste zi îmi aducea o stare de mulţumire. Şi dacă se întâmpla să primesc şi câteva vorbe de laudă (în general tata era extrem de zgârcit cu asemenea vorbe) mă simţeam atât de răsplătit pentru toate străduinţele la care îmi supuneam de bună voie şi trupul şi cugetul încât aproape că mă împăcasem cu soarta. Stima tatălui meu conta pentru mine mai mult decât micile plăceri la care fusesem silit să renunţ şi care se potrivesc de altfel atât de puţin firilor bărbătoase şi adevăratelor caractere.
Poate că educaţia aspră ce-mi era hărăzită ar fi reuşit să-mi oţelească în cele din urmă voinţa şi ar fi făcut din mine bărbat în toată puterea cuvântului, dacă moartea neaşteptată a tatii nu mi-ar fi abătut viaţa de pe făgaşul ei firesc, stimulându-mi indolenţa şi aplecarea spre indisciplină.
Odată cu tata, a dispărut din casa noastră şi ideea de ordine.
Mama avea acea bunătate de suprafaţă a fiinţelor slabe, păcătuia printr-un exces de sensibilitate şi delicateţe. Slăbiciunea ei le-a dat apă la moară tuturor celor pe care autoritatea tatălui meu îi ţinuse până atunci la respect: la uşa noastră şi-au făcut apariţia ca din senin o mulţime de creditori şi nu ne-a trebuit prea multă vreme ca să descoperim, că după plata tuturor datoriilor (căci mama era hotărâtă să plătească pâna la ultimul sfanţ) vom fi aproape săraci. Aşa că s-a isprăvit cu orele lungi de algebră şi geometrie, cu lecţiile de gimnastică şi de scrimă şi, după ce fusesem obişnuit până atunci cu rigoarea unui program, m-am pomenit dintr-o dată liber, liber ca pasărea cerului! Aşteptând să fiu admis, după cererea mamei, ca bursier la cursurile Academiei Militare a Prusiei, nu aveam deocamdată nici o datorie, nici o obligaţie, aşa că m-am repezit ca un hămesit la cărţile de care nu mă putusem bucura până atunci decât pe furiş. Lipsit de orice supraveghere, m-am dedat prin urmare cu totul patimii mele tot mai mistuitoare pentru lectură: după operele lui Wieland venise acum rîndul lui Werther – o carte ce se potrivea atât de bine cu firea mea, care vădea încă din copilărie, o atracţie bolnăvicioasă pentru tot ce e dezechibrat sau morbid.
Citeam până îmi simţeam pleoapele pârjolite de oboseală şi nişte luminiţe roşii începeau să-mi joace pe dinaintea ochilor. Atunci lăsam cartea deoparte şi începeam să visez. Închipuirea mea ţesea poveşti sumbre de dragoste, chipuri femeieşti a căror paloare angelică îmi umplea inima de o molcomă şi suavă tristeţe, promenade romantice, păduri învăluite în negura albăstruie a toamnei, covoare de frunze pe care răsuna pasul uşor al unui picior feminin, foşnetul diafan al unei rochii cu crinolină, care se pierdea printre trunchiuri întunecate de brad. Începusem să duc o viaţă imaginară, viaţa lui Werther, şi deveneam tot mai rupt de realitate, tot mai leneş şi tot mai delăsător, spre marea îngrijorare a mamei, care bănuia că mă îmbolnăvisem de nervi. Medicul chemat să mă consulte era de părere că starea mea se datora lipsei de ocupaţie şi, la sfatul său, mi s-a făcut iarăşi un program de studii. Trebuia să repet acum de unul singur la algebră şi geometrie, folosindu-mă de vechile mele caiete, sub supravegherea lui Ulrike, care mă asculta în fiecare zi şi mă pâra mamei ori de câte ori i se năzărea că nu mă arăt destul de sârguincios. Atâta timp cât sora mea stătea lângă mine, la masa cea lungă din bibliotecă, lucrurile mergeau binişor şi memoria mea înghiţea destul de lesne complicatele formule algebrice, dar era destul ca Ulrike, chemată de mama pentru vreo treabă urgentă, să se îndepărteze puţin pentru ca imaginaţia mea să prindă aripi din nou şi să redevin Werther. Iar apoi, într-o zi, pe când mă găseam singur în bibliotecă şi încercam să rezolv o problemă de geometrie, întâmplarea a făcut să descopăr un nou joc, care se potrivea de minune cu înclinaţia mea spre melancolie. A trebuit să mă înţep puţin la deget cu vârful ascuţit de oţel al compasului ca să-mi dau seama seama că acesta ar putea deveni cu uşurinţă o unealtă de autodistrugere. M-am descheiat la camăşa, mi-am dezgolit pieptul şi am apăsat acul de metal rece în dreptul inimii, făcând să ţîşnească o mică picătură de sânge. Gândul că aş putea apăsa oricât de mult, oprind pentru totdeauna maşinăria aceea complicată de carne, pe care o simţeam zbâtându-mi se în coşul pieptului cu putere, îmi dădea o stare ciudată de linişte. Îmi închipuiam cum viaţa s-ar scurge din mine, picătură cu picătură, cum trupul meu ar începe să se răcească uşor, căpătând treptat insensibilitatea totală a lucrurilor, vizualizam viaţa tainică a măruntaielor mele atinse de lucrarea insidioasă a morţii, inima şi plămînii paralizând lent, sângele închegându-se, creierul transformându-se într-o bucată rece şi strălucitoare de marmură. Apoi mă închipuiam culcat într-un sicriu de stejar falnic, ca acela al tătălui meu, îmbrăcat într-o elegantă uniformă ofiţerească plină de eghileţi, vedeam parcă durerea sfâşietoare a mamei, lacrimile lui Ulrike, tristeţea respectuoasă a servitorilor, iar în mulţimea de rochii de doliu adunate în jurul catafalcului meu mi se părea că desluşesc paloarea de alabastru a unui chip femeiesc, acelaşi chip care îmi bântuia reveriile şi îmi umplea inima de o fermecătoare mâhnire. Îmi plăcea să cred că moartea ar aduce în sfârşit pe faţa mea acea expresie plină de severitate şi măreţie a tatălui meu pe care mă străduisem în zadar până atunci s-o imit, făcându-i pe toţi cei de faţă să aplece instinctiv capul, striviţi parcă de nobleţea trăsăturilor mele, care, în bătaia solemnă a clopotelor şi în murmurul De profundis-ului, capătau tot mai mult ceva din grandoarea eternităţii. Atunci m-am îndrăgostit de imaginea mea de mort, care m-a urmărit multă vreme după aceea. Cât de augustă mi se părea acum moartea în raport cu meschinăria şi trivialitatea vieţii de zi cu zi! Dar de câte ori încercam să apăs vârful compasului puţin mai adânc, o frică abjectă îmi paraliza braţul, exista în mine ceva care se împotrivea violent dorinţei mele de moarte şi mi-am dat seama că acest ceva era trupul. În timp ce spiritul meu se lăsa dus de aripile închipuirii, corpul, cu grosolanele lui procese fiziologice, mă ţinea captiv în mecanica stupidă a vieţii, avea nevoie de hrană şi băutură, era un burduf de scârne şi murdării. Din momentul acela am încetat să mă mai spăl şi să mă mai îngrijesc, refuzam mâncarea câteva zile la rând, pentru ca apoi, devorat de o foame animalică, să dau iama ca un smintit prin cămara de provizii a mamei, înghiţind tot ce îmi cădea la îndemână, încercam să mă împotrivesc din răsputeri somnului, mersul la latrină devenise un chin aproape cu neputinţă de suportat. Începusem să am stări dese de vomă şi dureri de stomac şi am căzut în cele din urmă la pat, doborât de o slăbiciune năpraznică. Acum nu mai aveam puterea să refuz nici mâncarea, nici medicamentele. Corpul meu, pe care încercasem din răsputeri să-l mortific, îşi reclama imperios drepturile, iar tonicele prescrise de medic îmi stârneau un apetit permamenent. Au urmat zile lungi de convalescenţă, petrecute în tovărăşia lui Ulrike, care încerca să mă înveselească, născocind tot felul de anecdote şi ghiduşii. Se străduia să pară tot timpul bine dispusă şi, cu vremea m-am pomenit contaminat, la rândul meu, de buna ei dispoziţie. Eram în definitiv, un băiat de doisprezece ani, încă plin de vitalitate, iar chemarea morţii, pe care o voi resimţi peste câţiva ani cu încă şi mai multă putere, a fost înăbuşită pe nesimţite de acel instinct sănătos de supravieţuire care face parte din formula secretă a proceselor noastre trupeşti.
Am avut şi mai târziu asemenea stări de sănătate aparentă, după care boala a răbufnit însă în cotloanele minţii mele perverse cu încă şi mai multă înverşunare.

Parcurgând, filă cu filă, notiţele Singuraticului, l-am urmat, fireşte şi în acest local popular, unde a băut trei sticle de vin, scormonind o vreme printr-un morman de hârtii, apoi privind absent, la nu ştiu ce pată nevăzută de pe perete. Părea că nimeni şi nimic nu-l pot smulge din această reverie posacă, dar iată că apariţia fripturii de cal, pe care birtaşul o trânteşte pe masa lucrătorilor cu o strâmbătură batjocoritoare, stârneşte în birt larmă şi agitaţie. Smuls din beţia lui mohorâtă, Singuraticul se scoală în picioare, încearcă să-şi aranjeze ţinuta, dar, din mişcările sale nesigure, nu e greu să ne dăm seama că e teribil de beat, atât de beat încât după ce face câţiva paşi şovăielnici spre ieşirea localului, se vede nevoit să se prăbuşească cu zgomot din nou pe marginea unui scaun.
Lucrătorii, care până atunci păruseră că-l ignoră cu desăvârşire pe Singuratic , preocupaţi, în aşteptarea fripturii, doar de berea lor ieftină, îşi ridică privirea dintr-o dată din farfurii. Se pare că beţia acestui coconaş, care nu e cu siguranţă unul de-ai lor şi dovedeşte că nu prea rezistă la băutură, e pentru dânşii un spectacol hazliu, de care se bucură ca nişte copii. Un cor de râsete groase însoţeşte acum fiecare mişcare a Singuraticului care încearcă iarăşi să se ridice, e gata să se prăbuşească pe duşumea, dar reuşeşte în ultimul moment să se agaţe de marginea mese, iar acum se uită buimăcit în jurul său, boţindu-şi partea de jos a obrazului într-o strâmbătură oribilă.
Şi iată că, spre surprinderea noastră (căci de obicei muncitorul german e respectuos şi disciplinat), unul din lucrători (poate chiar pistruiatul care adusese carnea de cal) se ridică greoi de la masă şi se apropie de Singuratic, îl apucă de braţ şi încearcă să-l urnească din loc, suflându-i în faţă o duhoare greţoasă de usturoi. La început Singuraticul schiţează nişte gesturi de împotrivire, dar e luat aproape pe sus şi purtat până la masa lucrătorilor care îl primesc printre ei cu o ploaie de ovaţii batjocoritoare. Cineva înfige în vârful unei furculiţe o bucată mare de carne de cal, pe care începe să o plimbe pe sub nările Singuraticului. Acesta se strâmbă din nou, apoi pesemne vrea să spună ceva, căci a deschis gura, o gură cu buze subţiri, trădând foarte multă încăpăţânare, în care bucata de friptură este vârâtă cât ai clipi. Singuraticul închide gura şi începe să mestece mecanic, în timp ce pistruiatul îl bate prieteneşte pe umăr şi îi pregăteşte o nouă porţie de friptură
Cine ar fi crezut că o bucată de carne de cal şi o ceafă de ofiţer (ca să nu mai vorbim şi de ceafa lui Dumnezeu) se vor întâlni cândva în aceeaşi poveste? Dar asta e poate cea mai bună dovadă că nu vom şti niciodată unde începe şi unde sfârşeşte o istorisire şi că moştenim de la strămoşii noştri nu doar culoarea ochilor şi a părului, ci le moştenim şi poveştile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: