alexandre dumas – o mie una fantome (1)

Capitolul I
Strada Dianei din Fontenay-aux-Roses
În ziua de 1 septembrie 1831 am fost invitat de un vechi prieten, șef de birou la domeniul privat al regelui, ca să deschid, împreună cu fiul lui, sezonul de vânătoare la Fontenay-aux-Roses.
Îndrăgeam mult vînătoarea pe vremea aceea și, în calitate de mare vânător, nimic nu era un lucru mai serios pentru mine decât alegerea ținutului unde trebuia, în fiecare an, să celebrez deschiderea vânătorii.
De obicei mergeam la un fermier sau, mai bine zis,la un prieten al cumnatului meu; la dânsul mi-am făcut, omorând un iepure, debutul în știința lui Nimrod și a lui Elzear Blaze. Ferma lui era așezată între pădurile de la Compiegne și cele de la Villers-Cotterets, la o jumătate de leghe de încântătorul sat Morienval și la o leghe de ruinele magnifice de la Pierrefonds
Cei două sau trei mii de acri de pământ pe care îi avea în exploatare se înfățișau sub forma unei câmpii, înconjurate aproape în întregime de codri, despicate spre mijloc de o vale frumoasă, pe fundul căreia se zăreau, printre pajistile verzi și copacii în tonuri schimbătoare, furnicând niște case pe jumătate pierdute între frunzișuri, a căror prezență era tradătă doar de coloanele de fum albăstrui, care, la adăpostul munților ce le înconjurau, urcau mai întâi spre cer în linie dreaptă, iar apoi, odată ajunse în straturile de aer superioare se curbau, întinse ca vârfurile unor palmieri, în direcția vântului.
Pe această câmpie și pe dublul versant al acelor văi vânatul din cele două păduri se zbenguia ca pe un teren neutru.
Putea fi găsit de asemenea pe câmpia de la Bressoir: căpriori și fazani de-a lungul pădurilor, iepuri pe platouri și pante, potârnichi aproape de fermă. Domnul Moquet, așa se numea prietenul nostru, avea așadar certitudinea că o să ne vadă sosind și de data aceasta; vânam toată ziua, iar a doua zi, la ora două, ne întorceam la Paris, patru sau cinci vînători, după ce doborâsem cam o sută cincizeci de sălbăticiuni, din care n-am putut-o însă convinge niciodată pe gazda noastră să accepte nici măcar una.
Dar anul acesta, infidel față de domnul Moquet, am cedat la invitația vechiului meu coleg de birou, fiind sedus de un tablou pe care mi-l trimisese fiul acestuia, distins elev al Școlii de la Roma, un tablou ce înfățișa o vedere a câmpiei de la Fontenay-aux-Roses, cu miriștile sale pline de iepuri și cu lanurile ei de lucernă pline de potârnichi.
Nu mai fusesem niciodată la Fontenay-aux-Roses; nimeni nu cunoaște împrejurimile Parisului mai puțin decât mine. Când trec bariera, o fac mereu pentru a străbate cinci sau șase sute de leghe. Așa că cea mai mică schimbare de loc îmi stârnește curiozitatea.
La ora șase seara am plecat către Fontenay, cu capul scos pe portieră, ca totdeauna; am trecut bariera Infernului, am lăsat în stânga strada Tombe-Issoire și am apucat-o pe drumul Orleans-ului.
Se știe că Issoire este numele unui celebru brigand care,pe timpul lui Iulian, îi jefuia pe călătorii care mergeau la Luteția. Cred că a fost puțin spânzurat și îngropat în locul ce-i poartă azi numele, la o oarecare distanță de accesul în Catacombe
Câmpia care se întinde la intrarea în Micul Montrouge are un aspect straniu. În mijlocul pășunilor artificiale, al câmpurilor de morcovi și al straturilor de sfeclă, se ridică niște pătrate masive de piatră albă, pe care le domină o roată dințată, asemănătoare cu scheletul unui foc de artificii care s-a stins. Această roată poartă pe circumferință niște traverse de lemn pe care un om își apasă când un picior, când pe celălalt. Îndeletnicirea asta de veveriță, ce îi imprimă lucrătorului o amplă mișcare aparentă, deși în realitate el nu se mișcă din loc, are drept scop să încolăcească în jurul unui levier o funie, care, tot încolăcindu-se și încolăcindu-se, aduce încetișor la suprafața solului și la lumina zilei, o piatră extrasă din carieră. Un cârlig apucă apoi piatra și o depune pe marginea puțului, unde e așteptată de rulourile care o vor transporta către locul de destinație. Pe urmă funia coboară iarăși în adâncimi, în căutarea unei noi greutăți,, dându-i un moment de odihnă acestui modern Ixion, pe care un strigăt îl anunță însă curând că încă o piatră așteaptă să fie scoasă din cariera ei de obârșie, și aceeași muncă reîncepe acum pentru a reîncepe apoi încă odată, pentru a reîncepe mereu și mereu.
Când se lasă seara, omul a parcurs, fără să se miște din loc, zece leghe; dacă ori de câte ori piciorul său apasă pe o traversă ar păși pe treptele unei scări, deplasându-se astfel în înălțime, peste douăzeci și trei de ani ar ajunge pe lună.
Mai ales seara, adică tocmai atunci când traversam câmpia care desparte Micul de Marele Montrouge, peisajul capătă, din pricina acestui număr nesfârșit de roți mișcătoare, ce se detașează cu vigoare în flacăra asfințitului, aspecte fantastice.Ca în acele gravuri ale lui Goya, tratate în semitonuri, în care niște smulgători de dinți dau năvală la spânzurați.
La ora șapte roțile se opresc, ziua de lucru s–a terminat.
Grămezile astea de piatră, niște pătrate lungi de cincizeci-șaizeci de piciore și înalte de șase sau opt sunt viitorul Paris care e smuls din pământ. Carierele de unde sunt extrase aceste pietre se fac tot mai mari de la o zi la alta. Ele sunt urmașele Catacombelor din care a fost scos vechiul Paris. Sunt marginile orașului subpământean care necontenit câștigă teren și se întinde în circumferință. Când pășești pe câmpia de la Montrouge pășești deasupra unor abisuri, din când în când descoperi câte o surpătură de teren, câte o vale în miniatură, câte un rid al solului; este o carieră prost susținută pe dedesubt, al cărei tavan de ghips a crăpat. S-a format o fisură prin care apa a pătruns în cavernă, apa a antrenat pământul, de aici surparea solului, este ceea ce se cheamă o afundătură.
Dacă nu cunoști toate astea, dacă ignori că această întindere verde de pământ care te îmbie nu se sprijină pe nimic, poți, punând piciorul pe o asemenea cută, să dispari, așa cum se întâmplă, între doi pereți de gheață, la Montavert.
Populația ce trăiește în aceste galerii subterane are, potrivit cu viața pe care o duce,un caracter și o fizionomie aparte. Trăind în întuneric posedă ceva din instinctele animalelor nocturne, este feroce și silențioasă. Adeseori se vorbește despre un accident: a lipsit o grindă, s-a rupt o funie, un om a fost strivit. Cei de la suprafață cred că e vorba de o nenorocire, la treizeci de picioare sub pământ se știe că e vorba de o crimă.
Înfățișarea lucrătorilor de la cariere este în general sinistră. La lumina zilei le clipesc ochii, la aer curat vocea lor devine confuză. Poartă părul neted și întins peste frunte până la sprâncene; o barbă care nu face cunoștință cu briciul decât duminică dimineață; o vestă care lasă la vedere niște mâneci grosolane de pânză cenușie, un șorț de piele înălbit de contactul cu piatra, niște pantaloni albaștri de pânză. Pe unul din umeri poartă o haină împăturită în două, peste care pun mânerul târnăcopului sau al cazmalei cu care, șase zile pe săptămână, scormonesc piatra.
Când izbucnește vreo răzmeriță, rareori se întâmplă ca oamenii pe care tocmai i-am zugrăvit să nu se amestece. Când se dă alarma la bariera Infernului „Iată vin cei din Montrouge” locuitorii de pe străzile învecinate dau din cap și își încuie porțile.
Iată la ce mă uitam, ce vedeam, în crepusculul care în luna septembrie, desparte, timp de o oră, ziua de noapte; apoi, după ce s-a înnoptat, m-am retras în trăsură, de unde nici unul din tovărășii mei nu văzuse cu siguranță nimic din priveliștea pe care o contemplasem. Așa se întâmplă mereu: mulți privesc, dar prea puțini văd.
Am ajuns la opt și jumătate la Fontenay; ne aștepta un supeu excelent, iar pe urmă, după supeu, o plimbare prin grădină.
Sorrento este o pădure de portocali, Fontenay – un buchet de trandafiri. Fiecare casă își are propria tufă, care se cațără de-a lungul peretelui, protejată la rădăcină de o teacă de scânduri. Când atinge o anumită înălțime, această tufă se răspîndește în gigantice evantaie Aerul este parfumat, iar atunci când începe să bată vântul, plouă cu petale de trandafir, ca la Sărbătoarea lui Dumnezeu, în caz că Dumnezeu ar dispune de o asemenea sărbătoare. La extremitatea grădinii am fi avut parte de o panoramă imensă dacă ar fi fost ziuă. Doar niște luminițe semănate în spațiu indicau locul satelor: Sceaux, Bagneuse, Chatillon , Montrouge; în fundal se întindea o lungă linie roșiatică de unde venea un zgomot surd ca răsuflarea unui Leviathan: era respirația Parisului.
Gazdele au fost nevoite să ne trimită cu forța la culcare, așa cum se procedează cu copiii. Sub cerul acesta falnic, brodat cu stele, la atingerea acestei brize parfumate, am fi așteptat cu dragă inimă ziua.
La cinci dimineața am plecat la vânătoare, conduși de fiul gazdei care ne promisese marea cu sarea, și care, trebuie să o spun, nu contenea să se laude cu belșugul de vânat al ținutului, dovedind o stăruință demnă de o cauză mai bună.
Până la prânz dăduserăm peste un un iepure și patru potârnichi. Iepurele fusese ratat de tovărășul meu din dreapta, o potârniche fusese ratată de tovarășul meu din stânga, iar, cât despre celelalte trei potârnichi, două dintre ele fuseseră împușcate de mine.
Până la prânz la Brassoire aș fi trimis deja la fermă trei sau patru iepuri și cincisprezece sau douăzeci de potârnichi.
Îmi place vânătoarea, dar detest să mă plimb pe câmp doar de dragul plimbării. Sub pretextul că merg să explorez un lan de lucernă situat în stângă mea, am ieșit din rând și apucat pe de lături.
Ceea ce se găsea pe suprafața acelui câmp, ceea ce observasem în timp ce dorința de a mă retrage pusese deja stăpânire pe mine, era un drumeag plin de gropi care, ascunzându-mă de privirile celorlați vânători, socoteam că trebuia să mă ducă, pe ruta spre Sceaux, direct la Fontanay-aux-Roses
Nu mă înșelam. Pe când clopotul parohiei bătea ora unu mă aflam în dreptul primelor case din sat. Mergeam de-a lungul unui zid care părea să ocrotească o proprietate destul de frumoasă, când, ajungând în locul unde strada Dianei se întâlnește cu drumul mare, am văzut venind către mine, dinspre partea bisericii, un bărbat cu o înfățișare atât de ciudată încât m-am oprit și mi-am armat instintiv pușca, mânat, cum eram, de o firească dorință de autoconservare.
Dar palid, cu părul zburlit, cu ochii ieșiți din orbite, cu hainele în dezordine și cu mâinile pline de sânge, omul trecu pe lângă mine fără să mă zărească. Privirea lui era fixă și apatică totodată. Mersul său avea furoarea irezistibilă a unui corp care s-ar rostogoli de pe un munte cu mare repeziciune și totuși respirația lui agitată arăta mai degrabă spaimă decât oboseală.
La încrucișarea celor două drumuri, părăsi drumul mare și se năpusti pe strada Dianei, unde se găsea intrarea proprietății pe lângă al cărei zid mersesem vreme de șapte sau opt minute .Această poartă, asupra căreia privirea mea s-a oprit instantaneu, era vopsită în verde și avea numărul doi. Bărbatul își întinse mâna spre clopoțel cu mult înainte ca să-l poată atinge; apoi îl apucă, îl scutură violent, pe urmă se răsuci brusc și se așeză pe una din cele două borne ce se găseau dinaintea intrării. Odată așezat, rămase imobil, cu brațele atârnând și capul lăsat în piept.
Atunci m-am întors din drum, înțelegând că omul acela trebuie să fie actorul unei teribile drame necunoscute. În spatele lui, pe ambele părți ale străzii, câteva persoane, asupra cărora făcuse fără îndoială aceeași impresie ca și asupra mea, ieșiseră din casă și se uitau la el cu o mirare la fel cu aceea pe care eu însumi o încercasem. La chemarea clopoțelului, ce răsunase violent, lângă poarta cea mare se deschise o poartă mai mică și o femeie de patruzeci-patruzeci și cinci de ani își făcu apariția
-A! ești dumneata Jacquemin, zise ea; ce faci acolo?
-Domnul primar e acasă?, întrebă cu o voce surdă omul căruia femeia i se adresase.
-Da.
-Ei bine, mătușă Antoine, du-te și spune-i că mi-am omorât nevasta și am venit să mă predau.
Mătușa Antoine scoase un strigăt căruia îi răspunseră două sau trei exclamații de groază, aparținând persoanelor ce fuseseră destul de aproape ca să audă această teribilă mărturisire.
Eu însumi am făcut un pas înapoi și am dat de trunchiul unui tei, de care m-am sprijinit.
Toți cei ce îl auziseră rămăseră încremeniți.
Cât despre ucigaș, acesta se rostogolise de pe bornă, jos pe pământ, ca și cum, după ce pronunțase cuvintele fatale, puterile l-ar fi părăsit
În vrema asta, mătușa Antoine dispăruse, lasând deschisă poarta cea mică. Era evident că plecase să îndeplinească, pe lângă stăpânul ei, sarcina ce-i fusese încredințată
După cinci minute, cel solicitat apăru în pragul porții.
Era însoțit de alți doi bărbați.
Parcă văd și acum scena.
Așa cum spuneam, Jacquemin alunecase pe jos. Primarul din Fontenay-aux-Roses, pe care tocmai îl adusese mătușa Antoine, stătea lângă el, dominându-l cu statura sa impunătoare. La poartă se agitau celelalte două persoane despre care voi vorbi mai mult în curând. Eu mă sprijineam cu spatele de trunchiul unei tei ce crescuse la drumul mare, de acolo însă privirea mea era atentă la strada Dianei. În stânga se afla un grup format dintr-un bărbat, o femeie și un copil; copilul se smiorcăia ca să-l ia maică-sa-n brațe. În spatele acestui grup, un brutar își scosese capul pe o fereastră de la primul etaj și vorbea cu băiatul lui, aflat jos, întrebându-l dacă Jacqumin nu era cumva lucrătorul de la carieră, care trecea pe acolo curent. În sfârșit apăru în prag și un meșter fierar, negru văzut din față, dar cu spatele luminat de focul din forjă, pe care un ucenic continua să-l ațâțe cu foalele.
Așa cu drumul mare.
Cât despre strada Dianei, cu excepția grupului principal, pe care tocmai vi l-am descris, aceasta era pustie Doar la capătul ei se zăreau doi jandarmi care își făcuseră rondul pe câmp, ca să ia la control permisele de port-armă și care, fără a bănui ce îi așteaptă, se apropiau de noi agale la pas.
Bătea ora unu și un sfert.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: