dumas (2)

Capitolul II
Fundătura Sergenților
La ultima bătaie de ceas, se făcu auzită pentru prima dată vocea primarului
-Jacquemuin, zise el, sper ca mătușa Antoine să-și fi pierdut mințile.A venit să-mi spună din partea ta că nevastă-ta-i moartă și că tu ești cel care ai omorât-o.
-Ba e adevărul-adevărat, domnule primar, răspunse Jacquemin. Trebuie să fiu dus la închisoare și judecar de îndată.
Și spunând aceste cuvinte, încercă să se ridice, agâțându-se cu cotul de capătul bornei; dar, după un efort, se prăbuși din nou, ca și cum oasele gambelor i-ar fi fost sfărâmate.
-Hai-hai! Ești nebun! zise primarul.
-Priviți-mi mâinile, răspunse Jacquemin.
Și își înălță mâinile pline de sânge, cărora degetele crispate le dădeau forma unor gheare de pasăre.
Într-adevărat, stânga îi era roșie până deasupra încheieturii, dreapta până la cot.
Totodată, la mâna dreaptă un firicel de sânge i se prelingea de-a lungul degetului mare, provenit dintr-o mușcătură pe care victima i-o făcuse luptându-se, după toate probabilitățile, ucigașului.
În acest timp, cei doi jandarmi se apropiaseră, se opriseră la zece pași de protagonistul acestei scene și îl priveau de la înălțimea cailot lor.
Apoi, la un semn al primarului, descălecară și își azvârliră harnașamentele unui ștrengar cu bonetă de polițist, care părea să fie copil de trupă .
După care se apropiară de Jacquemin și-l ridicară de subțiori.
Acesta îi lăsă să acționeze, fără a le opune nici o rezistență, cu apatia unui om a cărui minte e preocupată de un gând unic.
Chiar atunci sosiră medicul și comisarul de poliție; ei fuseseră deja informați de cele întâmplate.
-Ah, veniți, domnule Robert! Ah, veniți, domnule Cousin! zise primarul.
Domnul Robert era medicul, domnul Cousin comisarul de poliție/
– Veniți! Tocmai trimiteam după dumneavoastră.
– Ei bine! Să vedem, ce s-a întîmplat? întrebă medicul cu aerul cel mai jovial din lume. Un mic asasinat, nu-i așa?
– Zi, moș Jacquemin, continuă doctorul, e adevărat că ți-ai omorât nevasta?
Jacquemin nu suflă nici un cuvânt
-Tocmai și-a mărturisit vinovăția, spuse primarul. Sper totuși să fie vorba de o halucinație și nu de o crimă reală.
– Jacquemin, răspunde, zise comisarul de poliție. E adevărat că ți-a omorât nevasta?
Aceeași tăcere.
-În orice caz, o să cercetăm, zise doctorul Robert. Nu cumva locuiește în Fundătura Sergenților?
-Ba da, făcură cei doi jandarmi.
-Ei bine, domnule Ledru, zise doctorul adresându-i-se primarului, să mergem în Fundătura Sergenților.
-Nu merg acolo! Nu merg acolo! strigă Jacquemin smulgându-se din mâinile jandramilor, cu o mișcare atât de violentă încât, dacă ar fi vrut vrut s-o rupă la fugă, ar fi avut un avans de o sută de pași, înainte să-ți vină gândul de-a-l urmări.
-Dar de ce nu vrei să vii? întrebă primarul.
-Ce nevoie am să mai merg acolo, dacă am mărturisit tot,, dacă v-am spus că am omorât-o? Am omorât-o cu paloșul ăla pe care am l-am luat de la Muzeul Artileriei anul trecut. Duceți-mă la închisoare, n-am ce să caut acolo, duceți-mă la închisoare!
Doctorul și domnul Ledru se priviră.
-Prietene, zise comisarul de poliție, care, ca și domnul Ledru, mai spera că Jacquemin căzuse pradă unei tulburări trecătoare de spirit, prietene, confruntarea este urgentă. De altfel, trebuie să fii acolo ca să slujești justiția.
-De ce ar avea nevoie justiția să fie slujită de mine? zise Jacquemin; corpul o să-l găsiți în pivniță și, aproape de el, într-un sac de ipsos, capul, Cât despre mine, duceți-mă la închisoare.
-Trebuie să vii, zise comisarul de poliție.
-Doamne, Doamne! strigă Jacquemin, pradă celei mai înspăimântătoare terori; Doamne, Doamne! Dacă aș fi știut…
-Ei bine! Ce-ai fi făcut? întrebă comisarul de poliție.
-Ei bine! M-aș fi omorât.
Domnul Ledru clătină din cap și adresându-i-se din priviri comisarului de poliție părea să îi spună: aici se ascunde ceva.
-Prietene, vorbi el din nou, adresându-se acum criminalului, mie vrei să-mi dai niște explicații?
-Da, dumnevoastră vă spun tot ce poftiți, întrebați-mă, interogați-mă.
-Cum se face că, după ce ai avut îndrăzneala să comiți un omor, nu îndrăznești să-ți revezi victima. Nu cumva ne-ai ascuns ceva?
-O, ba da, un lucru îngrozitor.
-Povestește.
-O! nu; o să spuneți că nu-i adevărat,o să spuneți că sunt nebun.
-Nu contează. Spune-mi ce s-a întâmplat
-Vă spun. Dar numai dumneavoastră.
Și se apropie de domnul Ledru.
Cei doi jandarmi vrură să-l împiedice,dar primarul le făcu un semn; prizonierul fu lăsat în libertate.
De altfel ar fi fost cu neputință să scape, o jumătate a populației din Fontenay-aux-Roses ticsea strada Dianei și drumul mare.
Jacquemin, așa cu spuneam, se apropie de urechea domnului Ledru
-Credeți, domnule Ledru, întrebă el încet, că un cap mai poate să vorbească odată ce a fost separat de trunchi?
Domnul Ledru scoase o exclamație care semăna cu un strigăt și păli vizibil.
-Credeți? repetă Jacquein.
Domnul Ledru făcu un efort.
-Da, zise el, cred.
– Ei bine! A vorbit…
– Cine?
-Capul…capul lui Jeanne…
-Ce spui?
-Spun că avea ochii deschiși, spun că și-a mișcat buzele. Spun că m-a privit. Spun că, privindu-mă, m-a numit nenorocit.
Rostind aceste cuvinte, pe care avea intenția să le adreseze doar domnului Ledru și care putea totuși să le audă toată lumea, Jacquemin era înspăimântător.
-Bună treabă! strigă râzând doctorul.; a vorbit…un cap tăiat a vorbit… Prea bine! Prea bine!
-Când v-am spus! făcu Jacquemin.
-Ei bine, zise comisarul de poliție, iată încă un motiv ca să mergem la locul unde s-a comis crima. Jandarmi, luați-l pe prizonier!
Jacquemin scoase un strigăt, contorsionându-se.
– Nu, nu, zise el, tăiați-mă în bucăți dacă vreți, dar eu nu merg acolo.
– Vino, prietene, spuse domnul Ledru, Dacă este adevărat că ai săvârșit teribila crimă de care te învinovățești, gestul tău va fi deja unul de ispășire. De altfel, adăugă el vorbindu-i încet, orice rezistență este zadarnică; dacă nu vrei să mergi de bunp-voie, or să te ducă cu forța.
-Ei bine, atunci, zise Jacquemin, o să merg; dar promiteți-mi ceva, domnule Ledru
-Ce?
-Tot timpul cât o să stăm în pivniță n-o să mă părăsiți.
-Nu.
-O să-mi dați voie să vă țin de mână.
-Desigur.
-Ei bine, haidem atunci.
Și, scoțând din buzunar o batistă în carouri, Jacquemin își șterse fruntea de transpirație.
Toată lumea porni spre Fundătura Sergenților.
Comisarul de poliție și doctorul erau în frunte, apoi prizonierul și cei doi jandarmi. În urma lor veneau domnul Ledru și cei doi bărbați care apăruseră la poartă odată cu el. După ei se rostogolea, ca un torent plin de hulă și de rumoare, toată mulțimea în care mă băgasem și eu.
După un drum cam de un minut am ajuns în Fundătura Sergenților. Aceasta este o străduță așezată la stânga drumului mare, care cobora până la o poartă mare și uzată de lemn, ce se deschidea prin doi batanți mari, dar și printr-o mică portiță practicată într-unul din cei doi batanți.
Portița asta se mai ținea doar într-o singură balama.
Totul părea liniștit la prima vedere în această clădire; niște trandafiri înfloreau lângă poartă și, aproape de ei, pe o bancă de piatră, un motan mare și roșcovan se încălzea la soare satisfăcut.Văzând atâta lume și auzind atât zgomot i se făcu frică, o zbughi din loc și dispăru pe răsuflătoarea unei pivnițe.
Ajuns la poarta pe care v-am înfățișat-o, Jacquemin se opri.
Jandarmii au vrut să-l bage înăuntru cu forța.
-Domnule Ledru, zise el atunci, mi-ați promis că n-o să mă părăsiți,
-Ei bine, sunt aici, răspunse primarul.
– Brațul dumneavoastră! Brațul dumneavoastră!
Și începu să se clatine, ca și cum ar fi fost gata să se prăbușească.
Domnul Ledru se apropie, le făcu semn jandarmilor să lase prizonierul în pace și îl apucă pe acesta de braț.
-Răspund de el, spuse dânsul.
Era evident că, în momentul acela, domnul Ledru nu mai era primarul unei comunități care trebuia să sacționeze o crimă, ci un filosof care explora domeniul necunoscutului.
Numai că ghidul său în această stranie aventură se întâmpla să fie un asasin.
Doctorul și comisarul de poliție au intrat primii, apoi domnul Ledru; apoi cei doi jandarmi, apoi câțiva privilegiați printre care mă număram și eu, grație legăturilor mele cu domnii jandarmi pentru care nu mai eram un necunoscut, de vreme ce avusesem deja onoarea să-i întâlnesc pe câmp și să le arăt permisul meu de port-armă.
Poarta le-a fost trântită în nas celorlalți curioși, care, lăsați pe dinafară, mîrâiau nemulțumiți
Noi ne-am indreptat spre intrarea unei căsuțe.
Nimic nu trăda teribilul eveniment care se produsese aici: totul era la locul lui; patul de serj verde – în alcov, la capătâiul patului – un crucifix negru de lemn și deasupra acestuia o crenguță uscată de merișor rămasă de la ultimul paște, Pe cămin – un prunc Isus de ceară, culcat printre flori, între două candelabre în stilul Louis XVI, argintate odinioară; pe perete – patru gravuri colorate, în rame negre de lemn, reprezentând cele patru părți ale lumii
Pe masă – un tacâm pregătit pentru prânz, pe plită – o tocană care fierbea, lângă un ceas cu cuc ce tocmai anunța jumătatea lui unu – un cufăr de pâine deschis.
-Ei bine, făcu doctorul pe tonul lui jovial, deocamdată nu văd nimic.
-Luați-o pe ușa din dreapta, murmură Jacquemin cu un glas surd.
Am urmat indicația prizonierului și ne-am pomenit într-un fel de cămară, în colțul căreia era o trapă, prin a cărei deschizătură tremura o licărire venită de jos,
-Ia te uită, îi spuse în șoaptă doctorul comisarului de poliție, cu surâsul înspăimântător al oamenilor pe care nu-i impresionează nimic, deoarece nu cred în nimic, se pare că domna Jacquemin a urmat preceptele lui jupân Adam; și se apucă să fredoneze:
De-o fi să mor, să mă îngroape
În beci, acolo unde…
-Liniște, îl întrerupse Jacquemin, palid la față, cu părul zburlit, cu fruntea plină de transpirație,nu se cade să cântați tocmai aici.
Mirat de tonul acestei voci, doctorul a tăcut.
Dar aproape de îndată, după ce coborâse câteva trepte:
-Ce-i asta? întrebă el.
Și, aplecându-se, ridică de jos o sabie cu tăiș lat
Era paloșul pe care Jacquemin, așa cum spusese puțin înainte, l-a luat de la Muzeul Artileriei, pe 29 iulie 1830; lama lui era murdară de sânge.
Comisarul de poliție îl luă din mâinile doctorului
-Recunoști sabia asta? îl întrebă el pe prizonier.
-Da, răspunse Jacquemin. Haideți să isprăvim odată!
Era prima dovadă a crimei cu care urma să dăm față.
Am coborât în pivniță, păstrându-și fiecare locul de dinainte. Doctorul și comisarul de poliție primii, apoi domnul Ledru și Jacquemin, apoi cele două persoane care îl însoțeau pe primar, apoi jandarmii, apoi privilegiații printre care apucasem să mă număr și eu.
După ce am coborât șapte trepte, ochii mei s-au repezit în pivniță și au îmbrățișat tabloul cumplit pe care voi încerca să-l descriu.
Primul lucru pe care mi s-au oprit privirile a fost un cadavru decapitat, culcat lângă un butoi al cărui cep, pe jumătate deschis, lăsa încă să prelingă un firicel subțire de vin, care, scurgându-se, forma o un mic canal ce se pierdea sub scândurile pe care stătea butoiul.
Cadavrul era răsucit pe jumătate, ca și cum torsul, întors către spate, ar fi început o mișcare agonică, pe care picioarele n-au mai putur s-o urmeze; rochia era, într-o parte, ridicată până la jartieră.
Se vede că victima fusese lovită în momentul când, îngenuncheată în fața butoiului se apucase să umple o sticlă, care îi scăpase din mână și zăcea acum lângă ea.
Toată partea de sus a corpului înota într-o băltoacă de sânge
Deasupra unui sac de ipsos rezemat de perete, ca un bust așezat în vârful unei coloane.se zărea sau mai curând se ghicea un cap înecat într-o claie de păr; o dâră de sânge înroșea sacul de sus până la mijloc.
Doctorul și comisarul de poliție, care își terminaseră turul, erau plasați în fața scărilor. Mai spre mijlocul pivniței stăteau cei doi amici ai primarului și câțiva curioși care se grăbiseră să ajungă până acolo. La picioarele scării era Jacquemin, care nu putuse fi convins să pășească mai departe de ultima treaptă. În spatele lui Jacquemin, cei doi jandarmi; în spatele celor doi jandarmi, cinci sau șase persoane printre care mă număram și eu și care se gupaseră împreună cu mine pe scară.
Tot acest interior lugubru era luminat de flacăra tremurătoare a unei lumânări așezate chiar pe butoiul din care se prelingea încă vin și în fața căruia zăcea cadavrul femeii Jacquemin.
O masă, un scaun, spuse comisarul de poliție, și haideți să facem procesul verbal.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: