poetul si moartea

În volumul Într-o elegie cu obloanele trase (Editura Palipsest, 2011), Ion Cocora renunță la voluptățile sale rafinate de caligraf precum și la imagineriile luxuriante, preluate adeseori din moștenirea suprarealimului, prezente în poemele sale mai vechi. Acum rostirea e mai directă, tonalitatea – lipsită de solemnitate și patetism, uneori aproape colocvială, apropiindu-se oarecum de lirica ultimelor promoții poetice. Ceea ce nu exclude gravitatea, chiar tragicul. Căci în viziunea poetului mortalitatea reprezintă dimensiunea esențială a destinului omenesc, iar perspective lui e accentuat nihilocentrică, configurând un orizont de existență apocaliptic : Fluturi albi fluturi negri/poeții mor cu aripile întinse ca niște talgere/pe care și-au scris întîmplările vieții/ninge peste cimitir ca peste abator//moare o lume odată cu ei și doamne/blonde și brune își scot sufletul să se usuce/pe sfori ca rufele în balconul unui bloc de cartier/ninge peste românia ca peste abator (Ninge peste românia).Obsesia timpului șI a trecerii, neliniștile thanatice vor reprezenta, de aceea, câteva din temele esențiale ale acestei poezii în care toate micile întâmplări ale vieții de zi se desfășoară în prezența amenințătoare a ceasului, ce măsoară drastic fiecare secundă: Ceasul a avut și el un somn bun/a dormit buștean cât a fosr noaptea de lungă/abia în zori s-a trezit și a început să bată/ar trebui să-i fiu recunoscător/și să mă grăbesc să-i pregătesc micul dejun//altfel cine știe ce-i poate trece prin cap/se supără cumva și-și ia înapoi cele câteva ore/pe care nu mi le-a scăzut din viață/ori împrumută de la cineva în numele meu/disperarea premergătoare sfârșitului/asigurându-mă că e un evantai ținut în mână/cu grație de o tânără doamnă (Vocea ceasului) Astfel că versurile lui Ion Cocora vor da acum expresie unei vitalități suspecte, apropiate de colaps, unei existențe reziduale, agonice, situate la limita dintre viață și moarte: Viața câtă mi-a rămas n-o mai luminează decât zarul/scăpat ca un licurici din palma ta/împrejur idealurile sar coarda de parcă ar fi niște subrete/venite din cer să mă umple de viciu (Țin strâns în brațe). În acest context, evocarea tatălui devine un preludiu al morții, legătura de sânge funcționează ca un canal prin care circulă flora pestiferă a exit-ului, iar peste imaginea paternă se suprapune aceea a unei divinități psihopompe: Nu-mi uit apartenența de bun creștin la sîngele tău tată/cândva roșu și sănătos ca și garoafele/din brațele mamei în dimineața de sfânta marie mare/nu aveam nici atunci legi pentru nebunia mea//(…) te recunosc după cum râzi din haita de figuri de ceară/ de-a lungul unui somn în văi stufoase mă întâmpini cu pași mărunți și speriați ca pipirigul noaptea când îl calcă stafii//vin să-mi alătur fatalitatea de fatalitatea ta sperând să fim unul/chiar dacă vom merge pe două biciclete (Te recunosc după cum râzi). Spaima de fețele amenințătoare ale timpului se traduce într-o pronunțată angoasă a îmbătrânirii, în proiecțiile anticipative ale senectuții senile: Îmi închipui că am optzeci de ani/și dorm în fotoliu cu biberonul în gură/fără rușine//visez că dărui iubitei mele o tufă de afine/și sar disperat din somn/că nu-mi aduc aminte cum o cheamă//(…)chiar dacă se vor găsi destui să exclame grăbit/ce vârstă frumoasă i-a dat dumnezeu cât noroc/pe capul lui să ajungă atâ de aproape de copilărie//proștii de ei nu văd că mă târâi de la o zi la alta/într-un trup străin fără să mă părăsească obsesia/că nu sunt decât un rest de viață//o momeală pentru orice eventualitate (O momeală). Îmbătrânirea țesuturilor e acompaniată de tocirea afectelor; emotivitatea în declin are nevoie de reanimarea prin șocuri, de perfuzii de vitalitate realizate prin meditație șI lectură, actele gratuie șI teribilismele de odinioară, aparținând unui spirit noncomformist și fantast, își denunță lipsa de consistență, iar hârtia de scris se convertește într-o piatră tombală: Cel mai bine pentru toți ar fi să-mi administrați unde de șocuri electrice/vreau să probez cu trupul posibilitățile țepoase ale fricii/știu ce înseană moartea sentimnetelor am studiat-o cu mijloace de ultimă oră (…) Ce mă fac dacă se află că eu am furat canarul galben din/camera prostituatei sau că am putut să scriu cu atâta/seninătate calul verde paște pe acoperiș o capră neagră/tata și mama au fost oameni buni cumsecade nu se așteptau/să șlefuiesc sicrie să-mi încrustez numele în lemnul lor călător/să trăiesc din perfizii cu nietzsche (Perfuzii cu nietzsche). Călătoria spre moarte este sinonimă astfel cu instaurarea golului sufletesc, care-i conferă actantului liric ceva din fizionomia <>, dar și cu dezagregarea limbajului: mâna mea ce atât te-a căutat și a dorit să te atingă/acum e un ciot sângeros (…)/e un alfabet părăsit de cuvinte o ciornă a vidului/de-a latul de-a lungul de-a înaltul de-a curmezișul/o șleahtă de ani s târăște prin despicăturile vieții (Geniul misogin al urzicii). Rezultatul va fi un soi de ataraxie, care nu este însă rezultatul unei opțiuni liber asumate, așa cum se întâmpla la stoici, ci provine din blocaje ale sensibilității, ce va manifesta aceeași indiferență față de existență și reversul ei scris, față de viață și poezie: Nu mă mai încearcă sila de nimic/nu mai fug de mine însumi/cum un armăsar tânăr de propriile-i obsesii sexuale/ghemuite ca o colonie de îngeri sub pielea castă/cu poezia am încheiat un pact de neagresiune/(…) nu mă mai atrag experiențele limită/nici în amor nici în beție/nici în pălăvrăgeala cu euforici autori de succes/crezând că la capătul lor voi avea revelația că dumnezeu suprasaturat de câtă slavă i se aduce/mă va implora să scriu un poem ca să se bucure și el (Un pact). Simțurile se atrofiază la rândul lor, femeia cu mai este percepută prin senzori, este gândită, devenind, ca într-o pictură abstracționistă, un ansamblu de forme geometrice: Tot mai abstractă ești iubita mea/acum te compar cu geometria/sau poate ești chiar geometria însăși/unghiuri triunghiuri pătrate cercuri/linii bizare hașurate cu sprânceana/suprafețe despre care îmi vine greu/să spun ce senzualitate improvizează/când stau țeapăn dinaintea lor/ca la un picnic pe un ghețar (Tot mai abstractă). Apetitul erotic e acum problematic, secreția de hormoni bărbătești suferă blocaje dramatice, sexul intră într-o letargie aproape totală, iar amintirea performanțelor amoroase mai vechi încearcă să capete valențe terapeutice : sângele-mi tâlhărit de verbe/îmi este atât de uzat.că nu mai are nimic de spus/își păstrează mândria și recunoaște/că a fost ultimul exemplar/dintr-o specie rară de viețuitoare/un excendent de decolteuri/și paturi improvizate/poate de aceea/dormitează apatic/într-un scaun cu rotile/și abia mai tresare/când vreo adjectivă grațioasă/îl ciupește de pleoape (Caut roșul aprins). În acest context femeia reala va fi substituită de femeia scrisă, sexualitatea se metamorfozează în textualitate : se crapă de ziuă și eu număr pe degetele de la mâini/cuvintele care mă privesc de pe coala de hârtie/o noapte întreagă am stat aplecat în fața ei/gândindu-mă ce fericit eram când îți mângâiam coapsa /până creștea cât o lună plină pe cer/acum smârcuri cresc în mine și-mi acoperă/dinlăuntru ochii ca un voal negru oglinda din baie/să nu mai văd să-ți culeg tălpile de pe covor/dacă tot nu ai de gând să vii pedepsește-mă/și nu-mi reda vederea (Ascult bătăile caste ale clopotelor). Instaurarea vidului sufletesc se asociază însă cu derapaje ale memoriei, dar și cu neîncrederea în puterea cuvintelor, amintirea ca și actul poetic dovedindu-se niște remedii nesigure la anxietățile provocate de sentimentul îmbătrânirii : Nu-mi mai aduc aminte brațele tale/cum se sprijineau de balustrada unui pod inexistent/într-o toamnă târzie când imaginația mea ți l-a adus/chiar dinaintea ferestrei//nu-mi mai sunt de folos literele care încă nu au ajuns/să bucure verbul cu favoarea descrierii mării//un clan de șoareci cu poftă de ronțăială și desfătare/dă năvală asupra lor ca după o dietă/îndelungată sub stricta supraveghere a pisicii (Un clan de șoareci). Căci, în viziunea lui Ion Cocora, textul poetic se supune la rândul său legilor mortalității. iar poemul se transformă aproape instantaneu într-o bolboroseală lipsită de noimă : poezia adoarme cu negura între ochi așa cum ar adormi legănată/pe o mare de iluzii se afundă în mâluri în profeții rușinoase/gura îi bolboroseșre cuvinte silențioase ca și când i-ar fi teamă că/s-ar putea afla ceva despre propriu-i adulter (Cu negura între ochi). Departe de a fi – așa cum credea un ilustru poet german – cea mai inocentă dintre toate îndeletnicire, poezia își va dezvălui în paginile o anume încărcătură de demonism, de vreme se se naște din conștiința mortalității și din frica de moarte, posedând o câtime din conotațiile negative ale blasfemiei, astfel încât actantul liric interpretează acum, mai în glumă, mai în serios, între gravitate și autoironie, partitura unui damnat : Stau cufundat până în gât/în propria zi de naștere/ca un mort/cu gura plină de spaghetti/dinaintea hazardului/diavolul sigur de sine/mă ține în mâini ca pe un excavator uzat/deasupra unei gropi comune/e modul lui de a se exorciza/de a mușca dintr-o viață în care/s-a strâns atâtea păcate încât i se/strepezesc dinții și-i cad unul câte unul/ce nu poate să-mi ierte/e că mi-am inventat singur blasfemiile (Cufundat pînă la gât). Pe fondul unor asemenea trăiri tenebroase, momentele de împăcare cu existența sunt rare, desigur, moartea rămâne de neacceptat, iar glasului poetului se înalță spre cer, într-o implorare pe cât de tragică pe atât de incapabilă să modifice cu ceva statutul existențial al făpturii umane: Ajută doamne piatra vorbitoare/ținută cu gingășie în mână de paul celan/să se ridice la cer între îngeri/ca un suflet de răposat/oprește-i căderea în întunecatele ape/ale morților fără de cer/îți voi mulțumi cum îți mulțumesc/pentru binele ce ni l-ai dat pe pământ/odată cu laptele vacii cu ouăle găinii/dar și cu fetișul care e femeia noastră/cea de toate paturile (Piatra vorbitoare). În consecință, singura posibilitate de evaziune din fața aspectelor distrugătoare ale timpului, rămâne utopia supraviețuirii prin poezie, pe care autorul pare să o aduleze și să o deteste în același timp: Noi nu vom învia din morțI ci din cuvinte vii/ce ne dau înapoi viața cu care le-am dat strălucire (Noi nu vom învia) Modernitatea unei asemenea viziuni este dată de o anume ontologie a mortalității solidară cu un orizont de existență nihilocentric, acela al apocalipticului (așa cum îl numeam în teoretizările noastre mai vechi), la care însă, spre deosebire de poeții promoțiilor mai noi, Ion Cocora se raportează polemic; în versurile sale thanatocratismul nu se confundă cu thanatofilia, la el moartea rămâne cel mai absurd dintre evenimentele existenței omenești și este departe de a fi acceptată. Acesta este în ultimă instanță crezul unui umanist și al unui spirit apocaliptic numai pe jumătate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: