mioara cremene la 90 de ani

Ajunsă la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, Mioara Cremene rămâne o personalitate artistică plină de dinamism, capabilă de cele mai surprinzătoare metamorfoze: poetă, romancieră, eseistă, autoare de literatură pentru copii, dar şi de studii erudite, cum sunt A doua iniţiere masonică a marchizului Nicolas de Condorcet sau Dicţionarul iniţiatic al Ordinelor cavalereşti, realizatoare de filme, dar şi traducătoare a dramelor lui Heinrich von Kleist.
Poeta a debutat în 1959, cu volumul Bună dimineaţa, lume și a desfășurat o activitate poetică care se întinde pe mai bine de cinci decenii, prezentată selectiv în volumul antologic Șoapte și strigăte (Editura Vinea, 2009) Titlu câtuşi de puţin întâmplător, căci Mioara Cremene compune „muzical”, iar cartea are structura unui oratoriu în care se întâlnesc diverse voci, mai mult sau mai puţin „apocrife”, răsună cadenţe savant orchestrate, se experimentează, ca într-o cutie de rezonanţă, formule prozodice de o mare diversitate. Divers şi din punct de vedere tematic, volumul rămâne totuşi perfect unitar, convergenţa poemelor fiind dată de viziunea retrospectivă a poetei, care se fixează cu obstinaţie asupra trecutului, propune promenade nostalgice prin muzeul memoriei şi lecţii vaporoase de melancolie. Amintirea are – în poemele Mioarei Cremene – ceva din puterea de fascinaţie a apei „ofelizate”, astfel că orice imersiune în elementul acvatic e sinonimă aici, ca şi actul poetic, cu tentativa – mereu eşuată – de a reanima fantasmele şterse ale trecutului, care capătă însă, aproape instantaneu, evanescenţa unor miraje, aşa cum se întîmplă într-un text cu ambiţii de artă poetică, centrat pe schema dinamică a scufundării: „Simplu şi lin ne-afundăm, ca-ntr-o pernă pufoasă./Val după val despicând, suplele porţi se desfac./Trecem prin mari clarităţi, luciuri străbatem de-oglindă,/alte adevăruri găsind, trupul ne e mai uşor.//Trecem prin ample păduri, ramuri se-ntind unduioase,/scoicile, fluturi de fund, aripi de sticlă desfac/şi, peste munţii de stânci, colo, în valea ciudată/noi continente sclipesc, noi geografii se presimt//(…)Poate nu-i decât sângele nostru-n timpane,/poate nu-i decât el, aprig ritmând: …<>/Ştim doar că mâna-nspre ea noi am întins, s-o atingem,/dar o furtună de fund brusc şterge-ntregul miraj” (Apnee). În imaginarul poetei apa constituie prin urmare un analog perfect al memoriei, ale cărei straturi, de o deconcertantă fragilitate, sunt desfoliate cu o migală de herborist, într-o tentativă de exorcizare a timpului, care se transformă, printr-un sortilegiu misterios, în „timp regăsit”. Mioara Cremene se lasă sedusă acum de farmecul vetust al obiectelor vechi, care posedă însă voracitatea domoală a otrăvurilor cu efect întârziat, absorb, ca nişte uriaşe ventuze, în masa lor spongioasă, umorile calde ale vitalului, ajungându-se, în felul acesta, la osmoza perfectă dintre oameni şi lucruri: „Mai întîi mobilele s-au mutat în noi./De pildă pianul/greori cu tot bagajul lui de stridenţe,/Încet încet/s-au înscris pe parchet/un alt soi de prezenţe/tot felul de pătrate şi de trapeze,/în fond nişte paranteze/în timp/care s-au şters după o scurtă glorie.//Dar şi mai înfiorător e/că noi am intrat în lucruri de tot./Într-un covor bunica îmbrăcată-n capot./Părinţii şi-au dat mâna/şi au urcat în două oglinzi stând faţă în faţă./aşa s-au îndepărtat unul de altul/încă din viaţă.//Câinele pare-se/a devenit apă şi peşti./Peştii furculiţe cuţite pahare /ceşti.//Cioburile ceştilor/au zăcut fără întrebuinţare/o vreme pe duşumea/apoi au intrat în cişmea/în grinzi şi în uşi:/deveniseră surori fraţi unchi/mătuşi.//Au rămas numai zidurile/drepte, pustii./Lucrurile intraseră în oameni/şi oamenii în lucruri./Cutii în cutii în cutii” (Balada despre oameni şi lucruri).
E lesne de observat că orice „regăsire” a timpului se dovedeşte aici pasageră, iar muzeul memoriei se metamorfozează în cele din urmă într-un deşert, pe care poeta se grăbeşte să-l repopuleze cu alte şi alte fantasmagorii, acest „joc cu fantasmele” dobândind calităţile unui panaceu împotriva anxietăţii pe măsură ce este transpus la o scară tot mai mare, ajungând până la punctul unde istoria personală deversează în istoria colectivă: „Deschid uşa…/Bat din aripi şi se aşează încet iară/genele femeilor din portrete,/pâlpâitul lumânărilor de după-amiază/intrat în pereţii îmbătrâniţi,/tristeţea din mărunta poştă austro-ungară/şi umbra de liliac a comandantului purtând favoriţi.//Deschid uşa – intru în liniştea profundă/(zgomotele sunt nişte ceasuri ascunse/oprite de timp fiecare în altă secundă)./Tropotul cailor de schimb./Scârţâitul porţilor neunse./Tusea funcţionarului umil/care scrie citeţ şi locuieşte într-un pătrat de hârtie sinistru./Un scâncet de copil./Şi nebunia/trecută zilnic într-un registru” (Lenauheim). Momentul de climax al unor asemenea imersiuni în trecut este dat de trecerea de la culoarea personalizată a autobiografismului la filmul impersonal al istoriei pur şi simplu, care are răceala metalică, dar şi fineţea unei gravuri. Iar timpul de elecţiune al Mioarei Cremene nu putea fi, dintr-o asemenea perspectivă decât secolul lui Cartesius, cu dispreţul lui suveran pentru limbajul afectelor, angoasa timpului fiind depăşită acum prin depersonalizarea estetizantă şi puţin prăfuită a „culorii de epocă”: „Doamna de Grignan/şedea/la masa de lucru cu picioare rotunde/adusă în caleaşcă la ţară/şi pana subţire scria o misivă/una din zecile de mii de epistole/călătorind cu poştalionul/în vremea Corespondenţelor. „Dragă unchiule – /spunea scrisoarea – /te aşteptăm cu plăcere/dar rogu-te nu ne aduce/precum ne înştiinţezi/puiul de câine/tovarăş la jocul fiicei noastre. //(…) Trăim un secol raţional, unchiule,/gândi şi scrise doamna de Grignan zâmbind mulţumită,/presără nisip/închise plicul/şi plecă să ducă în mormânt secolul ei raţional” (Baladă în stil baroc). Această vedere „la distanţă” se face prezentă chiar şi în poemele de dragoste ale autoarei, unde ceremonialul erotic se reduce aproape întotdeauna la un dialog al privirilor, implică senzaţii auditive şi olfactive care exclud însă contactul direct, „departele” având acum toate valenţele unei substanţe afrodisiace: „Iar el cu ochii mă atingea din depărtare./Recunoaşteri uşoare electrice./Dar asta nu e nimic…/Cu buzele mă vedea apropiindu-mă/Mă zărea din toţi zorii – în lungul meu drum/eram îmbrăcată-n priviri/şi nu e totul nu-i încă nimic…//Tăcut şi singur îmi asculta venind parfumul/îşi înfigea dinţii în umărul glasului meu/în fiece răsuflare topea bătăile inimii mele/nările – gustul atingerii” (Iar el cu ochii). În felul acesta, bărbatul sfârşeşte prin a dobândi toate atributele departelui, iar absenţa constituie sursa fascinaţiei erotice, care atinge aici limpiditatea unui epitalam spiritual, îngânat peste moarte şi împotriva acesteia: „Te-ai depărtat de mine ca o stea/plecată din livezile bătrîne/şi creşti pe cer, departe, undeva,/şi ştiu, şi numai asta îmi rămâne.//Te-ai depărtat de mine, ca un zbor./Cât toate zborurile eşti departe./Sau poate ai rămas netrecător/şi numai eu m-am risipit în moarte?//Te-ai depărtat de mine ca o stea/sau eu m-am risipit în ierbi şi frunze/şi nu am ochi ca să te pot vedea,/cum nu ai tu spre lumile-mi ascunse?//Te-ai depărtat precum un unic vers/ţâşnit dintr-o nespusă potrivire/ce-i murmurat acum în Univers/prin alte, lumi, străine de iubire” (Elegie). În astfel de poeme, dragostea capătă accente de adoraţie mistică, astfel încât lamentaţia elegiacă se transformă pe neaşteptate în lamento psaltic, mărturisind dorinţa comuniunii cu sacrul, care nu este însă – în textele Mioarei Cremene – decât un pseudonim al departelui care ia succesiv chipul bărbatului şi pe cel al divinităţii: „Vreau degetul Tău sfânt să mă atingă/triunghiul păcătos şi să îi stingă/corcita ardere: şerpar şi chingă” (Înger bizantin). Autoarea definindu-se, în ceea ce lirica ei are cu adevărat autentic, ca o poetă a distanţelor spaţiale, dar mai ales temporale, cu o remarcabilă ştiinţă a cantilenelor melancolice şi, de aici, ca o poetă a nostalgiei.
Exilul (din 1970 poeta trăiește în Franța) alimentează, la rândul său, stările nostalgice,
concretizate în volumul Poemes en exil. Poeme în exil – Versiuni fraco-române (Editura Gutenberrg, 1994) în legătură cu care Mioara Cremene ține să sublinieze: „Cele ce urmează nu sunt simple traduceri, ci versiuni, transpuneri dintr-o limbă sau alta. Distanța în timp dintre ele i-a permis, fie autoarei, fie traducătoarei – întâmplător una și aceeași persoană – să-și precizeze idei și sentimente poetice, într-o relație vie cu limba maternă ori cea de adopțiune”. Poeta operează acum retrospecții peste care planează un aer de melancolie, redescoperind în subteranele unei memorii traumatizate de angoasa distanțelor câteva din figurile emblematice ale vechiului București: „posaci, înfofoliți/în șaluri ce-ntindeau lunfi degete de franjuri/spre boturi bosumflate, lăptari și lăptărese/măreți pe două roate, veneau alai, dând buzna/cu ugere prea pline de tablă înspumată/și aburind zăpadă pe orice anotimp.//Era-n acele zile când strada mai rodea/din însăși ea, o hrană mărșăluind spre noi/și-ademenind: pui, pui! rahat cu apă/rece…//Vedenie din țara de lapte și miere…/Horeau voioase glasuri de meșteri călători/…Și cu Manole, zece!… Și: Geamuri!…Și:// Chiop. Chiop!…Pe umeri cobilițe: Gaz/gaz…Vin păcurari cu sângele din țarini./Venin primejdios ce se lua-n căldare/mustea și-atunci glia//în șara de-amintire. În țara de paragini…/În Meta – în transRomânia” (Întoarcerea) Alteori Mioara Cremene explorează profunzimile memoriei colective, redescoperind resursele poeziei ritualice, așa cum se întâmplă în Șoapte și strigăte. Balada unui meșter zidar și a muierii lui mult smerite, rescriere, într-o cheie personală, a legendei despre Meșterul Manole, cu excese baroce materie prețioasă, cu discrete anacronisme pline de pitoresc, cu accente de parodie benignă, ce-i conferă poemului ceva din aerul naiv al unei icoane pe sticlă: „cunosc pe-un vârf de jale niște străvechi ruine/de mănăstire sau de schit/pe-aici se rugau unii/dar nimeni nu mai știe bine căror sfinți/la ce dumnezeire le//slujeau altarele,/s-a sins și amintirea din părinți,/smaragdele safirele rubinele solitarele/paftalele mantalele herminele/vreau să le vinzi/ – grăi despotul/zise domnitorul/bătrânul rege -/curând meșterii zidari se vor întoarce/(…)Or./nu vor mai pleca până nu îmi ridică/în acest loc/bătut de nenoroc/o altă bazilică/demnă de meșteșugul lor/de pofta ta de măreții/și de trufia mea până la ceruri…/Desfă-ți pentru aceasta sipetele de giuvaeruri/fă-ți fata curvă dulce la Obor/vinde-o sclavă” . Tot de retorica nostelgiei țin și poetizările ingenue, cu cadențe de horă argheziană, cărora autoarea le imprimă puterea magică a descântecului, ce exorcizează trecerea și face posibilă regresiunea spre lumea miraculoasă a copilăriei: „Domnișoară cu lungi gene/pe cîmpii eliseene//Îți porți morga, sugestivă/În distanță relativă//aprinzând în țigarete/trecătoarele rachete.//Sânii tăi sunt doi pulsari,/în buric porți un quasar.// Ai pe coapsele intacte/Steaua G. cu cinci smaragde,//Și ești de la Dumnezeu,/fată, dar și fătălău.//Un nabab te duce însă…/Te revăd zbârcită, plânsă,/nu mai știi nici încotro,/ești nebuna din Chaillot”. (Star) Dar Mioara Cremene nu are doar nostalgia trecutului, o are de asemenea pe aceea a literaturii române, astfel încât volumul cuprinde și interesante transpuneri în limba franceză a unor poeme argheziene, dar mai ales a unor fragmente din Miorița, în legătură cu care poeta formulează, de altfel, și câteva puncte de vedere provocatoare În Munții Vrancei – precizează domnia sa – „continuă încă să subziste, între altele, străvechiul obicei al înmormântărilor cu măști. Or, la astfel de ceremonie de unde mireasa nu poate lipsi, găsești de asemenea întruchipate luna, soarele, vitele din ogradă și locuitorii pădurii, figuri tradițional indispensabile. La o asemenea înmormântare locală am auzit pentru întâia dată o Mioriță spusă de o bocitoare (…) Și ascultând iar și iar vechea înregistrare, ni s-a părut firesc să comparăm Balada Mioriței cu înmormântarea cu măști din Țara Vrancei la care asistasem. (…) Cât despre nume…s-ar putea ca transhumanța, migrațiunea periodică a turmelor de oi să-l fi adus dinspre părțile Olimpului. Din Moira – numele grecesc al sorții (…) Balada Miorița ar însemna în acest caz Balada Sorții”.
Cele mai recente producții poetice ale autoarei, Zece poeme ale nemișcării își extrag substanța lirică din angoasa îmbătrânirii și a sfârșitului, exteriorizată fară patetism, cu discreție și înțelepciune. Starea de nemișcare constituie acum în viziunea Mioarei Cremene o stare intermediară între viață și moarte și antrenează reveriile thanatice, bântuite de spectrele unor sinucigași iluștri din istoria poeziei: „Poate acesta e răspunsul dat/ tuturor întrebărilor mele./ De ce eu?/ De ce mie?/ Când, dintr-o dată, trăznetul../ Cerul plumburiu peste punţile oraşului /Sena în misterioasă nemişcare oglindind/ un mesaj încifrat/felinarul spânzuratului Gérard de Nerval/Paul Ancel-Celan şi Gherasim Luca intră pas cu pas,/ prevăzători, în eternitatea descompunerii/pe când eu, pe pod, ţin feştila aprinsă/ in memoriam…/ Deasupra lor pe punte un saltimbanc/ recită versuri din Apollinaire/Şi dintr-o dată trăznetul…// De ce eu? De ce mie?// Alunec blând şi duios în nemişcare./ Braţul tău iubitule sau măcar un vers…// Întuneric, linişte, moarte”.(Împietrire). De la acesată „masă a umbrelor ” nu poate să lipsească fantasma bărbatului iubit, care continuă să fascineze și să provoace, făcând moartea mai puțin indezirabilă, mai puțin neliniștitoare: „şi tu, atât de frumos cândva, rămâi aici/ frumuseţea ta/pe după perdele o clipă răsfirate/îmi face bine,/ mă consolează,/moartea mea/mă doare mai puţin !” (Închisă în sine 1). Contactul cu emisarii thanatosului duce la o îndepărtare progresivă de lume, generează închiderea în sine, face la reveriile să devină (dacă se poate pune așa) mai reale decât realitatea, claustrată în această lume fantasmagorică, poeta descoperă astfel purgatoriul unei singurătăți apăsătoare, care nu exclede însă viziunile, iluminările de sorginte rimbaldiană : „Cum s-a-ntâmplat? încerc să-mi amintesc../. Dar toate sunt atât de înceţoşate /Zăresc un gol şi dincolo de el/un braţ ţinând o torţă/şi aud/un glas vibrând puternic în timpane/Sunt pe un pod către necunoscut./ Iar braţul e în sine/luminând obiecte stranii precum balustrada/sau dârele de aur tremurând/în apa uleioasă ce se duce/calm către mare cu cadavrul meu.” (Solitudine). Singurătatea se asociază aici cu încetinirea până aproape de colaps a ritmurilor vitale, cu reducerea vieții interioare la o simplă succesiune de senzații elementare, cu metamorfoza personajului liric în omul-obiect, , intrat în noi conexiuni cu lucrurile și cu infra-limbajul acestora: „Ploaie./ O aud răpăind peste-aparenta mea moarte./ Nu sunt decât auz/ Nu sunt decât/un clinchet sau un scârţâit de uşă/ sau vocea-leagăn susurând minciuni/ şi întrebându-se dacă aud…// Sunt om-obiect/şi toate – o ştiu acum – da, toate/obiectele acumulează voci/răsplin de clinchete, de dangăte, de şoapte” (Sunete 2). Iar la capătul acestei aventuri existențiale poeta ajunge să se identifice în totalitate cu propria ei tăcere, necuvîntul joacă acum rolul unui confirmator ontologic, devine o probă a existenței, dar și materialul cel mai propice al poeziei care mai degrabă reverberează decât rostește: „Cuvinte oarbe/nici nu bănuiesc/– cine eşti tu ?, mă-ntreabă –/giumbuşluc/Sunt cea ce Sunt/Sunt „locked in”/aceea ce simplu Este!/răspund la întrebarea ancestrală/Acea ce tace infinit dar este/reverberaţii,/ vorbe-zurgălăi.” (Sunete 1). Interiorizate și grave, marcate de o profundă neliniște Poemele nemișcării constituie astfel poate punctul de vârf din lirica Mioarei Cremene, marcat de o autenticitate superlativă, de o remarcabilă capacitate de a pune surdine trăirii și de a evita patetismul, ele configurându-se nu doar într-o carte a senectuții, ci și într-o carte de înțelepciune.

Debutul de romancieră al scriitoarei se înregistrează în 1968 cu Mărirea și decăderea planetei Globus, carte apărută în colecția de narațiuni SF a Editurii Albatros. Cu toate acestea, romanul nu este, așa cum s-ar părea, la prima vedere, o simplă proză de anticipație; deși valororifică, este adevărat, teme și motive ale acesteia, auitoarea construiește o parabolă cu subiacente implicații politice, din care nu lipsesc însă nici descripțiile luxuriante și policrome, încărcate uneori de lirism, ceea ce o apropie de formula prozopoemului. Plecând, de la ideea originii extraterestre a civilizației omenești, vehiculată nu odată în science-fiction-ul contemporan, (în cartea Mioarei Cremene eroii civilizatori vin de pe îndepărtate planetă Globus și poartă, nu întâmplător nume de divinități orientale), autoarea (a cărei viziune se înrudește până la un punct cu aceea a lui Orwell, Huxley sau Zamiatin) elaborează o distopie ce are drept teatru de desfășurare lumea globusiana, situată undeva în galaxia Phoenix și aflată în toiul celei de a douăzeci și doua civilizații. Aici trăiește o populație umanoidă stratificată: oamenii de la suprafață, cu preocupări strict intelectuale, înzestrați cu o inteligență și o creativitate neonișnuită, dar lipsiți în totalitate de sentimente, și oamenii incolori (similari oarecum prolilor din celebrul roman al lui Orwell), ființe considerate de categoria a doua, care locuiesc în cavernele din interiorul planetei și asigură producția bunurilor materiale. Acestora li se adaugă sfincșii, cei dintâi locuitori de pe Globus – făpturi semi-umane ținute în rezervații, dar înzestrate cu o prodigioasă memorie supraindividuală, în care se găsește depozitată istoria tututor celor douăzeci și două de civilizații. Puterea esre deținută de un consiliu al bătrânilor, ce exercită un soi de dictatură de catifea (inițial este exclusă orice brutalitate), nu mai puțin malefică însă decât orice alt regim dictatorial. Iar această maleficitate nu este rezultatul vreunei porniri native spre cruzime și violență, ci ia naștere din tocirea afectelor și din exacerbarea rațiunii care sfârșește prin a genera monștri. Astfel încât cartea Mioarei Cremene se convertește acum în critica sui generis a unei gândiri raționaliste care începe odată cu Iluminismul, oferă un fundament ideologic pentru crimele Revoluției Franceze și își atinge punctul de climax în ideologia marxist-leninistă. În numele acestui raționalism individul este subordonat colectivității, libertatea devine necesitate înțeleasă, informațiile sunt cenzurate cu strășnicie, în rezervații se practică experimente medicale care seamănă cu acelea ale medicilor naziști. Deși ar trebui să fie fericiți, căci beneficiază de toate binefacerile și rafinamentele unei civilizații extrem de avansate, care a descoperit până și formula nemuririi (ținută deocamdată secretă), globusienii suferă totuși de neliniște (maladie ce se tratează în rezervații), săvârsesc tentative mai mult sau mai puțin reușite de evaziune în spațiu, capată gustul narcoticelor sau au puseuri tardive de senzualitate – semne toate acestea ale unui declin iminent care paște civilizația de pe Globus. Căci, dincolo de aspectele sale de parabolă politică, romanul Mioarei Cremene reprezintă și o meditație gravă asupra evoluției și a istoriei, întemeiată pe ideea (extrem de actuală) că atingerea unui grad foarte înalt de progres într-un oarecare domeniu generează procese de involuție colaraterale care duc în cele din urmă la dezumanizare. Așa se întâmplă și în societatea globusiană: în finalul romanului dictatura își smulge masca de catifea: rămas de unul singur la conducerea planetei, care numai dispune de suficient spațiu pentru a asigura condiții de viață, bătrânul Aton ordonă, tot în nuuele rațiunii, exterminarea tuturor indivizilor inferiori. În ciuda acestor măsuri extreme, civilizația de aici este condamnată totuși la dispariție, vor supraviețui doar reminiscențele acesteia, aduse pe Pământ de o expediție spațială plecată în căutarea unei planete al cărei climat să fie asemănător aceluia de pe Globus.
Modern prin problematică, romanul Mioarei Cremene beneficiază de o structură compozițională la fel de modernă, ce-și are punctul de pornire într-o viziune particulară asupra timpului, căci, din perspectiva scriitoarei, sunt posibile două percepții asupra acesrtuia: „el poate fi socotit pe cicluri, în toate subîmpărțirile lui, sau poate fi măsurat, în bloc, ca o formă geometrică masivă, în care evenimentele coexistă și e greu de spus care a apărut mai întâi”. Iar timpul din Mărirea și decăderea planetei Globus este timpul-bloc, cel care presupune simultaneitatea tuturor întâmplărilor, abolind linia de demarcație dintre trecut, prezent și viitor. Ceea ce are drept consecință abandonarea povestirii în ordine cronologică; firul istorisirii este rupt în permanență de inserția unor episoade care se desfășoară în viitor (mesajele transmise de At’n de pe Pământ), simultan cu transferul funcției narative de la narator la personaj, romanul căpătând în felul acesta structura unei narațiuni polifonice.
În schimb, în Odioasa crimă din Carpathia (Editura Cartea Românească, 1995) scriitoarea abordează formula romanului „de mistere”, preluând elemente din recuzita istorisirilor detective, dar propunându-și, mai ales, să arunce o privire în culisele societății totalitare, dezvăluind fața ascunsă a acesteia. Acțiunea cărții se desfășoară tntr-o imaginară democrație populară, Carpathia, care seamănă însă ca o picătură de apă cu România din anii regimului Dej, tot așa după în multe dintre personajele romanului pot fi recunoscuți cu ușurință câțiva dintre protagoniștii în carne și oase ai vieții politice sau culturale din epoca amintită. Filmul anilor de putere comunistă este reprodus cu fidelitate: festivism, declarații de fidelitate față de marele frate de la răsărit, teroare politică, poliție secretă, cenzură,, lipsuri materiale. Acestea constituie însă doar fața vizibilă a regimului și nu ele reprezintă principalul centru de interes pentru Mioara Cremene, preocupată mai ales de istoria secretă a bolșevismului Prin intermediul personajului său principal, ziaristul Sandi Gore (tip de Don Juan simpatic, dotat cu inteligență și spirit de observație), autoarea explorează labirinturile ascunse ale puterii. Eroul este amantul actriței Lolita, fiica atotputernicului dictator Dmitri Anton-Antoniev, are de asemenea o relație amoroasă cu Iulia Nagy, soția unui alt lider de marcă al partidului, și ajunge chiar în apropierea lui Antoniev, colaborând la redactarea testamentului politic al acestuia. Surprinse în intiimitate, aceste personaje își etalează din plin slabiciunile și imperfecțiunile: cele două femei sunt nimfomane, dictatorul e un om obosit, îmbătrânit prematur și măcinat de o boală incurabilă pe care încearcă să o disimuleze în spatele unei aparente jovialități. De altfel întregul roman e construit pe dezvoltarea contrastului dintre esență și aparență: reversul statuii lui Stalin din piața orașului universitar Strbskevari (unde se petrece cea mai mare parte a romanului) sunt bordelurile de pe Dealul Curvelor, care supraviețuiesc ca prin miracol în plin regim comunist grație protecției discrete a primarului Coman, soțul Lolitei, el însuși un vizitator statornic al acestor așezăminte; comerțul cu fotografii pornografice e pandantul subteran al lozincilor oficiale; umanitatea ce populează paginile cărții ascunde, la rândul ei, sub masca onorabilității, maladii morale dintre cele mai grave: lașiițatea, turpitudinea, abjecția, anomaliile sexuale (cu accent deosebit pe pedofilie), instinctul crimei. De aceste diformități sufletești nu sunt scutiți nici măcar copiii; fetițele se prostituează de la vârstele cele mai fragede, angelicul Tihomir, băiețașul Lolitei, încearcă (mai mult sau mai puțin intenționat să-l otrăvească pe Sandi. Astfel încât romanul Mioarei Cremene se va transforma dintr-o critică a totalitarismului într-o critică a naturii umane, percepută prin lentila dezabuzată a unui mizantrop. Autoarea lăsând să se înțeleagă că totalitarismul nu este posibil decât acolo unde principiile morale au încetat să mai funcționeze sau, poate. și mai exact, că abdicarea de la morală duce la totalitarism, iar, totalitarismul,.la rândul său, parcă în virtutea unui cerc vicios, nu poate să genereze decât monștri morali. Atmosfera romanului va fi, prin urmare, una de coșmar, grotesc și terific în același timp, potențată până la saturație de elementele de intrigă polițistă: fragmente din corpul unei fetițe asasinate încep să-și facă apariția în locurile cele mai neașteptate ale orașului universitar simultan cu invazia de fotografii obscene care o reprezintă pe victimă; fotograful Tomi Scipio (presupusul autor al acestor fotografii) este, la rândul lui omorât. Senzaționalul nu este însă un scop în sine pentru autoare; el are mai degrabă rolul unui catalizator care face să iasă la suprafață adevărata natură morală a personajelor și, de aceea, din cartea Mioarei Cremene lipsește elementul esențial al romanului polițist: ancheta. În lipsa ei (ca și a detectivului profesionist) în legătură cu criminalul nu pot fi emise decât supoziții, iar bănuielile se canalizează, nu întâmplător,asupra unor personaje în aparență total nepotrivite pentru rolul de criminal. Autoarea sugerând astfel că în lumea bolnavă din punct de vedere moral a Carpathiei instinctele criminale foșgăie pretutindeni și că în mai toate personajele romanului se ascunde un asasin virtual. Iar societatea totalitară nu este – în viziunea ei – decât un amestec de libido nestrunit și bestialitate abjectă.
Atât de diferite la prima vedere, cele două romane ale au totuși un element în comun: ambele sunt narațiuni ideologice, narațuni cu teză, prin intermediul cărora scriitoarea încearcă să ilustreze o anumită viziune moral-filosofică asupra societăților de tip totalitar, dar și asupra naturii umane. Astfel încât modelul lor trebuie căutat poate mai degrabă în povestirile filosofice ale secolului al XVIII-lea (Voltaire, Diderot, chiarși marchizul de Sade), secol fațî de care scriitoarea manifestă certe afinități.

Suemnificativ pentru eseistica Mioarei Cremene este volumul Iisus sau provocarea prin moarte (Editura Vinea, 2011) cuprinzând – ţine să precizeze autoarea – „o selecţie a preocupărilor şi cercetărilor mele din ultimele două decenii, expuse în general dinaintea unor cercuri ezoterice pariziene”. Iar aceste conferinţe aduc în prim-plan o latură poate mai puţin cunoscută a unei scriitoare proteice, care a trecut, de-a lungul anilor, prin mai toate genurile şi formulele litrerare: preocuparea pentru cercetările cu caracter ezoteric. Rod al unor laborioase investigaţii arhivistice, întemeiate de cele mai multe ori pe documente puţin valorificate de alţi cercetători, actualele pagini ale Mioarei Cremene încearcă să descifreze, cu o osârdie de cabalist, „textul ascuns” al istoriei, adresându-se însă nu amatorilor de senzaţional (deşi nici aceştia nu vor fi câtuşi de puţin dezamăgiţi citind Iisus sau provocarea prin moarte), cât mai ales acelor spirite care, dezabuzate de pozitivismul exacerbat al cunoaşterii actuale, încearcă să regăsească ceva din sâmburele peren al gândirii tradiţionale (aşadar esoterice). Fapte istorice pe care ne-am obişnuit să le considerăm unanim cunoscute capătă astfel, în lectura acestei cercetătoare, atât de dezinhibate şi atât de puţin conformiste, aspecte dintre cele mai incitante, obligându-ne să reflectăm asupra lor şi – chiar dacă nu împărtăşim întotdeauna punctul de vedere al autoarei – să le examinăm critic. Căci, din perspectiva Mioarei Cremene, întrebările sunt mai importante decât răspunsurile, ipotezele – decât certitudinile („Prefer ca tot ceea ce v-am spus până acum să suscite reflecţiile voastre. Cu alte cuvinte: încheiând, aceste întrebări să rămână în permanenţă puse!…”), domnia sa ştiind prea bine că nu există un „adevăr absolut” al istoriei şi că orice demers istoriografic rămâne în cele din urmă „interpretare”. Inutil să mai subliniez modernitatea acestei viziuni într-o epocă în care tot mai mulţi cercetări subliniază „ficţionalitatea” istoriei şi când am început să ne convingem că aceleaşi structuri ale imaginarului din care se nasc miturile şi simbolurile poetice îşi pun în egală măsură amprenta pe modul nostru de a interpreta faptul istoric. Iar din acest punct de vedere, trebuie să arăt că între cercetătoarea Mioara Cremene şi poeta cu acelaşi nume funcţionează o simbioză perfectă: autoarea reuşeşte să îmbine demersul documentarist cu actul imaginativ, iritând fireşte spiritele dogmatice, dar dându-le satisfacţie celor care consideră că nu doar raţiunea, ci şi imaginaţia constituie o formă viabilă de cunoaştere.
Această metodă este aplicată nu doar asupra istoriei profane, textul sacru şi tradiţia creştină sunt examinate cu acelaşi ochi critic, şi asta nu din dorinţa de a blasfemia, ci din dorinţa de a elimina din biografia pământească a Mântuitorului acele detalii care sunt în contradicţie cu documentul istoric. Dintr-o asemenea perspectivă creştinul habotnic, care consideră că relatările evanghelice trebuie luate în sensul lor absolut literal va fi pesemne contrariat să descopere că Iisus nu era câtuşi de puţin „nazarinean” căci „Nazaretul, oraşul în care se pretinde că locuia familia lui Iisus, nu exista în vremea Evangheliilor. Este vorba de fapt despre o interpretare greşită a copiştilor greci pentru cuvântul „nazir”, care vine de la „nazar” şi înseamnă „deoparte”, separat de ceilalţi şi consacrat Domnului pentru o anumită perioadă. Şi Maria a fost o vreme „nazaro”. O localitate Nazaret există în zilele noastre pe ţărmurile deluroase ale Mării Galileii, dar ea a fost construită abia în secolul al VIII-lea, spre folosinţa pelerinilor”. Sau că anul 1 al erei noastre nu este nicidecum anul real al naşterii Mântoruitorului – fapt infirmat chiar de textul Evangheliilor: „În realitate – de vreme ce Matei afirmă că naşterea aceasta s-a petrecut „în timpul regelui Irod”, iar Luca precizează: „în anul celui dintâi recensământ poruncit de împăratul Augustus şi pe când Quirinius era guvernator al Siriei” – constatăm că aceste date sunt efectiv verificabile istoric. Ele se confirmă. Căci Irod cel Mare a murit în anul 4 al erei noastre. Când Iisus venea pe lume, el era încă în viaţă! Se poate stabili de asemenea data mai sus pomenitului recensământ, căci recensămintele trebuiau să se efectueze din zece în zece ani, iar următorul, cel din anul 6, va stârni o faimoasă răscoală populară. În concluzie, naşterea lui Iisus se situează probabil cu patru ani mai devreme decât afirmă Biserica”. Cea mai spectaculoasă (dar şi cea mai puţin sustenabilă) dintre ipotezele vehiculate de Mioara Cremene (preluată aceasta din cartea lui Daniel Massé Enigma lui Isus) este însă aceea că părintele pământesc al Mântuitorului nu ar fi fost bătrînul Iosif, ci Iuda din Gamala – „un erou evreu care, pretinzând îndreptăţit tronul Israelului, a devenit căpetenia unei răscoale împotriva recensământului din anul 6 şi a fost răstignit de romani”. Desigur că asemenea puncte de vedere sunt greu de acceptat de către creştinul obişnuit, care se încrede pe deplin în cuvântul Bisericii, dar înainte de a fi respinse ca blasfemii (deşi nu alterează cu nimic sensul profund al învăţăturilor hristice) ele pot fi examinate o clipă fără încrâncenare, întrebându-ne dacă nu cumva în textul evanghelic sensul simbolic prevalează asupra celui literal, paternitatea atribuită lui Iosif având tocmai o asemenea încărcătură simbolică, ea desemnând poate nu o persoană, ci o întreagă categorie umană, aşa cum se întâmplă adesea în paginile Vechiului şi Noului Testament unde numele de Israel, bunăoară, pe care îl primeşte Iacob după înfruntarea cu îngerul, ajunge în cele din urmă să desemneze poporul evreu în totalitate.
Cu acelaşi spirit polemic, dar fără maliţie sau înfumurare, amendează Mioara Cremene şi locurile comune ale istoriografiei profane. Nu voi mai intra de data aceasta în amănunte, subliniind totuşi că paginile legate de istoria zbuciumată a Ordinului Templierilor, Rozacrucianism, rolul masoneriei franceze în răspîndirea ideologiei de la 1789, implicarea lui Ludovic al XVI-lea în elaborarea Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (într-o primă versiune a acesteia – descoperită de Mioara Cremene – semnătura lui apare alături de accea a viitorilor regizi Danton şi Robespierre) sau bătălia de la Valmy conţin informaţii şi ipoteze dintre cele mai incitante.
Iar dacă mai adăugăm la aceasta şi faptul că eseurile din volum (eu le-aş denumi totuşi mai curând eseuri decât „conferinţe” – termen ”scorţos” care nu e nicidecum în spiritul acestei cărţi total lipsite de morgă sau de pedanterie) sunt elaborate într-o formă accesibilă şi atrăgătoare, erudiţia fiind bine disimulată în spatele unei colocvialităţi care are parcă ceva din farmecul retro al vechilor „causerii” de salon de pe vremea domanei Helvetius (căreia autoarea îi face un admirabil portret), există tot temeiul de a afirma că Iisus sau provocarea prin moarte are toate calităţile unei cărţi pe cât de plăcute la lectură pe atât de provocatoare, evidențiind spiritul proteic și lipsit de prejudecăți al unei scriitoare care a abordat de-a lungul anilor, fără nici un un pic de crispare, mai toate genurile și formulele literare și care, la nouăzeci de ani, manifestă o vitalitate spirituală de invidiat.
Octavian Soviany

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: