danuta

N-am înşelat-o niciodată pe Trude, deşi soţia mea e o femeie complet lipsită de senzualitate, şi nu sunt nici pe departe un libertin, un obişnuit al bordelurilor şi al cluburilor de noapte. Prin urmare, dacă aţi bănuit că o frecventez de un timp cu atâta asiduitate pe această poloneză sau pe această evreică doar pentru a-mi rezolva problemele hormonale, vă înşelaţi. Am întâlnit la Bucureşti femei mult mai atrăgătoare decât Danuta, gata să mi se prăbuşească în braţe, căci uniforma Wehrmachtului pare să le atragă ca un magnet pe aceste românce năbădăioase, dar am refuzat toate avansurile, am evitat cu grijă orice aventură, nu din dragoste pentru Trude (puţin îmi pasă de Trude), ci din pricina unui respect de sine, care cred că mi s-a transmis pe linie ereditară, laolaltă cu sentimentul onoarei şi dragostea pentru disciplină.
Atracţia mea pentru Danuta n-are nimic sexual, pur şi simplu prezenţa ei mă linişteşte de obicei, acţionând asupra nervilor mei încordaţi cu puterea calmantă a unui soporific. Nu vorbim niciodată prea mult, nici nu prea avem de altfel despre ce să vorbim (poate doar despre Heinrich), iar purtarea mea a fost totdeauna puţin distantă, puţin ceremonioasă, mai degrabă purtarea unei unchi serios şi matur faţă de o nepoată mai îndepărtată, căreia îi acceptă prezenţa, cu o distrată şi superioară bunăvoinţă. Danuta, la rândul ei, a fost mereu rezervată, n-am întâlnit niciodată în gesturile sau în vorbele ei vreo urmă de provocare, bănuiesc că nici nu ştie încă să-i facă avansuri unui bărbat.
Cu toate acestea, cea care mă caută totdeauna e ea, cu un scurt telefon la legaţie, tot ea fixează orele şi locurile de întâlnire. Între aceste telefoane trec însă adesea câte două sau trei săptămâni şi trebuie să mărturisesc că atunci când aşteptarea durează prea mult, mă surprind aruncând priviri neliniştite către receptorul de ebonită, tresar la fiecare apel, grăbindu-mă să ajung la aparat înaintea lui Kurt şi când, în sfârşit, vocea guturală, cu uşor accent slav, a Danutei se aude în pâlnia telefonului, sunt cuprins de emoţie, iar glasul meu îşi pierde siguranţa obişnuită.
Telefonul de azi a fost o surpriză. Ne văzuserăm cu doar două zile în urmă, aşa că nu mi-am putut reţine un gest de surprindere atunci când Kurt, pe care l-am lăsat să răspundă (aşa fac întotdeauna când nu aştept apelurile Danutei) mi-a întins receptorul, aruncându-mi, din ochii lui apoşi de beţiv, o privire plină de teamă. Cu o voce care mi s-a părut slăbită şi suferindă, tânăra mi-a spus că ar vrea să mă vadă, dar în momentul acela eu nu aveam nici un chef s-o întâlnesc pe Danuta, aşa că am mormăit ceva despre programul meu încărcat, care mă va reţine până seara târziu la legaţie. Atunci femeia a început să insiste, spunându-mi că, din cauza unor împrejurări neprevăzute, nu mă va mai putea întâlni în săptămânile următoare. Aveam impresia că se umileşte, că-mi cerşeşte aproape o întâlnire; acum glasul ei avea parcă ceva moale şi lipicios: nişte bale de melc, pe care le percepeam cu acuitate, scurgându-mi se în ureche insidios şi de care încercam să mă feresc ca de o poluare. Şi pentru prima dată mi s-a părut că desluşesc în vocea Danutei, care trecuse pe neaşteptate de la timbrul ei gutural şi oarecum băieţesc la modulaţiile acelea insinuate pe care le întâlnim de obicei în glasurile femeilor ce încearcă să ne seducă, o vibraţie oarecum senzuală.
Nu, nu m-am excitat (un ofiţer al Wehrmachtului nu se excită niciodată atât de uşor), dar am fost intrigat de o asemenea metamorfoză vocală care îmi oferea pe neaşteptate ceva din intimitatea profundă a acestei poloneze lungane, ce nu mă interesa nicidecum ca femeie. I-am spus că trebuie să-mi consult agendele şi am rugat-o să aştepte la telefon. Bineînţeles că nu era nevoie să consult nici o agendă, povestea cu programul încărcat era o minciună: de câteva săptămâni tai frunză la câini, servindu-mă abundent din coniacul franţuzesc al lui Kurt care are asupra nervilor mei încordaţi, ca şi prezenţa Danutei, un efect soporific.
Am rămas câteva minute cu receptorul lipit de ureche: prin cablul telefonic puteam să aud acum respiraţia, puţin gâfâită, puţin şuierătoare, a polonezei. Şi simţeam un soi de plăcere perversă – pesemne plăcerea voyeur-ului – insinuându-mă în secretul proceselor ei fiziologice, în realitatea cea mai trivială şi cea mai abjectă a corpului ei costeliv, pe care îl privisem până atunci cu indiferenţa cu care te uiţi la o masă de bucătărie. Ascultam aerul pătrunzând în plămânii Danutei, vizualizam, ca în planşele dintr-un tratat de anatomie, viaţa tainică a organelor ei, vedeam bătăile ritmice ale miocardului, urzeala reticulară a neuronilor, lobii cărnoşi ai ficatului şi secreţia de insulină a pancreasului ei, mişcările peristaltice ale intestinelor, de parcă telefonul s-ar fi transformat într-un aparat Roentgen, iar biroul pe care îl împart cu beţivanul de Kurt într-un cabinet de radiologie.
Nu înţelegeam prin ce întâmplare miraculoasă intrasem în posesia acestui văz telepatic, poate era semnul unei boli psihice mult mai grave decât o simplă nevroză. Şi cred că îmi tremura puţin vocea atunci când i-am spus în cele din urmă Danutei că voi putea fi liber pentru câteva ceasuri imediat după prânz, cerându-i să stabilească, ca de obicei, un loc de întâlnire ceva mai ferit.
Şi acum iată-ne, privindu-ne în tăcere, în această cafenea invadată de muştele gălăgioase ale Bucureştiului – spionaţi de ospătăriţa trecută, cu picioare scurte şi groase, care se preface că pune în ordine pe masa din imediata noastră apropiere un vraf mare de farfurii.
Danuta nu mai fumează, pare moleşită de zăpuşeală, iar mâinile ei zac pe faţa albă de masă. Mi se par moi, lipsite de vlagă, nefiresc de albe, aproape ex-sanguinate. Mi le-aş putea cu uşurinţă închipui aşezate într-un borcan cu formol, prin vitrinele unui muzeu anatomic, dacă zvâcnetul aproape imperceptibil al unei vinişoare albastre n-ar trăda faptul că aceste mâini aparţin totuşi unei femei vii, ai cărei ochi de culoarea cenuşii îmi aruncă o privire posomorâtă. Şi îmi vine, în virtutea nu ştiu cărui impuls care n-are nimic de-a face cu secreţia de hormoni, să-mi aşez vârful arătătorului pe această vinişoară albastră, în care mi se pare că stă adunată acum toată viaţa Danutei.
Cheleneriţa tocmai mi-a adus al doilea pahar de coniac, pe care îl golesc dintr-o înghiţitură.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: