danuta (2)

De câteva minute, Danuta a dispărut în cabinetul de toaletă.
În spatele meu, acolo unde umbrele Nibelungilor, cu care am început să mă familiarez, cresc ameninţător pe perete, se aud paşii greoi ai chelneriţei, care pune cu siguranţă la cale ceva. Am citit de la început pe faţa ei lătăreaţă semnele unei ostilităţi pe care încearcă să o disimuleze cu stângăcie în spatele unui zâmbet alunecos şi parşiv (ah!, zâmbetul acela şmecheros al bucureştenilor, pe care l-am putut zări deopotrivă pe buzele generalilor şi ale oamenilor politici, dar şi pe cele ale femeilor care face curat la legaţie), am descoperit, studiindu-i cu atenţie gesturile (căci de la o vreme sunt extrem de atent la toate gesturile oamenilor cu care vin în contact), că mă serveşte în silă, afişând o politeţe ostentativă, atât de ostentativă încât pare în cele din urmă bătaie de joc
Când mi-a adus adus paharul de Courvoisir, am simţit în respiraţia ei, duhoarea respingătoare a usturoiului, ce mă urmăreşte cu insistenţă pe străzile Bucureştiului, pătrunzând nestingherită până şi în birourile Ministerului de Externe.
Hotărît lucru, nu pot avea încredere în această femeie greoaie, cu subţiorile năclăite de transpiraţie, care se uită la noi cu o curiozitate suspectă,
Întorc brusc capul, convins că o voi descoperi în spatele meu, spionându-mi mişcările, încercând poate chiar să mă fotografieze.
De data asta însă m-am înşelat, femeia nu mai este acolo, ci într-un colţ mai îndepărtat al localului, unde zăresc un gramofon vechi, a cărui pâlnie uriaşă mi se pare că seamănă cu botul unui animal preistoric. Privesc prin sticla monoclului (ce m-aş face oare fără acest monoclu care pune între mine şi atmosfera insană a Bucureştiului o peliculă de protecţie?) cum chelneriţa scoate dintr-un album o placă de patefon, o şterge de câteva ori cu poala şorţului ei unsuros şi o depune încet, foarte încet, ca şi cum s-ar teme să nu o scape din mână, pe discul acelui gramofon care are aerul unei piese de anticariat şi se potriveşte atât de puţin cu mobilierul modern al localului.

Ofiţerul n-are unde să ştie că femeia, pe care o priveşte atent prin sticla monoclului său fumuriu, nu se gândeşte în momentul acesta decât la călcâiele ei băşicate de pantofii de lac pe care e obligată să-i poarte în timpul serviciului şi la tălpile sale înfierbântate peste măsură pe care şi le-ar vârâ cu plăcere sub un jet de apă rece ca gheaţa, dacă n-ar trebui să-l servească pe ofiţer. Acasă umblă totdeauna desculţă, lăsându-şi să respire în voie picioarele de ţărancă – mult mai în largul lor pe duşumeaua de lut a unei bucătărioare de mahala decât pe parchetul unui local elegant din inima Bucureştiului. Are patruzeci şi unu de ani, un loc de casă în Ferentari şi doi băieţi trimişi de Conducătorul Statului pe frontul rusesc, de unde n-a mai venit de câteva luni nici o scrisoare, nici măcar o simplă carte poştală. E evident că nu-l simpatizează pe neamţul ăsta băţos, care se holbează la ea prin sticla lui fumurie şi bea ca o sugativă. Poate că acesta i-ar deveni puţin mai simpatic dacă femeia ar şti, căci întâlnirile dintre oameni nu se produc niciodată la întâmplare, că şi ofiţerul are un fiu în tranşeele de pe frontul de est, un fiu cu ochi de un albastru metalic, care-i seamănă ca o picătură de apă şi de la care primeşte săptămânal nişte scrisori insipide, împănate din abundenţă cu citate din cuvântările Fuhrerului. Chiar dacă nu-l simpatizează pe ofiţer, ospătăriţa vrea să-şi îndeplinească însă cât mai bine (fiindcă nutreşte speranţa unui bacşiş consistent) datoria de gazdă: după ce a înghiţit pe nerăsuflate două pahare de Courvoisier, oaspetele are poate chef să asculte un cântec nemţesc. Iar femeia ştie din experienţa ei cu alţi ofiţeri germani ce au apucat să treacă pragul acestui local unde ne găsim acum prin lucrarea destinului care e cântecul lor preferat, ba chiar a şi învăţat să-i fredoneze primele strofe.

Placa e uzată şi veche, scoate nişte hârâituri sinistre, care fac ca vocea Marlenei Dietrich să mi se pară încă şi mai lugubră, şi mai tabagică, emanând un iz puturos de ţigară americană.
Din nou Lili Marleen!
De când am părăsit confortul locuinţei mele de la Berlin sunt pur şi simplu intoxicat cu acest cântec, pe care îl transmit cu încăpăţânare toate posturile de radio, îl fluieră ordonanţele şi îl fredonează femeile de serviciu. Şi pe care mă văd silit să-l ascult noapte de noapte în apartamentul nostru de la legaţie, acompaniind beţiile posomorâte ale lui Kurt. Lili Marleen îl face pe tovarăşul meu să ignore decenţa cea mai elementară şi să uite de respectul datorat de un ofiţer al Wehrmachtului uniformei pe care o poartă.
Căci Kurt nu e decât un civil fricos şi sentimental pe care nasul său cârn, picioarele scurte şi durdulii, şezutul rotofei şi pielea trandafirie îl fac să semene perfect cu un porc sau mai degrabă cu o purcea.
Ciufulit, descheiat la veston, cu obrajii spuziţi de o roşeaţă nesănătoasă, acest profesoraş de literatură care ştie pe dinafară partea a doua din Faust ascultă Lili Marleen într-o muţenie aproape religioasă, cu ochii lui spălăciţi umeziţi de emoţie, lucru care mă îngreţoşează peste măsură, căci nu cunosc nimic mai scârbos decât asemenea momente de duioşie etilică, trădând poate accidente ereditare, infuzii bolnăvicoase de sânge nearian.
O dată nu m-am putut stăpîni şi i-am vărsat între ochi paharul de Courvoisier: eu n-am citit niciodată partea a doua din Faust, am preferat totdeauna manualele de tactică şi de strategie.
Desigur că am regretat mult timp după aceea această izbucnire impardonabilă, trebuie să mă feresc pe viitor de asemenea crize de isterie care nu fac cinste unui bărbat şi cu atât mai puţin unui ofiţer.
Ca şi cum mi-ar fi ghicit toate punctele vulnerabile, chelneriţa asta nesuferită mă torturează acum cu plăcile sale de patefon!
Îmi dau seama perfect că iritarea pe care mi-o provoacă Lili Marleen e exagerată. Simplul fapt că mă pierd cu firea din pricina unui cântec spune mult despre starea inexplicabilă de surescitare care a pus stăpânire pe mine de câteva luni şi gîndul că mi-aş putea pierde minţile a început să mă neliniştească: în familia noastră au mai fost câteva cazuri de nebunie.
Mă pomenesc pocnind din degete ca un bădăran şi îi poruncesc chelneriţei prin semne, agitându-mi arătătorul în dreptul urechilor, în timp ce îmi simt obrazul zvâcnind dureros, să oprească dracului vechitura aia de gramofon! Femeia se face mică, îmi execută ordinul, apoi începe să bălmăjească nişte scuze penibile, împroşcându-mă cu duhoarea ei greţoasă de usturoi.
În local nu se mai aude acum decât bâzâitul unei muşte obeze, cu aripioarele verzi, care s-a aşezat pe pachetul de ţigări al Danutei.
Mai comand un coniac, voi înnebuni cu siguranţă dacă nu beau chiar în clipa asta o picătură de Courvoisier.
Acum realizez că absenţa Danutei se prelungeşte nepermis de mult. Înfăţişarea ei suferindă (parcă niciodată n-o mai văzusem atât de palidă, atât de lipsită de viaţă) mă face să bănuiesc că i s-a făcut rău, stă în cabinetul de toaletă de vreo zece minute. Tocmai când mă gândeam că ar trebui să-i ordon chelneriţei să vadă ce face Danuta, aceasta revine însă la masă şi îmi aruncă unul dintre zâmbetele sale timide, care o fac să arate atât de copilăroasă. Se aşază, îşi potriveşte îndelung poalele rochiei peste genunchi, apoi întinde mâna, apucă între degetele puţin deformate de clapele pianului paharul meu de coniac şi soarbe o mică înghiţitură. E un gest atât de spontan, atât de plin de naturaleţe încât nu pot să mă supăr, deşi nu mi-au plăcut niciodată semnele prea evidente de familiaritate. Faptul că am băut amândoi din acelaşi pahar creează acum între noi, pentru prima dată de când o frecventez pe Danuta, un soi de intimitate organică, mai puternică decât orice atingere superficială a epidermelor.Iar când tânăra întinde mâna din nou şi îmi ia monoclul de la ochi, cu o mişcare plină de gingăşie, nu pot schiţa nici un gest de împotrivire, sunt pentru câteva clipe cu totul la discreţia acestei femei cu ochi cenuşii,în ale cărei degete par să lucreze misterioase sarcini electrice.
Şi simt undeva în coşul pieptului, sub postavul tunicii mele ofiţereşti un început de căldură, pe care n-aş putea să-l pun nicidecum pe seama coniacului franţuzesc.
Vraja aceasta nu durează însă mai mult de un un minut, căci în local pătrunde un grup gălăgios de ofiţeri români, care au aerul relaxat, indisciplinat chiar, al militarului în permisie. Privirile mele se rup cu brutalitate de chipul prelung al Danutei şi se fixează pe feţele rubiconde şi negricioase ale românilor. Au vestoanele descheiate, sunt leoarcă de transpiraţie şi vorbesc foarte tare, afişând o veselie suspectă, care îmi dă o senzaţie de gol în stomac. Cu asemenea aliaţi, nu vom ajunge niciodată la Moscova!
Românii schiţează în direcţia mea un salut neglijent, la care răspund cu toată aroganţa de care sunt capabil, apoi se aşază la o masă mai îndepărtată şi încep să facă nişte glume (probabil porcoase) cu chelneriţa, căreia unul din ei i-a pus o mână neglijentă pe talie. Femeia se gudură pe lângă ei ca o căţea în călduri, iar râsul ei gros, un râs de o nemaipomenită vulgaritate, care pare să vină direct din adâncul ovarelor şi a mitrei sale istovite de naşteri, amestecându-se până la nebunie cu scursorile ei femeieşti, acoperă acum glasurile răguşite ale ofiţerilor, pe care veselia ospătăriţei pare să-i amuze la culme. Unul din ei o serveşte cu o ţigară, pe care chelneriţa şi-o aprinde de la ţigara aprinsă a ofiţerului, trage cu stângăcie câteva fumuri, apoi e apucată de o tuse puternică, iar românul începe să o bată pe spate cu palma lui negricioasă, şoptindu-i ceva la ureche.
Mi-e scârbă, teribil de scârbă şi îmi clătesc gura cu încă o înghiţitură de Courvoisier.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: