anno domini 58 (2)

Lasând așadar de o parte ideea de promoție 58, nu putem totuși să nu constatăm că între autorii antologați există câteva puncte de convergență, insuficiente însă, în opinia noastră, pentru configurarea acelei identități promoționale la care se referea Vasile Spiriridon. Astfel aceștia (sau cel puțin o bună parte din ei) manifestă o preferință vădită prntru compozițiile de respirație amplă, care gravitează, nu de puține ori, în jurul unui nucleu narativ. Important cu adevărat esre însă faptul că fiecare din ei abordează această formulă în registrul său propriu, impunând de fiecare dată diferența specifică. Adrian Alui Gheorghe cultivă astfel poemul parabolic, care are cel mai frecvent ca temă limbajul, poezia sau condiția poetului: Într o zi mi a spus :– E adevãrat cã poeții/ pot face transplant de suflete ?/– E adevãrat, am spus eu,/ poezia e luxul sãracilor ;/ pentru cã orice om îşi poate permite un rãsãrit de lunã,/ o furtunã de stele,/ sub ploaia de varã sãrãcia e amanta /care îşi turteşte sfîrcurile/pe limba oricãrui muritor ;/îmbrățișarea nu-i lasă pe oameni/să se stțângă de gât/Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeții vin/doar şi pun hoțeşte semnãtura ;/ mai mult, fac trafic cu imagini furate din grãdinile raiului/pe care cînd le atingi se transformã în pulberi de cuvinte ;///.Acum a murit. Mã simt vinovat/ pentru cã l am dus cu vorba./ Poezia mea nu i-a dat viață veșnică (Poetul bătrân își declamă faima 2).Din punct de vedere compozițional, el recurge nu o dată, cu o abilitate de invidiat, la tehnica textului pe mai multe voci, în care glasul scriptorului coexistă, ca într-un oratoriu, cu acela al personajului său textual, impunând formula „poemului în poem”: Trompetistului nebun un cîntec i a smuls/jumãtate de cap/dar el continuã sã cînte/ cu jumãtate de gurã/pe malul unui fluviu ce s a uscat/precum o patã de cernealã/care a udat o sãmînțã de iarbã sã creascã : Sînt mulți ani de cînd vin aici/pe malul fluviului și cînt/seara cînd/pasta zilei se coloreazã în albastru/am obosit/am îmbãtrînit/reumatismele îmi rod genunchii/simt cã într o zi n o sã mai pot/duce trompeta la gurã/cã n o sã mi mai gãsesc nici gura/dar mi e imposibil/înțelegeți mã/sã renunț/în fiecare zi un bãrbat și o femeie/vin pe malul fluviului/ asculAtã/se îmbrãțișeazã/uneori încearcã un pas de dans/ca și cum s ar despãrți în fiecare clipã/sînt singuri ca douã lampașe/pe o policioarã/ºi mãrturisesc de fiecare datã unul altuia/fericirea de a asculta/o trompetã pe malul fluviului/seara cînd/pasta zilei se coloreazã în albastru … (Jazz). În schimb, Vasile Gârneț nu dovedește nici o apetență pentru resursele simbolului sau ale alegoriei, e un minimalist cu deschidere spre social și politic care compune poeme narative ce valorifică micile întâmplări ale vieții domestice într-o manieră aproape prozastică, antimetaforizantă, renunțând în mod voit la podoabele tradiționale ale poeticului: fãrã solemnitate discutam cu Ioana/despre valoarea terapeuticã a iluziei/beam ceai dintr un uriaş samovar rusesc/la masa rotundã pe rotile, în locul/cu luminã de la fereastrã/un loc numit al umorilor noastre/ (mi am zis cã e o scenã/despre care îmi voi aduce mereu aminte/mai şi completând o de fiecare datã/aşa cum faci note pe marginea unui text/de pildã : în amintirea mea viitoare/masa pe rotile va simboliza spiritul ambulant al epocii/samovarul rusesc – influenþa slavã/ceştile albe cu mânere largi/comode şi de aceea burgheze – evadarea noastrã/în lumea liberã – o primãvarã la Berlin cu Irina, Grig şi Emil – /şi tot aşa mai departe) (Neuma II).Liviu Georgescu mizează, la rândul său, pe poemul sapiențal,, elaborând mici „cărți de învățătură”, mici tratate de adaptare la existență: lasã i pe cei care se pricep la moarte sã ucidã./ lasã i pe cei care ucid sã se priceapã la moarte./ lasã i pe cei care trãiesc sã se serveascã de moarte./ şi sã uite de ea./ lasã i pe cei care cioplesc lemnul sã facã porți/şi pe cei care ridicã temple sã se roage./ lasã i pe cei care se roagã sã se minuneze de templu./ lasã i pe ce care nu se roagã sã se adãposteascã în el/şi pe cei care nu cred sã nu l distrugã./ lasã soarele sã strãluceascã dar sã nu orbeascã/lasã peştii sã se ascundã în apã şi nu i tulbura./ lasã luna sã vesteascã un nou soare//asã pãsãrile sã zboare fãrã oprire şi când se opresc/sã se aşeze pe umãrul cald, pe grumazul umed/sã nverzeascã ierburi şi flori din care sã şi facã un cuib./ lasã steagurile sã fluture peste stadioane şi țãri, prin constelații şi prin sentimentul libertãții./ prin prafuri stelare sã se amestece atomii noştri/cu frații lor din vechime./ valuri de topaz şi opal sã nverzeascã pe creştetul/acoperit de spini şi de aure inerte prin care sã strãpungã/toatã memoria lumii de la nceput /şi sã ne lege într un singur suflet conectat la energia supremã. (Sfaturi către fiul meu) Teoretician și practicant de marcă al textualismului, Bogdan Ghiu abordează în Pe unde să intre jaguarul (pentru un viitot) poemul-eseu, întins pe zeci de pagini , unde praxisul scriptural și teoria textului se intersectează, iar tensiunea lirică rămâne strict de ordin intelectual. În lirica autobiografistă al lui Ioan Es. Pop detaliile existenţei trăite vor fi absorbite în pasta unei autobiografii fabuloase, stilizată cu un remarcabil simţ al grotescului tragic. Pe urmele lui Dimitrie Stelaru, poetul abordează masca unui desdichado in varianta lumpen, pentru care „viaţa se bea şi moartea se uită”. El trăieşte, într-o lume-nelume, plasată sub semnul păduchelui de San-Jose si al păianjenului cu cruce, spectacolul degradării şi al mizeriei amplificate, în cele din urmă, la dimensiuni de epos homeric. Hipertrofiate până la colosal, amănuntele respingătoare şi mizere ale vieţii de zi cu zi se transfigurează prin limbajul simbolurilor, scenele bahice sunt dilatate până la a dobândi caracterul unor fabule cosmice, cu accente de gestă sublimă: şi pe olteţului e iarăşi veselie mare./vine vineri şi de vineri până luni/ziua noaptea ziua noastră liberă/şi cântăm de tremură încăperile – /marinari încercaţi care speră ca-ntr-o duminică să vadă sosind/la orizont, peste blocurile din colentina,/ – corabia dinspre corinth (olteţului 15, camera 305). Căci, în mod cu totul paradoxal, vocaţia ascunsă a umanităţii din poemele lui Ioan Es. Pop este eroicul. Lumea interioarelor sinistre, de azil de noapte sau de baracă sordidă, primind adeseori semnale dintr- o realitate paralelă, războinică si virilă: ca o amară, mare pasăre marină, nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti din/strada olteţului 15.//aici nu stau decât cei ca noi. Aici/viaţa se bea şi moartea se uită//şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine/cu cine şi când şi la ce/doar vântul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme/dinspre câmpiile catalaunice (oltețului 15, camera 305) Poemul-spectacol este reprezentativ pentru poezia lui Nicolae Tzone, căci. acesta rămâne în esență un homo barocus, care îşi compensează sentimentul precarităţii ontologice prin excesul de lumină şi de culoare, prin gesticulaţia truculentă, prin gustul pentru spectacular. Astfel încât poemele sale nu sunt “ecograme” ale existenţei, ci ”puneri în scenă” ale acesteia, magnifice şi grandilocvente spectacole, în care retorica funcţionează după principiul focurilor de artificii: pentru moartea mea s au fãcut şi nu pentru moartea faraonului /piramidele/şi nisipul în valuri şi furtunile din deşerturile egiptului pentru moartea/mea au fost fãcute şi nu pentru moartea faraonului/şi biblioteca din alexandria din vina mea a fost arsã şi nu din vina/ soldaților romani neştiutori de blîndețe şi îngãduințã/ dar desãvîrşiți ştiutori de sabie/şi muşcãtura neiertãtoare de viperã nu cleopatrei ci mie mi era destinatã/dar mama mea a uitat ca de atîtea ori în decursul mileniilor/sã mã nascã la termen şi probabil cã de asta m a nãscut bãiat/şi nu fatã ca sã nu aflu niciodatã gustul de sulf al otrãvii (pentru moartea mea s-au făcut și nu pentru moartea faraonului piramidele) . Radu Voinescu cultivă în schimb „predica neagra”, parodicul. caricatura sanguinară, improvizează cine de taină a rebours, propune epicureismul drept formă de evaziune, pe fundalul unei lumi aflate parcă în preajma apocalipsei: Dați l încolo pe Robert Browning !…/ Sã ne bucurãm, aşadar, prieteni !/ Gaudeamus, dragii mei,/ (nu luați în seamã, e câinele meu negru,/ care stã întotdeauna sub masã !)/ searã de lãsata secului e ;/ cum a lãsat Dumnezeu pentru noi/sãrbãtorile, pãcãtoşii, acum sã/trãim cu adevãrat, sã ne regãsim rostul nostru sacru,/ sacru e rostul nostru pe acest/pãmânt pe care l sfințim cu prezența/ noastrã, cu paşii noştri, culegeți/clipa dar, da, nu uitați – darul clipei cât o/eternitate mereu reînnoitã, luați/şi beți, şi îndestulați vã, bucurați vã/pântecele, sfântul, dragul, sediul/conştiinței noastre trufaşe, iscoditoare./ Sã privim în sus dar sã gândim la cele de jos,/ la jos, vã voi hãitui cu plãceri în seara aceasta –/trupul meu, sângele meu, muzicã va fi şi/dans lasciv, benzi video şi imagini şi mai/ desfrânate, nu vã fie /eamã sã vã drogați, nu vã aşezați împotriva/țumii, ea ştie mai bine cum sã meargã (Call Jesus)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: