anno domini 58 (3)

Conștiința precarității ontologice despre care vorbeam anterior nu apare însă doar în poemele lui Nicolae Tzone, ci este caracteristică întregului grup, regăsindu-se, bunăoară în versurile unui poet de o cu totul de altă factură, ca Varujan Vozganian., unde subictul uman se definește esențialmente drept Sein zum Tode, e legat încă de la naștere, printr-un fel de cordon ombilical, de propria-i moarte: Glonțul care s a nãscut odatã cu mine/a fost tras dintr o flintã curbatã/ca o secerã./ Sãrut, în zi luminoasã, racla celui sfânt,/ poate cã tocmai mâna lui uscatã/l a slobozit./ Poate cã tocmai la poalele acestui zid/înãbuşit de rugãciuni şi de iederã/mã va ajunge./ Glonțul e orb şi scânteietor ca un ochi de sticlã/prin care lumina se vede pe sine/şi nimic altceva./ Mã adulmecã, doar, prin nãrile fiarei,/ îmi scrijeleşte cu ghearele urmele uscate/ca nişte tãblițe de argilã./ Glonțul, fratele meu,/ adulmecã viul din mine cu patimã./ Care din întrupãrile lui mã va ucide ? (Glonțul, fratele meu). Tocmai acest sentiment acut al vulnerabilității declanșează în versurile poetului stările elegiace ce îl determină să compună, mizând pe magia melosului, a incantației, cântări de laudă consacrate melancoliei : La capãtul drumului mã aştepți tu, melancolie,/ cea mai palidã umbrã,/ cea mai frumoasã dintre femei./ Eu sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini./ Inima mea e un nod în care se strâng/toate dorurile,/ ca şerpii din tindã strânşi cãtre searã/în jurul blidului dulce cu lapte./ Nici o sferã nu e atât de perfectã/sã mã legene în rotunjimile ei,/ nici un drum nu e îndeajuns de lung/sã pot ajunge la capãtul lui,/ acolo unde mã îmbrãțişezi tu, melancolie,/ cea mai subțire luminã/cea mai frumoasã dintre femei (Melancolia ca asimptotă). Și tot acest sentiment al vulnerabilității dă naștere retrospecțiilor nostalgice, câteodată de un fermecător pitoresc, istoriilor de familie : asta e bine îmi spunea privind printre vãlãtucii cafelei/întinzând zațul hieroglifele pe ziduri pe strãzi/le citeam de a buşilea trãiam un vis aleatoriu/din care muşcau colții lunii plãpânzi/apoi bunicul meu setrak melichian desfãcu lumea în douã/ca pe o cutie de table/.sorbi încet din pahar/ şi amestecându şi mãtãniile/îmi întinse ceaşca de zaruri sã jucãm ghiulbahar (Cântec aleatoriu).
Ființa pentru moarte apare și în poemele lui Ioan Es. Pop: care evocă o umanitate plasată sub semnul exterminării potenţiale, ce poartă în sine substanţa nihilului. Aceasta ia forma „golului” ascums în profunzimea plasmelor viscerale, a „gropii” care erodează din interior, ca o boală a ţesuturilor, răspândindu-se pretutindeni, cu vitalitatea suspectă a celulelor canceroase: azi am fost la ecograf, a zis iova. Sunt/locuitorul unei gropi. Mi-au văzut-o foarte clar înăuntru./lasă, am zis, or să ţi-o scoată cumva, n-avea grijă, afară,/ei au forcepsuri, au catgut, se stiu bine la asta,/mai bine hai, dă şi tu o ţigară.//bă, zice, groapa creşte pe zi ce trece, a-nceput să înghesuie plămânii/şi s-a dat acum la ficat./hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul şi-o umplem/şi-o să ai o mare la uscat (iov, iova, iona, ion)
Angoasa morții se asociază și la Lucian Vasilescu cu oroarea de trupul conceput ca o formă corporalizată de nihil care erodează ființa lăuntrică, stă sub semnul prafului și a pulberii, al dejecțiilor ontologice: m-a așezat acum o mulțime de vreme în trupul acesta și mi-a spus să stau liniștit / cã i ceva trecãtor./ c o sã fie mai bine. am crezut şi am rãmas./ ca sã nu l supãr, te am alungat şi pe tine. /vreme trece, vreme vine. privesc împrejur cu luare aminte : mucava/. doar ici colo, cuvinte. dar şi lor le a spus/tot la fel : sã stea aşa liniştite,/ c o sã vinã cineva sã le ia/. vreme trece, vreme vine. le a uitat şi pe ele /laolaltã cu mine. aşteptãm în tãcere./l iterã lângã literã şi carne pe os/. fãrã speranțã, frumos./ în nopțile când spirtul mi se prelinge pe suflet. atunci cred cã vine/țãrânã cu viațã, praful se va alege din tine. pulberea şi nisipul ! E lesne de observat că aici corpul de carne și corpul inscripționat, viața și dâra lăsată de ea pe hârtie ajung să se identifice într-o osmoză câteodată tragică, altădată grotescă, astfel încât, nu în mai mică măsură decât făptura în carne și oase, textul se supune acelorași legi ale dezasimilației, tinde să devină un produs rezidual, un pachet de pulbere scripturaÎă În consecință, scrisul va fi privit ca un travaliu absurd, ca o deconcertantă producție de nimic, care capătă forma pantomimei grotești: dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desãvârşire nefolositoare./ a scrie este ca şi cum ai cãuta, cu tot dinadinsul, pete în soare./ iar asta nu i bine, nu i sãnãtos şi nici nu se cuvine./ scrisul nu i decât o smintealã, la fel şi speranța – /v o amintii pe fata aceea/ de au luat o într o zi cu ambulanța./ voi sã nu faceți ca ea. sã fiți cuminți şi o sã vã dea domnul, la fiecare, /câte o manea. s o iubiți. sã vã strângeți în brațe, sã nu vã mai despãrțiți./ nici când cerul se va prãbuşi peste voi. nici când vã veți umple de/ bube, mucigaiuri și noroi. Scriptorul. la rândul său. este redus la dimensiunile măscărciului textual, a eironului care se autodisprețuiește, ironia nimicitoare, parodia și bufonada constituind aici tot atâtea forme de exorcism prin care poetul încearcă să neutrealizeze toxinele morții, căci în viziunea lui lui Lucian Vasilescu, bufonul, omul absurd, nu-și poate depăși condiția decât autoasumându-se în totalitate: la etajul patru rãmãsesem doar eu. Stãteam/ cu chirie la dumnezeu. bolboroseam cuvinte/ de neînțeles. scriam cu unghiile pe pereþi. muşcam aerul. /înnebuneam./sunt eu ! eu sunt aici ! eu sunt chipul /cel adevãrat al victoriei !/ am înfrânt în toate bãtãliile ! am cutreierat toate utopiile ! de acolo/ m am întors glorios. de pe o parte pe alta. acum stau rãstignit cu fața în jos./ la poalele unui destin prea îndepãrtat. şi ce frumos/ ar fi putut sã fie… şi bine… ce pãcat…/ pe fațã port acuma pecetea asfaltului crãpat./ auzeam din ce în ce mai des cum cânți la pianul din spãlãtorie. /cum plesnesc geamurile, cum se cutremurã țevile, cum se despicã cerurile./ acum eu nu mai sunt. doar muzica mai este vie. când murmurã vântul/ printre chiloții/ puşi la uscat, în spãlãtorie.
Și în poemele lui Adrian Alui Gheorghe personajul liric ostentează o vulnerabilitate exacerbată, pe fundalul unei lumi unde orice lucru se poate constitui într-o sursă potențială de agresiune: Sînt rana din vîrful sãgeții.// Şi nici nu ştiu ce îşi imagineazã/Sãgeata despre mine. //Numai dacã te gîndeşti/ La mine, deja îmi curge sînge. //(…)Sînt o mulþime de jivine pe urmele mele/Care vor sã mã sfîşie ca sã şi umple burțile,/ Le simt, le aud, le vãd chiar/Mi au luat urma, mã vor ajunge//Prin rana sufletului se scurge,/ vai,/ fãrã întoarcere/trupul. (Vânîtoarea.) Poetul e privit ca un simulant. pe jumîtate tragic, pe jumătate absurd, pentru care rostirea de sine a devenit un supliciu: Şi în tot acest timp cel numit pe nedrept poet simuleazã/un contact nemijlocit cu divinitatea ; îşi dau mîna pe sub/axa care þine pãmîntul în echilibru ;/ Sau : o sutã de kile de carne chinuindu se sã spunã unui sentiment pe nume/bîlbîindu se ca un şcolar în fața bordelului/neştiind cu adevãrat dacã vrea sã intre sau sã iasã, (Despre golemul uitat în tramvai). Poezia, la rândul ei. este una „pentru moarte”, poeții nu sunt mai puțin muritori decât oamenii obișnuiți, iar actul poetic are ceva de ritual funerar, se desfășoară sub amenințarea perpetuă a „sfârșitului de partidă”: Atunci moartea zice : /Vei merge cu mine tu, Reiner,/ dupã aia vii şi tu Ezra/dupã care vii şi tu Dimitrie/te pregãteşti şi tu Federico/şi dacã între timp nu apare Paul /vii şi tu Iacinto/ şi tu Carlos/ şi tu Piotr/şi dacã Paul nu terminã de descãrcat luna în curte/vii şi tu Alexandru/ şi tu Emanuel/ şi tu Iustin/ şi dacã pãmîntul /nu i tot însãmînþat cu nisip vii şi tu/Olivian/şi tu Christian /şi tu Aurelian/ şi tu Horst (Hai, Reiner). Conțiință fragilității în plan ontologic își găsește în schimb compensația estetică la Nicolae Tzone prin punerile spectaculoase în scenă pe al căror parcurs funționează o retorică a magnificienței și își face apariția mega-scriptorul ce dobândește dimensiuni planetare, dacă nu chiar cosmice: tzone nu e tzara tzone nu e naum zis şi gellu nu e luca zis şi gherasim/tzone e stãpînul limbii române tzone este zeul bãtrîn al poeziei române/tzone e un butoi cu vin care are în el în loc de vin dinamitã/tzone e singurul poet antic care s a pãstrat viu în magma vulcanicã/de la poalele muntelui vezuviu/tzone e sicriul capodoperã cu singurele poeme capodoperã/ ale limbii române şi ale literaturii române/tzone e zãpada de pe munții carpați şi de pe himalaya tzone este/pluralitatea munțþilor carpaþi şi himalaya în poezia românã/zone nu e tzara nu e eminescu zis şi mihai nu e mazilescu zis şi virgil/tzone ca sã nu l vedeþi voi niciodatã dormind doarme în adîncul dunãrii/într o ştiucã lungã de o sutã de metri şi latã de o sutã de metri/şi concomitent în adîncul nilului în burta uriaşã a împãratului/crocodil sau mai poeticeşte spus a faraonului crocodil/tzone nu e vinea tzone nu e pãun zis şi paul nu e nici mugur zis şi florin/tzone este singurul cimitir marin doldora de capodopere de pe întinderea/statului român şi de pe întinderea continentului europa/aşi de pe întinderea continentului numit america (ceasul bun îmi linge fața cu limba lui de pisică leneșă). Această retorică a gigantizării își are, firește.propriul său pattern scriptural: versul kilometric, versul care tinde să prelungească la nesfârșit , gata parcă să sară din pagină. În fond, întreg “misterul” poeziei lui Nicolae Tzone, reţeta secretă a acesteia, rezidă tocmai în mecanismul acestei scrieri “gigantizate”, ce se naşte dintr-o stare pe care am putea-o numi “vervă” şi care la e în legătură cu actul scriptural, ce declaşează apetituri de uriaş având ca obiect cuvântul, imaginea, versul. Acestea funcţionează aici în virtutea unui veritabil “complex al lui Tantal” care face ca, odată declanşată, maşinăria textului să nu mai poată fi oprită decât foarte anevoios, iar idealul poetului pare să fie poemul fără început şi fără sfârşit, singurul care i-ar putea potoli uriaşa vervă scripturală, ce se nutreşte din ea însăşi și e fascinată de ea însăşi..
Lipsit de gustul punerilor în scenă spectaculare din poezia lui Tzone, spirit introvert și livresc, Radu Voinescu cultivă o lirică a solitudinii deprimante, și a golurilor de timp unde vidul își întinde tentaculele de pretutindeni: Ți a bãtut în tâmple, alb, ora,/ Te doare lucirea rece din tavan, În aerul stãtut se mpotmolesc secundele/ce speri vezi clar în fumul de þigarã../. Cutia de scrisori mereu goalã.. (…)./Ra Ra Rasputine,/ Lover of the Russian queen/ca o spumã a timpului, aceastã luptã/când ai coborât în tranşeele realitãții –/cutia de scrisori mereu goalã…/ Killing me softly with his song../ Înveşmântat în frigul tristeþii/priveşti cum te nconjoarã/din toate colþurile odãii/Nimicul…(După-amiaza de duminică).Plasată sub amenințarea perpetuă a nimicului, existența nu este alceva decât o repetiție pentru moarte, iar rememorarea trecutului se convertește într-o deconcertantă lecție despre vid, cu valențe sapiențale de ars moriendi: la colțul strãzii mã aşteaptã/ în fiecare zi/un orb cu flaşneta,/ în sticlele negre ale ochelarilor/mã vãd aplecându mã sã i pun banul în pãlãrie/paturi fierbinți, rãvãşite de patimã,/ dezgustul, paloarea, /copiii fãrã nume deszãvorâți din/sfera lor protectoare, ucişi,/ în linişte, fãrã țipãt,/ uitãtura duşmãnoasã a prietenului/seara mã cert cu nevasta/în bucãtãrie/voiajurile, reveriile, spaimele,/ visele urâte, camera de spital,/ forța necunoscutã/lucrând în mine, silitor,/ halatul murdar al sorei,/ àcele, perfuziile, sângele şiroind,/ cafeaua de dimineațã,/ tabieturile/în bucãtãrie,/ fiul meu se ceartã cu nevasta/pactul cu demonii –/sigilat în zori cu cearã din soare,/ rupt de cornul lunii pe înnoptat/cu fruntea rezematã de trupul zilei/un nebun mângâind o statuie,/ alãturi orbul îşi sunã/ flaşneta hodorogitã./ trãdãrile, entuziasmele,/ zgrunþii secundelor,/ delirul, lehamitea,/ respirația îngreunatã/apãsarea din stânga,/ generalul e îmbrãcat/în ținuta de galã/pentru repetiția/la propria înmormântare/în bucãtãrie, mai multe persoane/binevoitoare/se ceartã/cu privire la reguli/Saltul în Lethe /se cere fãcut cu grație./ (Ars moriendi) Corpul, la rândul său,este privit cu ostitlitate, căci nu reprezintă, la fel ca în poemele lui Ioan Es. Pop sau Lucian Vasilescu, decât un depozit uriaș de subtanță thanatică, în timp ce actul erotic ia forma terifică a unui schimb reciproc de toxine care uzează țesuturile și glacifică plasmele vii, femeia devenind la sfârșitul lui un cadavru viu, o epifanie a morții: şi totul era în puterea mea, Katia Feodorovna,/ sã te prefac în libelulã,/ în fir de iarbã, în râu şerpuitor,/ în tigroaicã, în jerbe albastre de artificii,/ anotimpul nostru era de eter../ Ai țipat lung – cât sã despici/ noaptea de zori – şi am crezut/cã a fost din nou ziua întâi…// În zori, m am trezit în brațele/unei fãpturi strãine – ochi de leşie,/ pungi pe obraji, o piele gãlbejitã, /pãrul fetid, un glas de metal/ îmi şfichiuia timpanele : «Dragul meu !»/ Am fugit, groaza a fost mai tare/decât bunele maniere învãțate cu sârguințã,/ iar acum îți scriu, Katia Feodorovna, pentru cã/nu ştiu cum a pãtruns în mine otrava ta/cu toate cã eu am fost acela/in care tu ai sorbit.” (Katiei Feodorovna).
Mai puțin predispus spre trăirile anxioase, Liviu Georgescu, rămâne totușI sensibil la efectele trecerii., scrie poeme ale vârstelor, convins că pericolul exterminării potențiale îi conferă subiectului uman un plus de autenticitate: Începutul şi sfârşitul. Într un singur creier,/ într o singurã inimã. Celula te trãdeazã, pielea te trãdeazã, /privirea te trãdeazã, amintirile te trãdeazã. O continuã cãutare/ a ceea ce e ascuns în spatele acelui paravan infinit, /atunci când voi renunța/ la memoria mea şi voi recupera memoria tuturor/şi voința îmi va slãbi./ Aud cum oceanul vine tot mai aproape/şi simt cum trupul meu se poartã tot mai ciudat /şi eu devin tot mai mult eu, departe de țãrm/şi toate râurile care au fost şi vin. (Aproape departe).În versurile poetului funcționează un regim al eufemismelor care face ca moartea să-și piardă ceva din conotațiile sale terifice : ea se erotizează, recurge la armele seducției feminine, iar neliniștile thanatice se convertesc într-un ritual amoros: cu gurã de iascã,/ îmi sãrutã buzele cu iz de cãpşunã fragedã,/ se gudurã pe lângã mine, se face pulbere finã de aur/în oglinzi venețiene,/ îmi :gustã beregata, îmi mãnâncã merişorul,/ îmi bea neființa,/ mireasã, poemul zornãie bãnuți de argint dintr o salbã veche,/ strigã la pereți, face sluj, despleteşte sfeşnicele/şi bea din pocale o licoare aurie/pânã când întunericul devine fosforescent/şi se scurge prin crãpãturi, se evaporã în camera vecinã/unde bate un orologiu, zi şi noapte o mânã scârțâie rotind neîncetat o maşinãrie care îmi deapãnã moartea/în camera vecinã/de unde se aud muzici de orgã,/ gândurile mele apasã clapele ca o balerinã în poante,/ asemenea unui dans de ebonitã :// frumoasã mireasã e moartea (Frumoasă mireasă e moartea. ). Extincția încetează să amenințe doar individul, este ridicată la scara unui cataclism cosmic, astfel încât în poemele lui Liviu Georgescu își vor face acum apariția peisajele apocalitice ce evocă o lume intrată în putrefacție: Horcãit şi tuse de toamnã venind din pustie/odatã cu vântul, odatã cu vocile mici şi hãrmãlaia/de cãmile şi beduini îmbulziți sub fața cerului/oglindind mai mult ca oricând goliciunea pustiului/.Vântul stârnit ridica cetãți de nisip înconjurându ne,/ plini de praf şi de sânge, cãzuți în genunchi în fața miracolului/pe care numai noi îl vedeam, în mijlocul îmbulzelii/de bagaje şi pãturi şi agitație de vieți şi oase putrezind în nisip./ Şi plosca scotea mâlul din oaze şi îl ridica în soare/ca pe un trofeu de luptã, iar dincolo de ziduri putreziciunea/începuse sã desfacã ceruri din ce în ce mai pline de carne/şi de respirare încãrcatã cu şirul de luptãtori cãzuþi/precum firele de nisip de a lungul unui curcubeu ruginit.(Ascultam în genunchi înflorirea miracolului).
În textele minimaliste ale lui Vasile Gârneț o resemnare blajină ia locul stărilor depresive și al atacurilor de panică, iar moartea se înscrie în categoria accidentelor biografice, își pierde orice grandoare, orice solemnitate: privilegiul de a fi singur/în liniştea primejdioasã a poemului/când sunt atât de senin în privința limitãrilor mele/şi atât de docil pe valurile limfei mele vremelnice/zilele în Basarabia vin ca o promisiune/şi degradeazã, vai ! imediat/într un sentiment ce mãrunțeşte egal totul/împarte generos sãrãcia disperarea frica/umilinþa moartea iubirea şi muzica popularã (stampă). De aici provine, desigur, refuzul tragicului sau, mai exact convingerea că acesta nu mai este posibil pe fundalul unei lumi în care atât istoria individuală cât și cea colectivă se situează sub semnul lipsei de stil, mai apropiată de universul pestilențial al farsei sinistre decât de acela al tragediei: şi dacã stai şi contempli îndelung o mocirlã/şi dacã realizezi ce ți se întâmplã/ (procesul absorbției e de neevitat)/ şi mai ai şi curajul sã spui – cu un rest/de orgoliu al speciei din care te numeri – /câte pericole te pândesc/în postura aceasta deloc fericitã/înseamnã oare cã-ți cultivi/ cu anume voluptate – / o imagine tragicã ?/ sã rezumãm simplu : istoria noastrã nu are stil/ce mai înseamnã strigãtul meu/în malaxorul confuziei valahe ?/ omorul meu – frumos ca un pãcat/pe poligonul fãrã ambiguitãþi al destinului? (contemplând o mocirlă). În consecință, locul marilor seisme sufletești va fi luat aici de o suferință meschină, banală ca o durere de dinți, care se înscrie perfect în decorul voit cenușiu al acestei poezii total lipsite de grandilocvență, peste care planează fantasma unui artist al perfectei lipse de noimă, cum a fost Kafka: nu mã mai cautã nimeni de mult/sunt singur – cu elanul interzis – /singur între cãrți şi lucruri care/se insinueazã acum cu mai multã pregnanțã/şi parcã aşteaptã şi ele tandrețe//aud cum cineva rãtãceşte pe stradã/merge lipsit de grabã – paşii au/un ecou scãzut, complotitor/ca întotdeauna mã salvez prin imaginație/îmi spun cã e Kafka – caligraful suferinței – /într o promenadã prin Chişinãu/trist şi singur Kafka rãtãcind/într o lume care şi a umilit de mult existența (caligraful suferinței).
În poemul-fluviu al lui Bogdan Ghiu pe unde să intre jaguarul (pentru un viiotor) o conștiință acută a perisabilității duce către ideea de mortalitate, aici moartea are caracterul unui proces, lumea e permanent pe cale de dispariție, iar artistul este chemat să refacă, la modul simbolic, unitatea acesteia: Dacã lumea n ar dispãrea tot timpul, dacã oamenii n ar fi privați tocmai de mediul lor existențial, adicã de lume, n ar exista nici artã, dar nici politicã : cea din urmã promite lumea, redarea/refacerea lumii, cea dintîi constatã decesul umanitãþii ca lume, restaurînd sensibilitatea la pierdere, şi reface, artificial, simbolic, lumea, legãtura de lume a omului. Este lesne de remarcat că lumea, așa cum o înțelege poetul. funcționează după legile textului,se face și se reface la nesfârșit, rămânând, în esența ei, textualitate, iar subiectul uman – un producător de texte. Actul producției textuale se definește la rândul să drept o operațiune cu rest, iar, odată consumată impulsia de a genera scriitură, textul se metamorfozează, în virtutea aceleiași ontologii a mortalității, într-un univers rezidual, într-o groapă de dejecții scripturale : Gunoaie, deşeuri, resturi. Resturi menajere – imediate, zilnice, permanente. Gunoiul e ceea ce rãmîne, ceea ce rãmîne în plus dupã ce nevoia sau dorința, mari sau mici, automate sau ieşite din comun, au fost satisfãcute. Gunoiul e creație, ceea ce se produce. Plusul. E ceea ce rãmîne. De ce rãmîne întotdeauna ceva, ceva nu mai poate fi întrebuințat ? De ce nu se poate produce ceva fãrã rest ? De ce nu putem consuma totul ? Sã imaginezi, sã ți programezi creația dupã acest model, al restului, al gunoiului. Dai spre consum ceva ce nu poate fi consumat în întregime. Dar mortalitatea, care definește în aceeași măsură oamenii ,lucrurile șI semnele, acționează, în mod paradoxal, ca un catalizator al proceselor biologice, potențează vitalitatea ființei individuale până la dimensiunile unei vitalități cosmice viața pe fond de mortalitate devine, nu numai lingvistic, vitalitate : calitãți, forțe. Abia pe fond de mortalitate viața devine vitalitate. Aceasta e fericirea. Şi cã eu s ar putea (aceasta e spaima), tocmai acum, la prezent, sã ratez viața, prezentul, prezența, nu viața „mea”, ci viața lumii, viața cea imensã, enormã (monstruoasã, poate, puțin – dacã se poate spune „puțin monstruos”) de dupã catastrofã, marea revelație a vieții. Viațã de dupã care nu este, iatã, Viațã de Apoi.
Prezentă sub o formă sau alta în textelele tuturor autorilor ontologați, aceată ontologie a mortalității este comună în fond unui orizont de existență caracteristic lumii actuale, pe care îl numeam, în teoretizările noastre mai vechi, apocaliptic. El presupune instituirea unui model ontologic nihilocentric care implică nu o mişcare de ex-centrare, o traiectorie aşadar centrifugă, ci,dimpotrivă, un itinerar centripet care are drept ţintă nimicul, transformat în obiectul unei noi ”religiozităţi” thanatofile şi thanatocratice. Ea corespunde, în linii esenţiale, cu mitul paricidului, cu ”ura de tată” şi cu refuzul logocentrismului, iar adularea nimicului se corelează cu o entropizare a cuvântului, care devine instrumentul demonic al trecerii de la fiinţă la neant, al pulverizării şi atomizării realului. Actul poetic apare, în această ordine de idei, ca o maşinare (perfect conştient asumată ) de simulacre, iar scriptorul împrumută identitatea ”răului demiurg” care fabrică un clişeu ”în negativ” al ordinii cosmice. Fiindcă modelul apocaliptic implică o inflaţie a nihilului, baletul iluzionist ce îşi propune să-i confere nimicului aparenţele fiinţei, iar ”lupta cu absurdul” din prozele lui Kafka sau din piesele lui Ionesco (care se nutresc din teroarea căderii din centru) e substituită acum printr-un soi de complicitate cu forţele destructive. De aici una din trăsăturile esenţiale ale apocalipticului: el exclude atitudinea polemică în raport cu manifestările mincinoase ale nimicului, căutând, din contră, să se configureze ca o formă de adaptare la simptomatologia unei lumi devastate de toxinele răului, ale minciunii, imposturii şi parodiei.. Daca din perspectiva conştiinţei moderne teroarea „căderii pe cerc” genera sentimentul absurdului (definit de Camus drept un divort intre lipsa de sens a lucrurilor si nevoia de sens a raţiunii),homo apocapticus se adaptează haosului, capitulează în fata dezordinii, acceptând că „totul e aşa cum e”.
Iar, dintr-o asemenea perspectivă, autorii 58 sunt, fiecare în felul său, niște apocaliptici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: