reapare danuta

Din fericire nimeni ne se interesează de împușcăturile de azi-noapte, dar peretele trebuie restaurat de urgență, descoperirea urmelor de gloanțe mi-ar putea provoca mari neplăceri. În această clădire nimic nu poate trece neobservat, toți spionează și sunt spionați, nu scapă de asta nici măcar Manfred von Killinger.
Kurt îmi sugerează să chem un zugrav și să declar că revolverul mi s-a descărcat accidental, căci, chiar dacă nu mă vor crede (și nu mă vor crede cu siguranță) nu vor avea cum să-mi dovedească minciuna. Orice explicație, oricât de fantezistă și de absurdă , este mai bună decât tăcerea, căci abia tăcerea ar arăta că am ceva de ascuns, iar o boală de nervi poate fi uneori la fel de primejdioasă ca și o înjurătură la adresa lui Hitler.
Deocamdată rațiunea mea funcționează greoi, mi-e greu să analizez cu luciditate consecințele celor două focuri de revolver, așa că îl las pe Kurt să decidă în locul meu, eu nu mai am puterea de a decide.
Îmi amintesc că în prima lună petrecută la București clădirea legației noastre, situată pe bulevardul principal al orașului, îmi dădea un sentiment puternic de siguranță. Dacă orașul m-a dezgustat de la bun început, între pereții aceștia, care se interpuneau între mine și atmosfera otrăvitoare a Bucureștiului ca un parapet protector, mi se părea că regăsesc ceva din disciplina trecătorilor de pe Unter den Linden ca și din curățenia impecabilă a străzilor berlineze. Îmi plăcea și Killinger, care știa să le impună cu așa fermitate românilor și conducătorului lor politica Reichului și avea siguranța de sine a militarului de profesie. Îmi plăceau până și dactilografele, cu crupele lor puternice și cu brațele lor pistruiate, încarnând prototipul femeii germane și amintindu-mi de corpul planturos al lui Trude.
Kurt a fost primul care mi-a deschis ochii. El sosise puțin înaintea mea la București și avusese timp să se lămurească. Nu dădeam nici atunci prea mulți bani pe inteligența tovarășului meu de apartament, dar, repetate sistematic la micul dejun și la cină, la cină și la micul dejun, discursurile lui panicarde au sfârșit prin a mă pune pe gânduri.
Din punctul de vedere al lui Kurt, clădirea legației era un viespar de intrigi și de trădări unde pereții aveau ochi și urechi, Killinger – o unealtă a Gestapo-ului, aproape toate dactilografele – miște spioane..
După o lună, împărtășeam opiniile amicului meu. Deschizând bine ochii, am descoperit
că aici se petrec multe lucruri suspecte. Și i-am descoperit mai ales pe bărbații cu serviete negre de piele, care se strecurau, ca niște guzgani, cu ochii lăsați în pământ, pe coridoarele legației și intrau neanunțați în biroul lui Killinger, fără ca domnișoara Ella Petersen, secretara ambasodorului, să facă vreun gest de împotrivire.
Mă înșelasem, nu eram deloc în siguranță aici. Și au început mâncărimile, atacurile de panică, dizolvarea lentă a caracterului. Așa că m-am apucat să scriu acest jurnal nu pentru a imita, în virtutea unui epigonism de căcat, geniul lui Heinrich, ci pentru a înțelege ce se întâmplă cu mine. Eu nu pot beneficia de serviciile unui confesor, nu sunt romano-catolic, ca Trude, singura mea religie este dragostea pentru Germania. Iar unicul meu judecător moral ar trebui să fie propria mea conștiința, care iată însă că nu mai e în stare să funcționeze normal și a ajuns să se împace cu toate slăbiciunile mele, deși le mai condamnă încă în aparență. Asta numesc eu lipsă de caracter.
Caracterul meu (atât cât a fost) s-a redus la suma unor principii de viață, pe care le datorez unei vieți de familie ordonate (așa cum a fost viața mea în copilărie și apoi în prima adolescență, până la seara aceea îngrozitoare din Tiergarden) și mai ales tatălui meu, căruia am încercat în zadar să-i imit cultul aproape maniacal al spiritului de disciplină și ținuta morală..
Cât de limpezi și cât de raționale mi se înfățișau toate lucrurile atâta timp cât am urmat
niște reguli stricte de conduită! Acum nimic nu mai e limpede, mi-am piedut certitudinile în totalitate și am început să-mi pun la îndoială până și calitatea de arian. Iar uneori descopăr că gândurile mele au ajuns să semene cu cine știe ce pagină din jurnalul lui Heinrich, din care știu multe pe dinafară. Am fost învățat să-i respect geniul de mic, apoi i-am transmis acest respect fiului meu, dar în definitiv genialitatea lui fost aceea a unui sinucigaș, a unui bolnav stăpânit toată viața de patima autodistrugerii.
De altfel Heinrich și-a recunoscut de nenumărate ori în însemnările sale lipsa de caracter, care l-a împiedicat să ajungă un Goethe (pentru care eu personal n-am nici o urmă de admirație) sau cel puțin un personaj onorabil ca Wieland.
Singurul gest prin care un asemenea om își poate redobândi stima de sine este acela al sinuciderii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: