reapare danuta (2)

N-am mai scris în jurnal de câteva zile. Și nici nu m-am mai atins de sticla de Courvoisier.
Au fost niște zile surprinzator de calme, în care am reușit să isprăvesc raportul către von Stubbe, chiar astăzi îl voi expedia la Berlin. Deocamdată n-am nimic de făcut, tai frunze la câini în tovărășia lui Kurt, care nu obosește să-mi tot amintească mereu că pentru a-mi restabili sănătatea am nevoie de aer curat și de multă mișcare.
Am ieșit de câteva ori în tovărășia lui seara să ne plimbăm prin grădinile publice ale Bucureștiului, dar și aici aerul e greu respirabil, din cauza zăpușelii de peste zi. Termometrul n-a mai coborât de mult sub treizeci de grade.
Accept aceste plimbări deoarece nutresc speranța nebună că aș putea s-o întâlnesc întâmplător pe Danuta. Mi-a devenit limpede că nu voi mai fi căutat niciodată de tânăra poloneză. Pe măsură ce încerc să rememorez fiecare detaliu al ultimei noastre întrevederi, pe care mi-e imposibil să o numesc o întâlnire de dragoste, înțeleg că pentru Danuta ea a însemnat întrevederea noastră de despărțire.
Oare și-o fi dat seama și ea de starea precară a nervilor mei? Oare am dat și în prezența ei semne de nebunie?
Sunt foarte atent la femeile cu care ne încrucișăm pașii în timpul plimbărilor noastre, dar nici una din ele n-are obrajii cenușii, nici buzele violent rujate ale polonezei. Bucureștencele mi se par cam mici de statură, cu coapsele scurte și cu șezutul prea jos, nu mi-aș dori să am raporturi intime cu niciuna din ele. Iar igiena lor personală cred că lasă extrem de mult de dorit, mai ales în aceste zile caniculare. Am auzit că aici oamenii de la țară mai folosesc încă frunza de brusture în locul hârtiei igienice. Și în locurile publice mirosul de usturoi și de subțiori nespălate e aproape insuportabil.
Cu sensibilitatea mea neobișnuită pentru mirosuri, pe care nu știu dacă le percep cu adevărat sau le inventez, nu mai ies niciodată pe străzile Bucureștiului fără să am în buzunar, după povața lui Kurt, o batistă stropită abundent cu colonie.
Oricât m-aș strădui, nu reușesc să-i găsesc nici un farmec acestui oraș a cărui arhitectură o imită cu stângăcie pe cea a Parisului.
E suficient să străbați marile bulevarde din centru ca să-ți da seama imediat că românii sunt un popor lipsit de vocația construcției. Am aflat de altfel că tot ce s-a construit aici remarcabil a fost construit de străini. Și nici măcar cei optzeci de ani de dinastie germană n-au izbutit să aducă în această țată blestemată de Dumnezeu binefacerile civilizației. Dacă Germania n-ar avea o nevoie vitală de zăcămintele ei de petrol, ne-am putea lipsi foarte bine de acest aliat, care nu ne face prea multă onoare. La ședințele de pregătire pe care le-am făcut înainte să fiu trimis în misiune la București mi s-a spus că istoria românilor nu-i decât o înșiruire de lașități și trădări. Conducătorii acestei țări și-au făcut un principiu din a nu respecta niciodată tratatele pe care le semnează.
Dar ce, parcă italienii, cu ducele lor caraghios și megaloman, sunt mai demni de respect!
Totuși ar trebui să manifest mai multă indulgență față de România din simplul motiv că e patria adoptivă a Danutei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: