reapare danuta (3)

Am început să mă orientez prin centrul Bucureștiului și fără ajutorul lui Kurt. Câteodată îmi iau curajul să înfrunt zăpușeala și fac, puțin după prânz, scurte plimbări prin oraș, Am ales această oră nepotrivită pentru că acum străzile sunt aproape pustii, iar bucureștenii stau ascunți prin vizuinele lor și-și fac siesta de după-masă. Nu îndrăznesc să mă îndepărtez prea mult de cladirea legației, merg până în piața palatului regal, ferindu-mă de puținii trecători, din cauza mirosului lor neplăcut pe care îl percep încă de la distanță, dacă n-o fi și asta o halucinație a simțurilor mele tulburate de boală. Uneori mă aventurez până la Palatul Telefoanelor – o clădire oribilă, construită după modelui zgârie-norilor new-yorkezi, dar la proporții mult mai meschine. Peste drum e un local acceptabil, unde iau uneori o înghețată de vanilie, deși mi-am propus să nu mă ating, din principiu, de bunătățile românești.
Într-una din aceste plimbări am avut certitudinea că sunt urmărit. Simțurile mele, care au căpătat de un timp o acuitate neobișnuită și s-au deprins să stea tot timpul la pândă, căci aici, oricând și de orișiunde, se poate ivi un virtual agresor, mă avertizează întotdeauna atunci când în apropierea mea își face apariția o prezență ostilă. În ziua aceea tocmai ieșisem din clădirea legației și nici nu făcusem o sută de pași spre piața palatului când am simțit în ceafă o privire iscoditoare, una dintre acele priviri care parcă te străpung până în măruntaie, iar o duhoare discretă de usturoi mi-a săgetat nările.Am reușit să-mi îmving frica și am întors capul. Simțurile nu mă înșelaseră nici de data aceasta. În spatele meu, la vreo cincizeci de metri, era un individ oacheș și corpolent, aproape obez, destul de îngrijit îmbrăcat. Arăta ca un mahalagiu înstărit, rătăcit prin cine știe ce întâmplare pe străzile simandicoase din centru și (obicei frecvent la bucureșteni) ronțăia niște sâmburi de dovleac, scuipându-le cojile pe trotuar cu dezinvoltură. Am remarcat că purta în degete (niște degete subțiri și agile) mai multe inele de aur.
, Omul nu părea deloc stânjenit că fusese descoperit și m-a privit drept în ochi, cu o uitătură severă de magistrat sau de procuror în timp ce-și scărpina cu o mână prin cămașa leoarcă de transpirație pieptul masiv. Ne opriserăm amândoi, la câțiva pași unul de altul, iscodindu-ne din priviri în tăcere, pe strada care la ora aceea era cu desăvârșire pustie, potopită de arșița unei zile caniculare de vară. După ce m-a privit provocator mai bine de un minut, individul s-a urnit dintr-o dată din loc cu repeziciune, hotărât pe neașteptate să-și vadă de drum. și a trecut pe lângă mine ca o nălucă, atingându-mă aproape cu pântecele-i enorm care se revarsă cu generozitate din pantalonii de vară ușori și împroșcându-mă cu mirosul grețos al ciorbei de măruntaie.
Am răsuflat ușurat, crezând pentru moment că mă înșelasem și că individul nu avea nici o treabă cu mine, era pesemne silit de cine știe ce obligații urgente să iasă din casă la ora cea mai nepotrivită pentru hoinăritul pe străzile cu asfaltul muiat de căldură.
Pe urmă, fără să mă grăbesc, mi-am continuat drumul spre piața palatului.
De la venirea la putere a generalului Antonescu această parte a orașului este destul de curată. Cunoscut pentru intransigența lui, surprinzătoare totuși, dacă te gândești că întreaga morală a acestui popor se întemeiază pe ideea de compromis, generalul a reușit să bage spaima nu doar în fruntașii politici și în tânărul suveran, ci până și în măturătorii de stradă.
De altfel, dintre toți românii pe care i-am întâlnit, Antonescu mi se pare singurul demn de respect și asta pentru că are în sânge spiritul de disciplină și ținuta morală a militarului autentic. Dacă în țara asta ar exista un milion de oameni ca Antonescu cred că România și-ar putea justifica în sfârșit dreptul la existență.
Dar nici măcar acest bărbat cu nume românesc și mentalitate prusacă nu a reușit să scape Bucureștiul de flagelul câinilor vagabonzi. Două javre s-au ghemuit la umbră lângă statuia ecvestră a regelui Carol I și pentru că le tulbur siesta încep să mă latre cu ură, dar nici una din ele nu îndrăznește să se repeadă la mine, pentru că în România până și câinii sunt lași, până și găinile sunt niște curve.
La intrarea palatului, un soldat cu baioneta la armă caută puțină răcoare într-o gheretă de lemn. Pe prispa bisericii de cărămidă din apropiere moțăie o cerșetoare bătrână. La ora asta Bucureștiul e un oraș mort, toropit de o somnolență greoaie, cu ferestrele oblonite și cu porțile încuiate. Cred că până și Ion Antonescu doarme la o asemenea oră, numai muștele sunt parcă mai active ca niciodată.
Îmi continui drumul spre Telefoane, apoi ajung la clădirea Cercului Militar, a cărui terasă e cu desăvârșire pustie. Întârzii la semafor mai bine de un minut, deși nu văd să treacă nici o mașină, pe urmă traversez strada și intru în localul de vizavi.
Aici e răcoare. Nu e nevoie să fac nici o comandă, ospătarul mi-a invătat gusturile și îmi pune în față cupa de înghețată. Dar nu apuc să mă bucur de savoarea acesteia, căci cineva care ține probabil cu orice preț să-mi strice de tot ziua de astăzi a început să fluiere în spatele meu blestematul de Lili Marleen.
Întorc stupefiat capul. E tot pântecosul de adineauri, care tocmai iese din cabinetul de toaleta încheindu-se neglijent la prohab.
Doamne, dar pe individul acesta l-am văzut undeva! Prezența lui în salon nu poate fi câtuși de puțin fortuită, e evident că mă urmărește. Primul meu impuls este să mă ridic de la masă și să părăsesc în goană localul, dar picioarele refuză să mă asculte. Inimioara de iepure începe să-mi ticăie iar undeva deasupra stomacului. Umbrele Nibelungilor trebuie să fie și ele prin apropiere.
Strâng tare din dinți, încerc să par calm și nepăsător și duc tacticos la gură lingurița de înghețată.
Borțosul se așază la o masă mai lăturalnică, își aprinde o țigară de foi, apoi despăturește liniștit un ziar și se preface adâncit în lectură.
Ls dracu, cunosc toate trucurile astea, doar am trecut printr-o școală de spionaj! Nu trebuie să-mi trădez cu nici un preț frica, totul e o provocare ieftină, vor să mă intimideze, vor să mă umilească, vor să mă facă să-mi dau la iveală iudaitatea latentă.
Înghețata îmi face bine, are un efect soporific asupra nervilor mei iritați, mă ajută să-mi păstrez calmul și să mă uit în aparență indiferent prin fereastra localului la clădirea hidoasă a Telefoanelor. Din când în când însă trag cu coada ochiului la borțos.
Acum acesta s-a oprit din citit, iî face un semn ospătarului și îi spune ceva la ureche. Oare din complot face parte și chelnerul?
Am golit fără grabă cupa de înghețată, simulând cea mai deplină indiferență. Pot cere nota de plată și pot părăsi localul, ca orice consumator, fără să-mi dau în vileag sentimentul de panică.
Îi fac semn ospătarului, care îmi duce nota odată cu un pahar mare de Courvoisier, spunându-mi că băutura e din partea tovarășului meu de local. Asta e culmea obrăzniciei! Ar trebui să dau de pământ cu coniacul lor împuțit, eventual chiar să-i cârpesc pântecosului o pereche de palme.
E limpede că vor să mă scoată din pepeni, să mă provoace iarăși la un scandal. Și știu foarte bine că, dacă nu voi accepta provocarea, nu-mi rămâne decât să primesc pomana borțosului, să mă las umilit și batjocorit!
Fie, deocamdată n-am nici o altă soluție.
Ridic paharul și fac cu capul în direcția pântecosului un gest reținut de salut, care se dorește cât mai rece și cât mai protocolar. Grăsanul se scoală în picioare, îmi zâmbește mieros pe sub mustățile-i groase, iar pe urmă îmi face o plecăciune slugarnică.
Îmi simt mușchii faciali contorsionându-se involuntar în acea strîmbătură oribilă care îmi trădează momentele de mare nervozitate, dar sorb cu stoicism din pahar, în timp ce deasupra stomacului îmi ticăie tare inimioara de iepure. Kurt are perfectă dreptate: ești evreu atunci când ți-e frică.
Borțosul e tot în picioare și-și ițește spre mine dinții de aur din față. La rândul meu îl scrutez cu atenție prin sticla monoclului și dintr-o dată în mintea mea paralizată de groază se face lumină. Bine, dar individul ăsta, umflat ca un caltaboș, a participat la masa de pomenire a lui Barbu Cernegură!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: