reapare danuta (4)

M-am întors foarte tulburat la legație și i-am cerut lui Kurt să-mi restituie revolverul pentru că mă găsesc într-o mare primejdie. Am început să fiu urmărit pe stradă, sunt supus tot timpul la provocări, cineva ține morțiș să mă scoată din joc.
Tovarășul meu de apartament pare și el destul de speriat. Începe să-mi reproșeze din nou că din cauza nesăbuințelor mele vom ajunge pe frontul rusesc sau în fața tribunalului militar. El e convins că figurăm amândoi pe listele negre ale Geastapo-ului și mă imploră ca cel puțin de acum înainte să-mi controlez cu strictețe comportamentul, dar mai ales să renunț la promenadele solitare.Ori de câte ori umblu de unul singur prin Bucureșt ajung, mai devreme sau mai târziu, să săvârșesc niște acte necugetate,lăsându-mă cu totul în voia acceselor mele de nebunie. Iar cei ce mă urmăresc nu pot fi decât subalternii lui Himmler, care vor fi descoperit atracția mea pentru o evreică pocită și slăbănoagă și se pregătesc să-mi facă de petrecanie. Căci, potrivit părerii lui Kurt, cauza tuturor întâmplărilor ciudate din ultima vreme precum și cauza crizelor mele de nervi este cu siguranță Danuta. Amicul meu e gata să jure că înainte s-o frecventez pe tânăra poloneză eram un om cu mintea întreagă, iar disciplina mea ostășească nu lăsa de dorit în nici o privință. De altfel, se știe – ține Kurt să sublinieze – relele de pe fața pământului vin toate de la evrei.
Hotărât – omul acesta e un mare naiv!
El nu știe nimic despre ereditatea mea încărcată, despre atacurile de panică pe care am început să le sufăr încă din adolescență și mai ales nu știe nimic despre umbrele Nibelungilor. Normalitatea mea aparentă n-a fost mereu decât o ipocrizie.
Ce rost are însă să-l contrazic? Îi făgăduiesc că voi renunța la plimbările mele, deși știu foarte bine că nu îmi voi ține făgăduiala.

În realitate s-ar putea ca de data aceasta Kurt să aibă dreptate: rezerva în care este internată Danuta e supravegheată cu strictețe de niște personaje care nu fac parte cu siguranță din personalul spitalului. E vorba de doi bărbați îmbrăcați în civil care iau loc cu schimbul pe o canapea de piele ce a fost instalată în fața rezervei special pentru ei și îi trec în revistă pe puținii vizitatori, cărora le solicită la plecare, într-o românească stâlcită, actele de identitate și le trec datele personale într-o agendă.
Singura persoană care o vizitează regulat pe Danuta (se vede că poloneza nu-i tocmai singură pe fața pământului) este o femeia masivă și roșcovană., cu mișcări repezite și cu o voce foarte puternică. Poartă mereu la ea o geantă uriașă de moașă în care obișnuiește să aducă mici daruri pentru bolnavă și pare să nici nu-l observe pe agentul de la intrare. De altfel nici agenții nu-i mai acordă de mult atenție acestei femei, la venirea ei se prefac că moțăie sau poate chiar moțăie cu adevărat și nu-i mai solicită niciodată actele la control. Numele ei conține prea multe consoane ca să fie luată în serios.
Mult mai interesant decât femeia pare a fi pentru ei tânărul Acesta a apărut deocamdată doar de două ori, dar prezența lui a fost remarcată nu doar de agentul de serviciu, ci și de angajații spitalului. Și nu ar fi avut cum să treacă neobservat, căci are o înfățișare atât de ciudată, încât atunci când îl vezi îți vine să te freci zdravăn la ochi și să te întrebi dacă o asemenea persoană poate chiar să existe în realitate. Imaginați-vă un individ înalt de doi metri, neverosimil de slab, îmbrăcat cu niște haine prea largi și cu un craniu doar puțin mai mare decât un măr acoperit de niște plete încâlcite și nu tocmai curate pe care și le dă peste cap aproape din minut în minut cu o mișcare nervoasă. Nu poartă, evident, pălărie, iar atunci când i-a solicitat actele, agentul de la intrare a putut să constate că vizitatorul Danutei e bâlbâit, dar și că miroase tare a transapirație,
Mai putem adăuga că numele acestui personaj (pe care îl descoperim scris în carnetul agentului) nu e deloc necunoscut melomanilor bucureșteni și că, dacă ar fi avut o cultură muzicală ceva mai solidă și n-ar fi fost așa deranjat de mirosul de nădușeală, omul Gestapo-ului (sau al cui o fi fost) ar fi aflat că se află în fața unui celebru virtuoz al violoncelui de origine israelită, foarte apreciat în rândul publicului din București..
Aceștia au fost până acum singurii vizitatori ai Danutei.
Și să recunoaștem că e prea puțin chiar și pentru o tânără poloneză exilată într-un oraș străin, care nu va mai fi niciodată femeie și care probabil nu ai are mult de trăit.
Dar maiorul von Kleist habar n-are de toate acestea, el își scarpină bubele de pe burtă, pregătindu-se să înceapă o nouă pagină din agenda care, iată, e deja plină pe jumătate, în timp ce, văzut momentan doar de ochii de culoarea cenușei ai polonezei, un cal alb galopează pe străzile bântuite de arșiță ale Bucureștiului.

Uneori acțiunile noastre au niște cauze oculte, care ți se dezvăluiesc pe neașteptate. lăsându-ți impresia că fac parte din filmul unei alte realități.
Tocmai am descoperit astăzi că plimbările mele singuratice, atât de tare blamate de Kurt, nu erau doar capriciul unui creier nesănătos, ci se desfășurau în virtutea unei anumite predestinări.
Profitând de absența amicului meu, expediat din ordinul superiorilor cu o misiune undeva în provincie pentru câteva zile, am părăsit clădirea legației la ora obișnuită. Nu pentru că mă apucase dorul de hoinăreală, ci pentru că vroiam să mai verific odată dacă sunt urmărit. Acum aveam și revolverul la mine, ceea ce-mi dădea un sentiment de siguranță în plus.
Am pornit-o ca de obicei spre piața palatului, verificându-mi de mai multe ori cu atenție spatele.
De data aceasta nu era nimeni, nici măcar umbrele Nibelungilor.
Fac câțiva pași, simulând indiferența și plictiseala.
Deodată simt o vagă neliniște, acea stare de febrilitate care mă avertizează ori de câte ori ceva nu e în ordine. Dar acum nu mai era frica, era mai degrabă presentimentul straniu pe care îl ai în momentele când ești pe punctul de a face o mare descoperire, de a avea revalația unui lucru sau a unui eveniment care îți va modifica radical existența. Convins că urmează să se întâmple dintr-o clipă într-alta ceva, cercetam cu o curiozitate pe care n-o mai încercasem niciodată în timpul plimbărilor mele fiecare fațadă pe lângă care treceam și fiecare vitrină. Nervii mei erau tot mai încordați, așteptarea asta, ce nu se direcționa spre nimic precis m-a făcut să grăbesc pașii, căci, simțeam eu, lucrul acela necunoscut trebuia să se declanșeze repede, cât mai repede cu putință.
Acum mă deplasam în pas aproape alergător, fară să-mi pese că aș putea să stârnesc curiozitatea vreunui trecător de ocazie, care s-ar întâmpla să nimerească la ora aceea de arșiță pe Calea Victoriei. Apoi, dintr-o dată, la un semnal de alarmă pe care mi-l furniza parcă un fel de al șaselea simț, m-am oprit brusc: pesemne ajunsesem la destinație.
Mă găseam în fața unui mic magazin de confecții, pe lângă care poate trecusem de zece de ori până atunci cu indiferență. În vitrina acestuia apăruse un manechin pe care am început să-l devorez din priviri, fiindcă vederea lui mă adusese într-o stare de șoc: în vreme ce corpul nu avea nimic neobișnuit, era corpul tuturor manechinelor fabricate în serie, chipul era cu siguranță cel al Danutei. Așa ar fi arătat tânăra poloneză dacă ar fi fost ceva mai bine făcută. Aceeaşi pieptănătură severă, aceeaşi frunte înaltă, aceleaşi arcade proeminente, aceiaşi ochi cenuşii, aceleaşi buze subţiri cu colţurile puţin lăsate în jos, trădând o aplecare nativă spre melancolie.
M-am ciupit violent de obraz ca să mă conving că n-am căzut din nou pradă vreunei halucinații. Asemănarea era absolut uluitoare. Iată că acele puteri care ne mânuiesc destinele ca și cum ar trage de sforile unor marionete (nu știu de unde îmi vine în ultima vreme fatalismul acesta oriental, poate de la jurnalul lui Heinrich) dacă mi-o refuzau pe Danuta în carne și oase, îmi ofereau în schimb copia de mucava a acesteia, făcându-mă să trec încă o dată printr-una întâmplările acelea halucinante care pun sub sub semnul întrebării toate reprezentările noastre despre realitate, descoperindu-ne pe neașteptate fante, crevase, fisuri ce ne îngăduie să aruncăm o privire dincolo de lumea experințelor noastre cotidiene.
Poate am moștenit nu doar lipsa de caracter a lui Henirich ci și capacitatea acestuia de a privi dincolo de fața exterioară a lucrurilor, aventură fără doar și poate primejdoasă, căci conduce sigur la nebunie.
Am stat mult timp pironit în fața micii dughene bucureștene, unde picioarele mele parcă prinseseră rădăcini. A trebuit să fac un mare efort ca să mă smulg de acolo, propunându-mi să revin cât mai curând.
În ziua aceea nu consumasem nici o picătură de Courvoisier.
Și, oricum, cred că mai am mult până la delirium tremens.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: