reapare danuta (5)

În ultimul timp, cred că l-am favorizat destul de mult pe maiorul von Kleist, pierzând în schimb din vedere alte personaje importante ale acestei istorii.
Po comisarul MK l-am abandonat în momentul în care ducea de lesă, pe o uliță de la marginea Ferentarilor, câinele domnișoarei Sorana, așteptându-se din partea acesteia cel puțin la un zâmbet de mulțumire.
Totuși nu ovreicuța cu piciorul olog este singura preocupare a comisarului. Ceea ce scrie acum în carnet nu are nici o legătură cu piciorul acesteia.
MK se găsește în grădina casei lui dintr-un cartier cu înfățișare rurală situat la mare distanță de larma și agitația bulevardelor aglomerate din centru
Este liniște și pace acum acasă la comisar. Nevasta cicălitoare și cele patru odrasle care i-au moștenit silueta firavă și urechile uriașe au fost expediate într-o scurtă vacanță la țară, iar la umbra pomilor fructiferi din grădină e o răcoare plăcută. Această atmosferă patriarhală nu trebuie însă să ne înșele: multe și mari furtuni se pregătesc să se abată peste viața de familie a comisarului Kaftanat și în condica groasă de pe biroul lui Dumnezeu numele acestui bărbat pe cât de cinstit pe atât de nebun a și fost barat cu o linie neagră.
Criza de epilepsie din seara trecută ar trebui să fie pentru el un semnal de avertisment.
Dar MK e departe de a-și cunoaște viitorul, ce nu e câtuși de puțin pe măsura unui asemenea spirit justițiar, și scrie cu aceeași inconștiență cu care o fac, la rândul lor. Singuraticul (să-i spunem deocamdată așa) sau maiorul von Kleist, care socotesc că ținerea unui jurnal ar putea fi o bună formă de terapie
Iar inconștiența se plătește, chiar și atunci când se manifestă sub forma grafomaniei.

Siegrfied al meu începe să manifeste simptome tot mai clare de nebunie, oamenii Șuriului nu-l scapă nici o clipă din ochi.
Renunțând la vechile lui apucături sedentare, acum face aproape zilnic, imediat după ora prânzului, scurte plimbări pe CaleaVictoriei, oprindu-se în cele din urmă la Capșa unde obșnuiește să consume o înghețată.
În timpul acestor plimbări dovedește semne evidente de panică și încearcă să se convingă că nu-i urmărit.
Într-una din zilele trecute a luat-o pe neașteptate la fugă. Apoi s-a oprit vreo jumătate de oră în fața fostului magazin Haimovici zgâindu-se la manechinele din vitrină. E posibil să sufere de o boală de piele, căci a fost surprins în mai multe rânduri scărpinându-se pe furiș.
Dar ceea ce mă întărește în convingerea că neamțul nu e străin de moartea lui Barbu este vizita lui la Picătura de aur. Părerea că ucigașul se întoarce totdeauna la locul crimei nu este tocmai o prejudecată.
O mașină de piață l-a luat din fața legației germane și l-a lăsat aproape de intrarea localului. Maiorul a coborât din automobil și s-a îndreptat către ușa restaurantului, cu sticla lui fumurie proțăpită la la ochi și cu un mers ușor nesigur, care trăda abuzul de băutură. N-avea de unde să știe că doar cu o zi înainte, amenințată de pericolul falimentului, patroana hotărâse să închidă Picătura de aur, care și așa de la moartea lui Barbu Cernegură nu mai avea aproape deloc mușterii.
Despre acest local circulaseră de altfel tot timpul niște zvonuri năstrușnice. Persoane ale căror cadavre despuiate de haine și probabil jefuite la sânge fuseseră pescuite din lacurile de la marginea Bucureștiului au fost văzute pentru ultima oară la Picătura de aur. Un mușteriu al localului devenise pensionarul statornic al spitalelor de psihiatrie de când descoperise în farfuria cu musaca de cartofi preparată de Pia o unghie omenească.
În calitate de slujbaș al poliției știam că asemenea zvonuri erau lipsite de orice temei, cert este însă că bucureștenii ocoleau Picătura: doar câte un provincial naiv sau câte un străin se mai nimereau să ajungă la mesele acestui local de pe bulevardul Elisabeta, nu mai dubios decât altele, dar înconjurat de o teamă superstițioasă.
M-am întrebat tot timpul oare cum fusese ademenit tocmai aici Barbu Cernegură.
Și ce-l apucase pe fratele Siegfried să revină la Picătura de aur dacă nu un sentiment de vinovăție?
Când a descoperit că localul este închis, neamțul s-a plimbat o vreme în sus și în jos pe trotuar, iar fața lui, tot mai buhăită în ultimul timp, părea să arate o oarecare derută. Apoi a început să se uite cercetător în toate direcțiile, care și cum n-ar fi știut cu precizie încotro vrea s-o ia, pentru ca în cele din urmă, hotărându-se brusc, s-o apuce, cu același mers clătinat și aceeași pași șovăielnici, în jos, spre Universitate.
Era vizibil că zăpușeala îl deranja. S-a oprit de mai multe ori să-și tamponeze fața cu o batistă și se putea observa, chiar și de la distanță, că respiră greu, dând chiar impresia că e gata să se sufoce.
De, pe asemenea arșiță nu se recomandă consumul de coniac franțuzesc!
Era de crezut că acum va merge la Capșa să se răcorească cu porția lui obișnuită de înghețată, dar iată că Siegfried se abate de data aceasta de la itinerariul pe care îl urmase până atunci cu o regularitate de metronom După ce a trecut de grădina Cișmigiului, o apucă destul de sigur pe sine pe Brezoianu și în cele din urmă iese în Căpitan Walter Mărăcineanu, uitându-se în jurul său cu aerul unui om care caută o adresă precisă. Să fie vorba despre vreo casă conspirativă a Gestapoului?
Nu, nici poveste.
Cumătrul Siegfried are ca țintă doar un mic local, unul din acele restaurante puțin frecventate la această oră, unde poți să bei în liniște o bere rece și proaspătă și unde i-a fost fixată probabil o întâlnire, căci îi cercetează cu atenție pe cei trei sau patru consumatori resfirați pe la mese și, după încă o clipă de ezitare, ia loc chiar lângă ușă, își scoate chipiul și își tamponează îndelung fruntea, apoi îi face un semn discret chelneriței. Cei doi se pare că se cunosc, chelnerița îi zâmbește unsuros amicului Siegfried, acesta aprobă țeapăn din cap, iar pe masă apare, nu după mult timp, suta de grame de Courvisier.
Neamțul, se vede dela o poștă, nu e la prima transfuzie.
Este foarte roșu la față, s-a descheiat la veston și-și soarbe coniacul picătură cu picătură. Trebuie să fii nebun în toată legea ca să bei Courvoisier pe o zăpușeală ca asta.
La celelalte mese – câteva mutre anodine de funcționari, fiecare cu nasul plecat în halba de bere și atât de moleșiți de căldură încât par să nu mai aibă nici cheful nici energia necesară să susțină o conversație. Liniștea din local e tulburată doar de bâzâitul muștelor, care n-au nici un respect pentru uniforma militară germană, din moment ce una din ele încearcă să se așeze pe nasul lui Siegfried. Acesta încearcă s-o alunge fluturând nervos un șervet în timp ce fața lui e schimonosită de o strâmbătură urâtă.
Când depășește măsura la băutură dragul de Siegfried nu e deloc arătos.
Acum e deja la a doua rație de coniac, dispus –se vede – să-i facă vânzare localului, unde n-a ai pătruns de o jumătate de oră nici un consumator.
Și mai trece tot cam o jumătate de oră până când un nou mușteriu intră valvârtej în restaurant, se trântește cu zgomot la o masă neocupată și comandă răstit o halbă de bere.
Noul venit e un lungan, slab și pricăjit, cu capul surprinzător de mic ascuns sub o chică neîngrijită și cu niște brațe atât de lungi încât ai impresia că ar putea să apuce cu ușurință paharele de pe masa alăturată.
Nici nu se putea nimeri un tovarăș mai potrivit de petrecere pentru hahalera de Siegfried. O vreme cei doi se prefac că se ignoră unul pe celălalat, dar un copoi cu oarecare experiență ar putea să observe cu ușurință cum slăbănogul aruncă din când în când câte o privire furișă și temătoare spre masa maiorului, fixându-i ceafa, care, probabil din pricina zăpușelii, a căpătat culoarea ficatului proaspăt. După mult timp, neamțul se decide să arunce și el peste umăr o uitătură distrată. Vrea să aibă aerul că abia acum a descoperit prezența tovarășului său de local, iar chipul lui buhăit se străduiește să simuleze o oarecare mirare. Apoi își dă peste cap paharul de Courvoisier dintr-o sorbitură, azvârle o bancnotă pe masă și părăsește în grabă restaurantul, urmărit de privirea stupefiată a ospătăriței.
După o clipă de ezitare, slăbănogul se ia după el, îl ajunge din urmă în apropiere de Capșa, se proțăpește în fața lui, îi soptește ceva și îi întinde un plic pe care neamțul îl apucă, îl păstrează un timp între degetele care-i tremură în mod evident și probabil nu doar din pricina coniacului franțuzesc, apoi îl îndeasă în buzunar și pornește agitat spre legație, în timp ce slăbănogul traversează acum impasibil Calea Victoriei, îndreptându-se agale spre Cișmigiu.
N-are de unde să știe că niște ochi ageri îi supraveghează fiecare mișcare și îl văd cum, după ce schimbă mai multe tramvaie, intră pe poarta unei clinici particulare de la marginea Bucureștiului și trece pragul unei rezerve supravegheate zi și noapte, după spusele personalului sanitar, de doi oameni ai Gestapo-ului.
Trebuie să recunosc că Șuriul și ajutoarele sale își fac conștiincios datoria.

Niciodată până acum n-am văzut atâta stupefacție pe fața frumoasă de arian a ofițerului neamț.
Ține strâns între degete biletul pe care i l-a strecurat un necunoscut pe Calea Victoriei, după ce i-a șuierat la ureche numele polonezei.
Adevăratul autor al biletului este însă destinul, pe care l-am văzut nu o dată făcându-și de cap prin paginile acestei istorii.
O poloneză operată de cancer la col n-ar putea să aibă un scris așa ferm și așa caligrafic, mult mai frumos decât scrisul maiorului și aproape la fel de frumos ca scrisul lui Dumnezeu.
Biletul acesta se cuvine citit cu oarecare solemnitate, chiar dacă nu conține decât cinci cuvinte:
Salutări de la Hagen
Danuta.
Și în timp ce-l citim peste umărul tunicii ofițerești a lui Siefried von Kleist ni se pare că percepem niște acorduri wagneriene pline de măreție, pe care umbrele Nibelungilor, care au încremenit pe peretele din spatele nostru le ascultă, țepene și grave, ca niște soldați ai Wermacht-ului la o trecere în revistă efectuată de Hitler.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: