fața plânsă a balcaniei

În versurile Liubiței Raichici este asumată pe deplin o dublă identitate; poeta se simte sârboaică și româncă în același timp, realitățI etnice distincte desigur, care converg însă în polul spiritual al ortodoxiei și între care istoria a creat nu de puține ori legături de sânge profunde, pe care autoarea le descoperă în vechile file de cronică: Despina/Nu-i nimic că n-aţi auzit de ea/Aceasta i-a fost voia./ Ea a venit să împlinească destinul soţului ei. Sfânt./ Tainic. Netrâmbiţat./ Cu lucrul mâinilor sale. Cu fir de aur, de in, de cânepă, de argint. Păstrat, neputrezit. Cu ctitorirea Curţii de Argeş. Ridicarea de biserici. Ocrotirea orfanilor. Îngrijirea bolnavilor. Suspinând cu văduvele./ Cu post. Cu rugăciune./ Cu Învăţăturile către fiul său Teodosie./ Teodosie – sârb de mamă, nepot de sânge şi de duh cu Sfântă împărăteasă Miliţa şi Sfântul împărat Lazăr./ Care a pierdut pe pământ bătălia de la Kosovo. Dar a câştigat-o în cer. Această istorie, comună sau nu, este invocată de altfel aproape obsesiv în poemele Liubiței Rachici unde autobiografismul ia forma cronicii de familie care vorbește despre legăturile dintre generații, destinul individual se resoarbe într-un destin colectiv, iar istoria umană în istoria sacră: Astăzi e ziua mea/.Vă scriu vouă, iubiţilor./ Căci inima mea, odată aruncată, a produs multe cercuri./ Însă eu ştiu numai de voi./ M-am născut de Bobotează./ După calendarul ce ne coboară Lumina./
Cu cea mai evidentă predestinare: când s-au deschis Cerurile…/M-am născut vinerea.
În cel mai cumplit ceas de doliu dumnezeiesc…/Din cauza acestor indescifrabile semne/ochii mamei nu au secat niciodată./ Eu în copilărie am avut mamă./ Mama mea era de meserie mamă./ Tata a urcat lângă bunici, sub icoane. Cu pământ sub unghii, îmbrăcat /de muncă./ Sărbătorile lor nu se ţin pe pământ./ Din Bărăgan s-au întors să ne naştem noi urmaşii./ Alte motive să rămână în viaţă, când toţi i-au rugat să moară, nu au fost./ Bărbat am. Bărbatul vieţii mele este şi al morţii mele./ Eu sunt hăul din inima lui. Întunericul cel nepătruns. Taina./ Când el o să devină soarele, eu o să văd./ Copii am. Băieţii mei m-ar lăsa să-i mai nasc odată În consecință versurile poetei vor vorbi. astfel despre sentimentul solidarității cu un anumit teritoriu și cu o anumită tradiție spirituală, în a cărei virtute urmașii nu fac decât să repete într-un fel sau altul gesturile strămoșilor :nu sunt primul poer din familie/Înaintea mea, tatăl Jiva, deportat politic în Bărăgan, la toate întrebările puse răspundea, ca un făcut, numai în versuri, ceea ce a stârnit o imensă nemulţumire. De aceea şi-a despicat capul cu securea, dorea să-şi scoată poezia din cap, să-i mulţumească pe toţi şi să se liniştească pe sine…/Însă, înaintea lui, stră-străbunicul meu Toşa şi-a luat în cârcă pe cei nouă copii, soţia, averea şi sacul cu făină şi a trecut înot Dunărea. Când au ajuns le-a ordonat: aici să staţi, eu mă întorc după Vracii noştri Cozma şi Damian, să nu-şi ude sfintele lor picioare şi să devină bolnăvicioşi, fiindcă atunci, în timp ce noi săpăm viile din Clisură, cine va mai fi cronicarul nostru? Dar şi înaintea lui, un stră-stră-stră frate al meu Lazarici, pe care însăşi Cneazul l-a botezat printre primii, şi-a dat duhul pe Cîmpia Mierlei, aşa cum, cu câteva zile mai devreme, copil fiind, înălţa zmeul din pânză albă sârbească pe care scria:/ Kosovo pentru mine/i mort şi viu /este precum cerul/ vulturului împărătesc/Şi când, în sfârşit, mi-a venit rândul mie să fiu poetă, să-mi suflec fericită mânecile şi să-mi scriu poemul, ei au început să strige toţi deodată, ca şi când s-ar fi înţeles:/ Nu cu cerneală, nu cu cerneală….Din această cronică de familie nu pot să lipsească, firește, portretele, cum ar fi bunăoară cele ale părinților, pe care Liubița Raichici, le construiește la scară monumentală, transformându-le în felul acesta în niște paradigme morale : Postesc de mama./ De la acest post nu există dezlegare./ Pe pământ ca şi pe ape n-a avut puteri./ N-a fost persoană importantă. Nici pe strada ei. /N-a avut timp, timp personal./ N-a vorbit.
A tăcut cu putere multă./ N-a avut ţinută adecvată vremii. N-a avut odihnă./ Cearcănele şi le machia cu zâmbet, picioarele îngheţate, cu/ciorapii cârpiţi, le ascundea în pantofii cu două numere mai mari./ N-a fost inginer al sufletelor umane, vorba lui Stalin./ N-a fost fariseu, vorba Domnului/Când picam în ereziile plăcerii ne învita la credinţă./ N-a dorit să câştige cu orice preţ./ N-a fost politic corectă./ Al doilea nume al satanei e politic corect, mi-a zis./ N-o să te sature nici o mie de pâini. Nimic n-o să-ţi ajungă./ Nici multă grijă, nici munca. N-o să te îndestuleze nici literele,/ nici directoratul, nici slava lumii, soţul, copiii./ Ascultă tu de mama ta./ O să-ţi ajungă numai cinci pâini şi doi peşti. Şi singurătatea. Cu condiţia
să binemeriţi Prezenţa Domnului. Poemul „de familie”, bazat pe o repetabilitate a gesturilor și comportamentelor, implică o viziune ciclică asupra timpului, care vine în opoziție cu timpul linear al istoriei, Căci poeta resimte cu intensitatea teroare căderii în istorie și se folosește de perspectiva, mai liniștitoare, a ciclutilor, ca de o formă de exorcism, care afirmă, dacă nu perenitatea individului, atunci pe aceea a unui mod de a exista certificat de tradiție. Aceasta este de altfel și marca unui tradiționalism de esență. pe care Liubița Raichici îl rescrie într-o versiune personală, apelând la amintirile de familie și la experiența istoriei. Aceluiași tradiționalism îi aparține și sentimentul fervorii religioase, întemeiat pe valorile spirituale ale ortodoxiei care se nașște aici din conștiința păcatului, din căință și metanoia, din renunțarea ascetică la orice egocentrism : Postesc de sine./ Fericit cel ce posteşte.// Astfel, întru fericire, a început vina mea.// Am iubit un bărbat mai mult decât pe Dumnezeu./ Bărbatul m-a scuipat şi a plecat./ Dumnezeu nu.// Apoi m-am însoţit cu dracul. Ce mi-a mai păsat mie./ Satana a vrut să mă facă premianta lui. /ână şi pe Irod l-am depăşit. Nu e puţin lucru./ Blestematul acesta a ucis pruncii altora./ Eu i-am găzduit pe ai mei în cel mai sigur loc din Univers, în uter./ Ei au venit să le fiu mamă./ Eu le-am luat mântuirea tăind centimetrul acela de viaţă la nimereală./ Noul şi Vechiul Testament, la un loc, n-au văzut scârnăvii/cu care m-am scârnăvit eu. Invenţii ale civilizaţiei./ De aceea pecetea mi-a fost ruptă./ Intrau şi ieşeau lighioanele după bunul plac./ Atunci s-a petrecut minunea./ Tocmai de la Iaşi a venit Cuvioasa Parascheva./ Şi mi-a arătat, în chip neînchiput, care anume din patimile lui Iisus/le-am săvârşit./ u, nemernica, nevrednica, necurată./ Şi m-am tăvălit, şi mi-am smuls părul din cap. Şi-am urlat ca lupiiprinşi în capcană./ Şi am simţit cum un şobolan în putrefacţie răspândeşte mirosuripe lângă sufletul meu/Şi am plecat definitiv. Să mă sălăşluiesc la Cruce. Acolo mi-am chemat fiii, /casa, pravoslavnicii, prietenii, duşmanii, vii şi morţii. Pe toţi. Viziunea despre lume îi aparține unui spirit mistic, clarvăzător, care deslușește dincolo de aparența lucrurilor semnele unei scrieri divine, iar prin actul inscripționării subiectul uman își certifică asemănarea cu Dumnezeu: Mâna care a scris teiul nu e pe Pământ./ Nu ştiu ce a vrut să spună cu acest tei./ Foarte puţin m-am detaşat de timpul în/care stau şi deja nu înţeleg scrisul. Mă uit/la hieroglifele mâinii mele ca la străvechile/nsemnări din peşteri. Mă întorc pe malul/Dunării în care mi s-au prins rădăcinile/picioarelor, la praful şi duhul inhalate de/sălcii. Recunosc faptul că sunt cumva/moartă şi cumva vie pentru că Divinitatea/e curioasă. Cum anume am de gând eu să/mă scriu. Cum teiul pictat se pictează mai/departe. În ce fel creatul se pricepe la creat…În consecințî, poezia apare acum ca o experiență a sacrului, e o formă de întâlnire cu divinitatea, care poartă, asemenea omului, stigmatele suferinței : Nu e greu să fii poetă.// Te scoli. Nu te uiţi pe fereastră dacă plouă./ În schimb, ai un gol în stomac pentru cuvântul care, ca şi bebeluşul tău, /nu se mai face bine…//Pleci la serviciu. Pe tocuri sau nu, n-are importanţă. /Şi te implici în normalitate. Te prefaci din tot sufletul. Vrei să fie bine./ Dar în colţul drept al creierului, unde stă de obicei inima, /corul angelic psalmodiază./ u ai de notat ce spun ei. Abia dacă prinzi trei vorbe între două urgenţe. /Pleci acasă. Cu plasele, pâinea, ultimii bani//Ajungi acasă. Pui masa. Ţi se tot atrage atenţia că eşti femeie./ opiii tăi ştiu că eşti absentă. Chiar dacă le vorbeşti cu dragoste.// Fâşia de violet, apărută de mult, e tot mai stranie. Deasupra Dunării/ deja picură sânge.Deci, Apocalipsa.// Torni ceaiul de care nu-ţi aminteşti când l-ai făcut/.Însă, nici el nu te destresează de vina de-a fi salvat numai două cuvinte…//Dai de un site uitat deschis./ Acolo scrie că tu eşti o curva analfabetă şi o vrăjeală ieftină de sârboaică/.Dracul spune că-i vai de steaua ta. //Dumnezeu Bunul plânge cu tine.// Te rogi. Mulţumeşti împăcată./ Nu e mare lucru să fii poetă./
Confuzia ţine numai până mori.// În Rai toţi sunt poeţi..Trăirile extatice se regăsesc și în poezia de dragoste a autoarei, care este mai curând mistică decât erotică. Sentimentul iubirii este ridicat aici la dimensiunile unui eveniment cosmic, amorul profan ia forma nupției mistice, întâlnirea celot doi parteneri stă sub semnul predestinării, e o întâmplare unică și esențială printre întâmplările universului, iar bărbatul în carne și oase devine epifanic, e o o arătare a sacrului, astfel încât istoria personală se amestecă iarăși cu mythosul biblic : Deja m-am înecat o dată în Dunăre, când el, de cealaltă parte a fluviului,/ străpungea, gingaş, cu creştetul uterul maicii sale.// Eu am aşteptat să se nască/Pentru a impune orologiului meu nedomesticit, din argila şi mâlul de Belobreşca,/ un timp greu de bănuit că ar exista.// Eu am aşteptat/Ca fiecare femeile lui să-l iubească până la sfârşit/Ca, odată eliberat, să mă poată aşeza în seiful tainic//Şi încă am aşteptat. Precum Lazăr Cel de patru zile /Să trezească în mine femeia. /Să nu-mi putrezească aripile pe care numai el le provoaca. Partenerului este așadar unic și inconfundabil, posedă calități superlative, care îl înalță mult deasupra mediei umane comune,copleșește prin măreție și are toate atributele creatorului, transformându-se în obicetul unei adorații aproape religioase :
În afara de el, ceilalţi nici nu există.// (Unde să găseşti, de fapt, unul mai într-o ureche, mai cald, mai surmenat, mai dezlănţuit, mai curajos şi sacrificat. Un mai mare iubitor de vin şi de foc. Cu degete mai fine pe chitară…)//Ajunge că m-am născut. Tot restul va inventa el. Poemul de dragoste se metamorfozează astfel în epitalam cosmic, oscilează între descărcările paroxistice de pasionalitate și spiritualism, credință și dubitație, de vreme ce realitatea bărbatului poate deveni uneori îndoielnică : O să mă transform în adevăratele-i necesităţi: vie şi vin o să fiu, brutar, tutungerie şi vânzătoare de tutun, cafea, cafenea şi servitoare de cafea, culegător de versuri şi colector al sensibilităţii angelice pretutindeni risipite şi multe alte mărunţişuri întinse pe milenii.// O să-i scot limba şi dinţii celei care o să-l întrebe/ Ce-a visat noaptea trecută.// O să-i fac cadou paşii spre mine. O să-i trimit din secolul al IX-lea molceania, tăcerea. În slavo-sârbă, greacă, latină, coptă, armeană . Nimeni nu mai cunoaşte disciplina aceasta nemireană …// Îl iubesc precum Kosovo. N-am mai avut răbdare să trag de timp. Am prins sabia de lamă. Brusc a ţâşnit durerea!/ Dintr-o dată mi-am amintit că nu e real .Inutil de precizat că, gravă, uneori tragică, nu lipsită de violență, înclinată spre expresia unori trăiri de o mare intensitate, lirica Liubiței Raichici aduce în poezia de limbă română actuală rezonanțe particulare, oferindu-ne în fond, o versiune în registru neliniștit și patetic a balcanismului. Acesta nu trebuie redus cum face adeseori critica de la noi, la gustul pentru pitoresc, la spiritul băscălios și hazul de necaz, că ci are și o latură anxioasă, legată mai ales de o experiență dureroasă a istoriei. Dintr-o asemenea perspectivă, Kosovo, adeseori invocat în versurile poetei, devine tocmai simbolul acestei balcanități tragice, unde totul tinde să se transforme în praf și în pulbere, unde totul e instabil, istoria este parcă mai atroce cu oamenii decât oriunde în altă parte din Europa. Iar gravitatea responsabilă cu care Liubița Raichici își asumă această istorie este cu adevărat exemplară.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: