dumas cele o mie una fantome

Palma
Ca tot ce se găsea acasă la domnul Ledru, avea și masa asta o anumită personalitate
Era o mare potcoavă care ajungea până la ferestrele dinspre grădină, lăsând libere trei sferturi din încăperea imensă în vederea serviciului. La această masă puteau să încapă douăzeci de persoane, fără ca vreuna să fie jenată: se mânca întotdeauna aici, indiferent dacă domnul Ledru avea unul, doi, patru, zece ori douăzeci de invitați sau mânca singur. În ziua aceea eram doar șase și ocupam abia o treime din masă.
În fiecare joi meniul era același. Domnul Ledru socotea că în cele cele opt zile care trecuseră de la prânzul precedent, oaspeții lui apucaseră să mănânce și altceva, fie la ei, fie prin casele unde fuseseră invitați. Puteai să fii așadar sigur că vei găsi mereu joia la domnul Ledru supă de legume, vită, pui cu sparanghel, pulpă de berbec friptă, fasole și o salată.
Numărul puilor se dubla sau se tripla după pofta mesenilor.
Indiferent dacă era lume multă sau puțină, domnul Ledru stătea totdeauna în capul mesei, cu spatele spre grădină și cu fața spre curte, Era așezat într-un fotoliu mare, țintuit de zece ani în același loc; acolo el primea din mâinile grădinarului Antoine, transformat, precum jupânul Jacques, în valet, pe lângă vinul obișnuit, câteva sticle cu Bourgogne vechi, care îi erau aduse cu un respect religios, pe care le destupa și din care turna el însuși cu același respect și cu aceeași religiozitate.
Acum optsprezece ani se mai credea în ceva, peste zece ani n-o să se mai creadă în nimic, nici chiar în vinul vechi.
După prânz se trecea în salon pentru cafea.
Prânzul s-a desfășurat ca oricare alt prânz, omagiindu-se masa și lăudându-se vinul.
Doar tânăra femeie n-a mâncat decât câteva bucățele de pâine, n-a băut decât un pahar de apă și n-a pronunțat nici un cuvânt.
Ea îmi aducea aminte de aceea gulă din O mie și una de nopți care se așeza la masă doar ca să mănânce câteva boabe de orez cu ajutorul unei scobitori.
După prânz, am mers, ca de obicei în salon.
Eu am fost cel care i-a oferit brațul silențioasei noastre convive.
Ca să mi-l poată apuca, a trebuit să facă singură până la mine jumătate din drum.
Păstra mereu aceeași moliciune a mișcărilor, aceeași grație a ținutei și, aș îndrăzni să spun., aceeași imaterialitate a membrelor.
Am condus-o până la o canapea, pe care s-a tolănit.
În timp ce cinam, două persoane fuseseră introduse în salon. Erau doctorul și comisarul de poliție.
Comisarul venise ca să semnăm procesul verbal pe care Jacquemin îl iscălise deja la închisoare. Pe hârtie se putea vedea o mică pată de sânge.
Am semnat la rândul meu și în timp ce semnam:
-Ce-i cu pata asta? am întrebat eu. Sângele ăsta provine de la femeie sau de la bărbat?
-Provine, răspunse comisarul, din rana pe care ucigașul o are la deget și care continuă să sângereze fără ca sângele să poată fi oprit.
-Vă dați seama, domnule Ledru, că bruta asta continuă să afirme că i-a vorbit capul nevesti-sii?
-Și dumneata nu crezi, nu-i așa, doctore?
-La naiba!
-Credeți așadar că e imposibil ca ochii să se fi redeschis?
-Imposibil.
-Nu credeți, nu credeși că sângele, a cărui scurgere a fost întreruptă de culcușul de ipsos, care a îndundat de îndată toate veneleși arterele, ar fi putut să readucă la viață pentru o clipă capul acesta, cu toate sentimentele lui?
-Nu cred.
-Ei bine, eu cred, zise domnul Ledru
-Și eu, zise Aliette.
-Și eu, zise abatele Moulle.
-Și eu, zise cavalerul Lenoir
-Și eu, zisei eu.
Numai comisarul și femeia n-au spus nimic, unul pentru că nu-l interesa, cealalîă pentru că o interesa, poate, prea tare.
-Ah, dacă sunteți toți contra mea, o să aveți dreptate, Dar dacă vreunul dintre dumneavoastră ar fi medic…
-Doar știi, doctore, zise domnul Ledru, că eu sunt într-o oarecare măsură
-Atunci ar trebui să știți că nu există durere acolo unde nu există sensiilitate, iar sensibilitatea încetează odată cu secționarea coloanei vertebrale.
-Cine ți-a spus?
-Rațiunea, pe toți dracii!
-Bun răspuns. Nu tot rațiunea le-a spus la judecătorii care l-au condamnat pe Gallei că soarele e cel care se rotește, în timp ce pământul stă nemișcat? Rațiunea e o proastă, doctore dragă. Ai făcut vreodată dumneata însuți experiențe pe capete tăiate?
-Nu, niciodată.
-Ai citit dizertația lui Sommering? Ai citit procesele verbale ale doctorului Sue? Ai citir protestele lui Oelcher?
-Nu.
-Așadar crezi, nu-i așa, în afirmația doctorului Guillotin că mașina lui este mijlocul cel mai sigur, cel mai rapid și cel mai puțin dureros pentru a isprăvi-o cu viața?
-Da, cred.
-Ei bine, te înșeli, dragă prietene, asta-i tot.
-Așa? De exemplu?
-Ascultă, doctore, de vreme ce dumneata ai făcut apel la știință, tot despre știință o să-ți vorbesc și eu și cred că nici unul dintre cei prezenți nu este atât de străin de felul acesta de discuții încât să nu poată lua parte la conversație.
Doctorul făcu un gest de îndoială.
-Nu contează, o să-ți dai seama și singut.
Ne-am apropiat cu toții de domnul Ledru și, în ceea ce mă privește, ascultam cu aviditate; chestiunea pedepsei cu moartea, aplicată cu funia, cu fierul sau cu otrava, mă interesase mereu în mod deosebit ca o problemă umanitară. Făcusem chiar unele cercetări legare de diversele dureri, care preced, acompaniază sau se succed diferitelor forme de moarte.
-Haideți, vorbiți, zide doctorul peun ton incredul.
-Este lesne de demonstrat pentru oricine care posedă cele mai elementare noțiuni despre construcția și despre principiile vitale ale corpului nostru că sensibilitatea nu este distrusă în totalitate în urma supliciului, iar ceea ce afirm, doctore, nu se bazează pe ipoteze, ci pe fapte.
-Să vedem ce fel de fapte.
-Iată-le: sediul sensibilității se găsește în creier, nu-i așa?
-Probabil.
-Sensibilitatea poate continua așadar să se manifeste. chiar dacă circulația sângelui către creier a fost suspendată, diminuată sau parțial distrusă?
-Posibil.
-Deci, dacă sediul facultății de a simți se află în creier, atâta timp cât creierul își păstrează forța vitală, executatul păstrează conștiința propriei lui existențe.
-Dovezi?
-Iată-le. Haller în Elemente de fizică.vol, IV,p. $5 scrie:Un cap tăiat a redescis ochii și s-a uitat la mine pieziș, căci îi atinsesem cu vâtful unui deger măduva spinării.
-Haller, fie; Haller s-o fi înșelat.
-S-a înșelat, de acord, Să trecem la altul. Weycard în Artele Filosofice, p. 221 zice: Am văzut mișcându-se buzele unui om al cărui cap fusese tăiat.
-Fie, dar de la a se mișca până la a vorbi…
-Așteaptă, o să ajungem și acolo. Iată-l pe Sommering: am cărțile lui, poți să verifici. Sommering zice: Mai mulți medici, confrați de-ai mei, m-au asigurat că au auzit niște capete separate de corp scrâșnind din dinți de durere, iar eu sunt convins că dacă aerul ar mai circula încă în organele lor vocale, capetele puteau să și vorbească.
– Ei bine, doctote, continuă domnul Ledru, făcându-se galben la față, eu am ajuns chiar mai departe decât Sommering, mie un cap tăiat mi-a votbit.
Am tresărit toți. Femeia cea palidă se ridică de pe canapea.
-Dumneavoastră?
-Da, mie. Sau credeți că sunt nebun?
-Ei, făcu doctorul, dacă vi s-a întâmplat chiar dumneavoastră…
-Da, mi s-a întâmplat. Ești prea politticos.doctore ca să-mi spui cu voce tare tare că sunt nebun, dar o vei spune în șoaptă și o să fie același lucru.
-Ei bine, povestiți-ne asta, zise doctorul.
-Ușor de spus. Știți că povestea pe care îmi cereți s-o spun n-am povestit-o nimănui în cei treizeci și șape de ani, câți au trecut de atunci? Știți că nu vă vă pot promite că n-o să leșin povestind, cum am leșinat acum treizeci și șapte de ani, când capul acela mi-a vorbit, țintuindu-și în ochii mei ochii lui muribunzi?
Dialogul devenea din ce în ce mai interesant, situația din ce în ce mai dramatică.
-Hai, curaj, Ledru, povestește-ne, zise Aliette
-Povestește-ne, prietene, zise abatele Moulle
-Povestiți, zide cavalerul Lenoir.
-Domnule…zise femeia cea palidă
Eu n-am zis nimic, căci aveam dorința în ochi.
-Este ciudat, zise domnul Ledru fără să ne răspundă, ca și cum ar fi vorbit singur, este ciudat cum evenimentele se influențează unul pe celălalt. Dumneavoastră știți cine sunt eu? întrebă el pe urmă, întorcându-se către mine.
–Știu, domnule, i-am răspuns eu, că sunteți un om foarte instruit, foarte spiritual, care oferă niște prnzuri excelente, și că sunteți primarul din Fontenay-aux-Roses.
-Mă refeream la origine, la familie…
-Vă ignor în totalitate originea și nu știu nimic despre familia dumneavoastră.
-Ei bine, o să vă vorbesc despre toate acestea, iar pe urmă va veni poate de la sine și povestea pe care mi-ați solicitat-o și pe care n-am deocamdată curajul s-o povestesc. Dacă vine, o s-o auziți, dacă nu, at fi inutil să vă reluați rugămintea, înseamnă că n-am găsit destulă putere s-o spun.
Ne-am așezat toți, încercăm să ne luăm poziții cât mai comode.
De altfel salonul era foarte potrivit pentru povești și legende, mare, întunecos, din cauza perdelelelor groase și a zilei care tocmai murea, cu colțurile deja scufundate într-o deplină obscuritate, în timp ce locurile din dreptul ușilor și feresrelor păstrau ăncă vagi pâlpâiri de lumină
Într-unul din acele colțuri stătea femeia cea palidă. Rochia ei neagră era pierdută cu totul în întuneric., Doar fața sa albă, imobilă, răsturnată pe perna de pe sofa, rămăsese vizibilă.
Domnul Ledru începu:
-Sunt, zise el, fiul faimosului Comus, fizicianul regelui și al reginei; tatăl meu, care,din cauza poreclei sale burlești a fost considerat printre șarlatani și iluzioniști, a fost de fapt un distins savant din școala lui Volta, Galvani și Mesmer. El s-a ocupat primul în Franța de studiul fantasmelor și electricitate și a ținut la curte prelegeri de matematică și de fizică. Sărmana Maria-Antoaneta, pe care am întâlnit-o de vreo douăzeci de ori și care mi-a dat mâna și m-a îmbrățișat nu doar odată de la venirea ei în Franța, se înnebunea după tata. Iar Iosif al II-lea, la vizita lui din 1777. a declarat că nu văzuse până atunci niciodată un personaj mai ciudat decât Comus.
Pe lângă toate acestea, tata se ocuoa și de educația mea și a fratelui meu, inițiindu-ne în tot ce știi despre științele oculte și furnizându-se o mulțime de cunoștințe de galvanică, matematică și fizică, aparținând astăzi domeniului public, dar care pe vremea erau secrete și accesibile unui număr mic de privilegiați; titlul de fizician al regelui a făcut să fie închis în 93;.grație însă unor relații de prietenie pe care le stabilisem cu Muntele, am reușit să-l eliberez.. Atunci tatăl meu s-a retras în casa în care ne afăm și a murit aici în 1807, la șaptezeci și șase de ani.
Să revenim la mine.
V-am vorbit de legăturile mele cu Muntele. Într-adevăr, eram prieten cu Desmoulins și Danton.. Pe Marat l-am cunoscut mai mult în calitate de medic decât de prieten, dar l-am cunoscut totuși. Așa se face că, în viurtutea acestei relații, așa scurte cum a fost ea,.în ziua când domnișoara de Corday a fost condusă la eșafod, m-am decis să asist la execuție.
-Tocmai aveam de gând – l-am întrerupt eu atunci – să vă ofer un argument penru disputa pe care o purtați cu domnul doctor Robert despre posibilitatea ca viața să persiste după supliciu povestindu-vă un fapt consemnat de istorie în legătură cu Charlotte Corday.
-O să ajungem și acolo, îmi tăie vorba domnul Ledru, lăsați-mă să vorbesc; am fost martor, prin urmare tot ce o să vă spun este adevărat.
Încă de la ora două după-masă ocupasem un loc aproape de statuia Libertății. Era după o dimineață călduroasă de iulie; atmosfera era apăsătoare, cerul se acoperise de nori care prevesteau o furtună.
La ora patru furtuna a început; și, după cum se spune, tocmai în momentul acela Charlotte a urcat în șaretă. O luaseră de la închisoare în timp ce un pictor începuse să-i facă portretul. Se pare că moartea, geloasă, n-a vrut să-i supraviețuiască acestei tinere fete nici măcar imaginea ei.
Capul era schițat pe pânză și (lucru ciudat) în clipa când călăul a intrat în celulă, pictorul tocmai ajunsese la acea parte a gâtului prin care trebuia să treacă satârul.
Fulgerele străluceau, ploaia cădea, tunetul bubuia, dar nimic nu putea risipi mulțimea curioasă. Cheiurile, podurile și piețele erau ticsite de lume. Rumoarea pământului aproape că o acoperea pe aceaa a cerului. Acele femei, totdeauna prezente la execuții și numite cu duritate lingătoarele ghilotinei o întâmpinau pe Charlotte cu blesteme.. Am auzit aceste mugete apropiindu-se de mine, așa cum por fi auzite cele ale unei cascade. Cu mult înainte ca să se zărească ceva, mulțimea tălăzuia; în sfârșit, ca o corabie fatală, șareta a apărut, croindu-și drum printre valurile umane și am putut-o distinge pe condamnată, pe care n-a cunoșteam, căci n-o mai văxusem niciodată până atunci.
Era o tânără frumoasă de douăzeci și șapte de ani, cu niște ochi magnifici, cu nasul perfect desenat, cu buzele de-o desăvârșită regularitate. Stătea în picioare cu capul sus, nu atât din dorința de-a domina mulțimea, ci pentru că mâinile, legate la spate o obligau să-și țină capul în această poziție.. Ploaia stătuse, dar pentru că a trebuit s-o suporte trei sferturi de drum, apa care o muiase din abundență desenase pe lâna umedă conturul corpului ei încântător.: ai fi zis că tocmai ieșise din baie. Cămașa roșie, cu care o îmbrăcase călăul îi dădea un aer straniu, o splendoare sinistră acestui cap orgolios și energic, Când a ajuns în piață, nu mai ploua și o rază de soare, alunecând printre doi nori, i s-a strecurat în păr și l-a făcut să strălucească precum o aureolă
Într-adevăr, jur, domnilor, că, deși această tânără săvârșise o crimă, acțiune teribilă chiar și atunci când încearcă să răzbune umanitatea și deși eu detest orice formă de crimă, n-aș putea spune dacă asistam la o apoteoză sau la un supliciu. Când zări eșafodul, păli , iar această paloare a putut fi văzută mai ales din cauza cămășii roșii, care îi urca până la gât.. Dar aproape îndată, făcu un efort, se întoarse spre eșafod și începu să-l privească zâmbind.
Șareta opri; Charlotte sări jos fără să-i permită nimănui s-o ajute, urcă treptele eșafodului, pe care ploaia le făcuse alunecoase, cât de repede i-o permiteau lungimea cămășii și jena provocată de funiile de la mâini. Simțind că mâna executorului i se pune pe umăr, ca să-i smulgă batista cu care își înfășurase gâtul, păli pentru a doua oară, dar, în secunda imediat următoare , un al doilea surâs veni să dezmintă această paloare și, de una singură, fără să mai fie legată de basculă, cu un elan sublim și fericit aproape., își trecu capul prin ferestruica sinistră . Cuțitul alunecă, capul căzu și se rostogoli pe platformă. Și arunci, ascultă bine, doctore, ascultă bine, poetule, unul dintre valeții călăului, pe nume Legros, a ridicat capul de păr și, ca să măgulească mulțimea, i-a dar o o palmă. Ei bine vreau să vă spun că după palma acea capul s-a înroșit. Am văzut cu ochii mei, capul, nu doar obrazul -pricepeți? – nu doar obrazul atins ci și celălat, ambii obraji, acoperiți cu o roșeață egală, căci sensibilitatea supraviețuise în capul acela care se indigna pentru că suferise o insultă de care fusese scutit în arest.
Poporul văzuse de asemenea roșeața aceea și luă partea moartei împotriva celui viu, a supliciatei împotriva călăului.El ceru răzbunare pe loc pentru o asemenea nerușinare și pe loc mizerabilul a fost dat pe mâna jandarmilor și dus la-nchisoare.
Așteptați,. zise domnul Ledru, văzând că doctorul vrea să vorbească, așteptați, nu v-am spus încă tot.
Vroiam să știu ce l-a putut împinge pe omul acela la infamia pe care o săvârșire. Am aflat unde era, am solicitat un permis să-l vizitez la închisoarea Abbaye și m-am dus să îl văd. O sentință a Tribunalului Revoluționar tocmai îl condamnase la trei luni de detenție.
Nu putea să înțeleagă de ce fusese condamnat pentru o faptă pe care o considera cât se poate de naturală.
L-am întrebat ce l-a împins la această acțiune.
-Ce întrebare! a făcut el. Eu unul sunt marartist. După ce am pedepsit-o pe criminală în numele legii, am vrut s-o pedepsesc și în numele meu
-Dar nu te-ai gândit că e aproape o crimă această violare a respectului pe care îl datorăm celor morți?
-=Așa ! zise Legros privindu-mă fix, deci dumneavoastră credeți că ăștia mor de îndată ce sunt ghilotinați?
-Neîndoielnic.
-Ei bine, se vede că dumneavoastră nu vă uitați niciodată în coșul cu capere., că nu le vedeți holbându-și ochii și scrâșnind din dinți la cinci minute după execuție. Suntem oblidați să schimbăm coșul din trei în trei luni, fiindcă le distrug fundurile cu dinții. Există, vedeți dumneavoastră, o sumedenie de capete de aristocrați care se hotărăsc greu să moară și nu m-aș miră dacă într-o bună zi vreunul din ele ar începe să strige Trăiască regele!
Aflasem tot ce-mi dorisem să aflu; am plecat urmărit de o idee: aceea că aceste capete supraviețuiesc după ce sunt tăiate și m-am gândit oare cum aș putea să o dovedesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: