din moartea lui siegfried

O PATĂ PE ABDOMEN (1)

În dimineaţa asta m-am trezit mult mai târziu ca de obicei, cu o durere supărătoare în ceafă şi cu o senzaţie acută de murdărie.
Ciudatele întâmplări din ajun mi se remozaichează spontan în memorie, ca cioburile de sticlă din tubul unui caleidoscop: degetele Danutei şi faţa ei de culoarea hârtiei de sugativă, moartea grăsanului, urechile uriaşe ale comisarului de poliţie. Dar mai ales starea aceea stăruitoare de frică, care m-a urmărit din momentul când am intuit că umbrele Niebelungilor s-au instalat iarăşi pe peretele din spatele meu.
În lumina vioaie a dimineţii, toate obiectele din camera mea se conturează cu o extraordinară precizie. Fiecare mobilă, fiecare lucruşor, cât de neînsemnat, îmi apare acum în linii clare şi riguroase, aliniate în acea ordine impecabilă pe care mă străduiesc s-o conserv permanent, căci se potriveşte perfect cu pasiunea mea pentru disciplină, Nimic nebulos, nimic sumbru, ci dimpotrivă – totul este scăldat într-o lumină egală cu sine, care s-a instalat în toate colţurile şi în toate ungherele, topind, cu puterea unui acid, vedeniile tulburi ale zilei de ieri.
Eu însumi trebuie să fiu în dimineaţa asta curat, foarte curat.
Îmi scot pijamaua, vreau s-o împăturesc şi s-o depun printre celelalte obiecte din şifonier, dar trebuie să mă conving mai întâi că mai poate fi purtată o noapte. Prin urmare o miros cu atenţie de mai multe ori: la început – pare în ordine, ulterior însă mi se pare că desluşesc un iz neplăcut, e adevărat, foarte uşor, care emană din pânza subţire de in, aşa că mă hotărăsc s-o dau la spălat, căci cele mai uşoare semne de murdărie au devenit pentru mine în ultimul timp un motiv de anxietate.
Intru apoi în camera de baie şi dau drumul la duş. Mă las biciuit cu asprime de jetul de apă, când fierbinte, când rece, care îmi pune repede sângele în mişcare. Simt muşchii jucându-mi sub piele, iar o senzaţie de vigoare se răspândeşte treptat în fiecare fibră a corpului meu, în fiecare nerv şi în fiecare globulă de sânge.
Spălatul îmi provoacă adesea o asemenea stare de euforie. Încep să fluier un cântec (nu Lili Marleen, pentru Dumnezeu, nu Lili Marleen!), execut, cu elanul unui adolescent, câteva mişcări de gimnastică, pe urmă îmi promit cu solemnitate că astăzi nu mă voi atinge de băutură.
Încep să mă săpunesc, folosindu-mă de un săpun simplu, fară miros, căci detest săpunurile luxoase întrebuinţate de Kurt. Dacă nu-mi place să miros a sudoare, nu-mi place nici mirosul dulceag al acestor săpunuri care se potrivesc poate cu firea femeioasă a amicului meu, dar nu fac câtuşi de puţin cinste uniformei de ofiţer. Şi, dacă vreţi să ştiţi, detest săpunurile lui Kurt mai ales pentru că duhnesc a Lili Marleen, de fapt, Kurt însuşi duhneşte tot, din până-n picioare, a Lili Marleen!
Mă frec aşadar zdravăn cu bucata mea simplă de săpun soldăţesc şi, în timp ce mă săpunesc îmi privesc cu atenţie corpul căruia nici măcar excesul de Courvoisier din ultima vreme nu i-a ştirbit musculatura atletică. Nici un pic de burtă, nici un pic de osânză, totul e doar fibră şi muşchi, aşa cum era şi acum zece, şi acum douăzeci de ani. Şi îmi face plăcere să descopăr, ori de câte ori mă privesc gol, că acest corp, pe care educaţia militară, impusă de tata şi de întreaga tradiţie a familiei mele (până şi Heinrich a fost în cele din urmă un militar!) l-a supus de la bun început unei discipline severe, e mult mai tânăr ca mine, căci nu s-a schimbat din adolescenţă.
Mă uit, cu un sentiment aproape autoerotic, la pectoralii perfect conturaţi sub pielea mea albă de arian, la abdomenul plat, cu funii mlădioase de muşchi, când deodată, descopăr, puţin mai jos de buric, o pată roşiatică, nu mult mai mare decât o gămălie de ac! Nu mă ustură, nu mă mănâncă, dar e acolo, sfidându-mă parcă cu roşul ei strident de carnagerie. Să fie oare o muşcătură de parazit?
Deşi sunt convins de inutilitatea gestului meu, caut un burete mai aspru şi îmi frec cu încăpăţânare abdomenul vreo zece minute.
Dar pata rămâne, neclintită, la locul ei, creindu-mi brusc o stare de indispoziţie.Iată cum o zi care începuse atât de promiţător poate fi dată brusc peste cap din pricina unui amănunt lipsit în aparenţă de orice însemnătate!
Mă întorc morocănos în camera mea să-mi pun uniforma şi găsesc pe birou un nou răvaş de la Günter, se pare că băiatul ăsta a moştenit de la mine viciul grafomaniei.
Citesc în grabă scrisoarea, care îmi aduce veşti nu tocmai îmbucurătoare: se dau lupte grele la Sevastopol, iar sângele german curge cu nemiluita.
Ceea ce mă înduioşează în scrisorile fiului meu este o anumită ingenuitate, pe care încearcă să şi-o disimuleze sub frazele intenţionat seci, care vor să sune ca un raport şi chiar sub un aparent formalism. Referinţele sale frecvente la cuvântările Führer-ului, dar mai ales la Mein Kampf, carte pe care o ştie aproape pe dinafară, sporesc, nu ştiu de ce, această senzaţie de naivitate adolescentină Căci Günter a moştenit spiritul înclinat spre misticism al lui Trude, iar dacă soţia mea mea crede cu fervoare în Dumnezeu, fiul nostru crede cu aceeaşi fervoare în Hitler. Chiar şi eu, care prin aplecarea mea către acţiune sunt prea puţin expus la primejdia misticismului, i-am împărtăşit într-o vreme convingerile. Am salutat cu entuziasm Anschluss-ul şi acordurile încheiate la München, recucerirea Prusiei Orientale. Adolf Hitler mi se părea omul providenţial, adus în fruntea Germaniei de puterea destinului pentru a spăla, odată pentru totdeauna, ruşinea de la Versailles şi pentru a reda Reich-ului prestanţa avută odinioară, sub Otto von Bismarck.
Tata îl considera pe Bismarck cea mai mare personalitate a istoriei noastre.
Din păcate, Hitler nu posedă prudenţa şi înţelepciunea acestuia, are spiritul furtunos al unui aventurier. Războiul cu ruşii mi se pare o mişcare pripită, am senzaţia că a venit prea repede şi într-un moment destul de inoportun. Aşa că astăzi Fuhrer-ul are probleme: Anglia şi Rusia par să rămână, chiar după experienţa, atât de reconfortantă, a Blietzkrieg-ului, care a călcat în picioare jumătate din Europa, nişte fortăreţe aproape inexpugnabile.
Scrisoarea fiului meu îmi întăreşte o parte din îndoieli.
Dacă nu ajungem degrabă la Moscova totul se poate sfârşi printr-o catastrofă.

Noi acum îl vom lăsa însă, pentru câteva clipe pe maiorul von K, cu grijile lui. Are destule: un fiu pe Frontul de Răsărit, o relaţie stranie cu o tânără dubioasă, poate evreică, o pată proaspăt ieşită pe abdomen. Şi să nu uităm: comisarul Kaftanat îl consideră implicat în asasinarea lui Barbu Cernegură, ceea ce e – evident – o prostie, dar o prostie care s-ar putea să-i aducă ofiţerului neamţ destule necazuri.
Însă dacă îl lasăm acum să citească în linişte scrisoarea lui Günter, o facem doar pentru a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Kurt – un personaj despre care se vorbeşte destul de mult în jurnalul maiorului şi despre care noi nu ne-am format încă nici o părere.
Îl găsim în sufragerie, tocmai îşi ia micul dejun şi am reuşit să-l surprindem exact în momentul când îşi duce la buze ceşca de ceai, în care turnase în prealabil o apreciabilă doză de Courvoisier. E îmbrăcat în haine civile, iar înfăţişarea lui ni-l face antipatic de la început. Maiorul von K. l-a portretizat oarecum eufemistic, căci îl simpatizează, dar noi trebuie s-o spunem răspicat şi tranşant:omul ăsta semănă perfect cu un porc.
Greu de spus ce căuta civilul ăsta, cu capul rotund ca o bilă de biliard, în care licăresc doi ochişori cu căutura piezişă, în rândurile delegaţiei care negociase cu guvernul român delicată problemă a deportării tuturor evreilor – chiar şi a celor aflaţi deja în Transnistria – în lagărele germane. Iar după ce negocierile s-au împotmolit, Kurt a primit ordin să rămână la Bucureşti, unde se bucură de ospitalitatea deplină a lui Manfred von Killinger, împărţind cu maiorul von K. un apartament confortabil, chiar în clădirea legaţiei.
Toate astea ne fac să privim acest personaj cu o doză de neîncredere şi chiar să-l suspectăm de lucuri urâte.
Dar dumneavoastră, domnilor cititori, nu trebuie să puneţi cine ştie ce bază pe îndoielile noastre, suntem şi noi oameni şi putem să greşim.
Mai ales că atunci când nu dispunem de informaţii destule, apare obligaţia să le inventăm.
Poate că – în ciuda suspiciunilor noastre – acest Kurt e totuşi un om de ispravă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: