o pata pe abdomen(3)

Cobor în birou împreună cu Kurt şi încep să citesc rezumatul ştirilor din ziarele româneşti. Dacă altădată consideram asta o simplă operaţie de rutină, astăzi o fac fremătând de curiozitate. Dar numai căcaturi! Lupte victorioase la Sevastopol, vizita pe front a lui Ion Antonescu, doamnele din protipendată transformate peste noapte în surori medicale! Nu astea erau ştirile ce mă interesau şi ordon să se prezinte la mine Vasiliade. Românul ăsta, angajat să ne ţină la curent cu informaţiile din presa bucureşteană, face o treabă de mântuială, i-am spus-o de altfel şi lui von Stubbe şi lui Killinger însuşi. Înţelege greu sau se preface că înţelege greu că misiunea pe care o am e legată mai curând de micile fapte diverse, de toate acele ştiri, în aparenţă neînsemnate, care consemnează pulsul vieţii de zi cu zi, starea de spirit a populaţiei, chiar de simplele zvonuri. Iar dobitocul ăsta mă ia cu Hitler şi cu Antonescu, rezumă conştiincios zeci de articole demagogice, în care în afară de o propagandă, de altfel destul de bine pusă la punct, nu găseşti nimic de raportat la Berlin.
Vasiliade se prezintă cu capu-n pământ, convins că o să urlu iarăşi la el.
De data asta reuşesc să-mi păstrez calmul şi îi spun pe un ton măsurat, aproape prietenos, că vreau să ştiu dacă în seara precedentă s-a înregistrat decesul neaşteptat al vreunei persoane oarecum importante. Românul îmi dă un răspuns negativ, apoi spune că va mai consulta o dată ziarele, dar, în mod normal, o asemenea ştire nu avea cum să-i scape, ar fi fost tipărită probabil pe prima pagină cu litere de o şchioapă! Atunci precizez că persoana care mă interesează nu e poate chiar aşa importantă şi îl sfătuiesc să caute şi la rubrica de fapte diverse, chiar şi la cea a anchetelor detective. Mi se pare că de sub ochelarii lui Vasiliade mijeşte o privire bănuitoare, dar răspunde că îmi va executa întocmai ordinul, chiar dacă e sigur că nu a scăpat nimic din vedere, fidelitatea lui faţă de Reich nu-i permite nici cea mai mică superficiliate.
Îl concediez cu o căutătură severă, iar muşchiul feţei îmi zvâcneşte iarăşi involuntar, boţindu-mi probabil faţa într-un rictus care îl face pe Vasiliade să părăsească în grabă biroul.
În timp ce Kurt se preface adâncit în lectura unui dosar, simt o înţepătură uşoară în dreptul semnului de pe abdomen şi mă gândesc că s-ar putea să fie efectul mixturii. Şi asta cu atât mai mult cu cât percep limpede mirosul de camfor care probabil mă va urmări toată ziua, accentuându-mi proasta dispoziţie. Adulmec în direcţia tovarăşului meu de birou, dar de acolo nu vine decât mirosul dulceag de coniac frnţuzesc care a devenit pentru Kurt un fel de a doua natură. Oare acesta nu şi-a frecat azi bubiţele cu mixtură?
Asediat din toate părţile de mirosuri, nu mă pot concetra asupra dosarelor din faţa mea şi, dintr-o dată, îmi dau seama că interesul pentru Danuta se poate explica şi prin faptul că tânăra poloneză n-are nici un miros. Chiar şi atunci când mă exasperează cu duhoarea ţigărilor sale americane, corpul Danutei rămâne străin de damful înecăcios al acestora, perfect inodor sub rochia ei cenuşie şi şleampătă, care o apără, ca o carapace, de orice intruziune odoriferă. Şi mă gândesc cum ar fi dacă mi-aş lipi nasul pentru câteva clipe de pielea, pe care o bănuiesc rece, aproape metalică, dintre sânii aproape inexistenţi ai acestei femei încă neieşite pe deplin din adolescenţă. Dar nu e vorba (sau cel puţin aşa îmi place să cred) de o pornire erotică, nu, sexul meu nu are nici o reacţie la un asemenea gând, ci de acea cură de curăţenie pe care ţi-o poate asigura contactul cu un obiect perfect perfect igienizat, perfect aseptic, aşa cum sunt instrumentele dintr-o sală de operaţie. Eu am nevoie, mai mult decât de orice, de o cură de curăţenie. Iar întâmplarea că am ajuns să pot deosebi oamenii după mirosuri e un motiv grav de îngrijorare.
Astfel nici nu trebuie să ridic nasul dintre hârtii ca să constat că Vasiliade a revenit în birou. Mirosul de ceapă, foarte discret, asociat cu odoarea unei paste de dinţi îmi semnalează prezenţa lui cu o precizie uluitoare. Iar acest miros devine încă şi mai accentuat atunci când românul deschide gura să-mi spună că a reuşit să găsească ştirea solicitată: e vorba de decesul unui gazetar de oarecare notorietate, răpus pe neaşteptate de un atac de apoplexie, chiar în timp ce lua masa într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta. Dar această ştire n-a apărut decât în câteva gazete de diminineaţă, imprimată cu litere mici în locurile cele mai puţin vizibile, de parcă cineva ar fi dorit ca în legătură cu decesul persoanei în cauză să se păstreze o anumită discreţie.
Îmi deschid agenda ostentativ (desigur nu agenda în care îmi fac însemnările zilnice, ci o altă agendă), deşurubez capacul stiloului şi îi cer lui Vasiliade să-mi spună tot ce ştie în legătură cu acest gazetar.
Aflu, nu fără o oarecare surprindere, că era specialist în anchetele criminale şi probabil colaborator al poliţiei. Atitudinea sa făţiş filosemită ca şi bănuiala că ar fi în legătură cu comuniştii îl compromiseseră însă în ultima vreme: dintr-un jurnalist celebru, ale cărui articole ridicau spectaculos tirajul ziarelor de scandal, Barbu Cernegură (uite că i-am reţinut şi numele, în ciuda problemelor pe care le creează toată această onomastică românească pentru corzile mele vocale) devenise un personaj de planul al doilea, căruia majoritatea gazetelor începuseră să-i refuze colaborările.
Vasiliade făcuse în cele din urmă o treabă destul de bună, intuiesc că aceste informaţii n-ar fi tocmai lipsite de interes pentru colonelul von Stubbe.
Îl expediez pe român şi mă apuc să întocmesc ciorna notei informative pe care o voi trimite chiar azi la Berlin. Dar nu reuşesc să scriu decât câteva rânduri; simt deasupra buricului o mâncărime insuportabilă. Mă scarpin discret, cu unghia lungă de la arătător, prin postavul pantalonilor mei ofiţereşti, dar nu simt nici o uşurare. Trec aşa câteva minute penibile, de-a lungul cărora am senzaţia că sunt spionat de Kurt din spatele unei hârtii pe care se preface că o citeşte cu cea mai mare atenţie. Apoi nu mă mai pot stăpâni, sar aproape involuntar în picioare şi mă îndrept spre cabinetul de toaletă. După ce mă asigur că încuietoarea funcţionează perfect, mă desfac la centură, îmi las pantalonii în jos şi încep să-mi cercetez abdomenul. Pata a crescut evident, iar în jurul ei au apărut câteva pete mai mici, care îmi provoacă o mâncărime teribilă. N-am încotro, trebuie să mă scarpin. Şi o fac cu atâta disperare încât pata cea mare începe în cele din urmă să sângereze. Atunci îmi vine ideea să mă dau cu puţină apă rece pe abdomen, iar efectul e aproape instantaneu: mâncărimile devin oarecum suportabile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: