o pată pe abdomen (4)

În timp ce ies din clădirea Legaţiei mă ciocnesc aproape nas în nas cu o apariţie stranie. E vorba de o femeie, dar de o femeie cu o înfăţişare atât de ciudată încât nu-mi pot reţine un gest de uimire. E mică de statură, aproape pitică şi neverosimil de slabă. Poartă într-un picior o gheată ortopedică, iar pe cap o pălărie extravagantă, a cărei voaletă îi acoperă jumătate din faţă. Duce în lesă un dulău uriaş, care mârâie aminenţător şi îşi rânjeşte colţii la mine.
Încerc s-o dau uşurel la o parte ( am nutrit întotdeauna o antipatie profundă pentru infirmi), dar femeia mă apucă de braţ şi începe să-mi turuie în urechi, atât de repede, încât la început nu înţeleg aproape nimic, deşi şontoroaga vorbeşte o germană perfectă. Pricep până la urmă că vrea să-l vadă pe Kilinger şi că tocmai a avut o ceartă cu santinelele care nu vor să-i permită să intre cu câinele în Legaţie. Îmi spune că vede, după nobleţea trăsătuilor mele şi după ţinuta mea cu totul impresinantă, că sunt cu siguranţă un cavaler, unul dintre acele spirite cu adevărat aristocratice care nu pot refuza rugămintea unei femei: n-aş vrea să am grijă, doar pentru zece minute, hai, cel mult un sfert de oră, de dragul de Jimmy, pe care soldatul ăla mârlan l-a tratat cu atâta lipsă de simpatie?
Şi până să mă dezmeticesc din starea de perplexitate pe care mi-o provocase o asemenea rugăminte deşucheată, pe care nici nu ştiam cum s-o calific, mă pomenesc cu lesa potăii în mână, iar pitica s-a făcut invizibilă, nu înainte de-a adaugă că ea e om de litere şi ghiceşte caracterele oamenilor printr-o simplă privire.
Simt că turbez de mânie. Îmi vine să las dracului câinele (care probabil are păduchi, căci se scutură de câteva ori violent), s-o iau pe urmele piticaniei şi s-o strâng de gât cu mâinile mele. Ce poate avea de vorbit pocitania asta cu Manfred von Killinger?
Noroc că una din santinele mă scoate din încurcătură, oferindu-se să aibă grijă de câine. Dar faptul că până şi băiatul ăsta pare să de uite la mine cu o anumită compătimire, mă face să văd roşu în faţa ochilor de mânie. Îl las să ia în stăpânire potaia, apoi îi articulez o pereche de palme, pe care le îndură fără să clipească, încremenit într-o poziţie de drepţi impecabilă.

În dimineaţa asta şi maiorul von K. se pregăteşte de un consult medical. De asta a ieşit atât de precipitat din clădirea Legaţiei, de asta se aruncă, furios încă din pricina femeii cu câinele, pe bacheta din spate a unui automobil, indicându-i şoferului adresa unui doctor dermatolog de naţionalitate germană, care-i fusese recomandat de medicul personal al lui Manfred von Killinger.
Culmea ar fi să se lase pe mîinile nespălate ale unui român!
Petele de pe abdomen l-au chinuit toată dimineaţa, provocându-i nişte mâncărimi îngrozitoare şi acum e convins că suferă de o boală gravă de piele, ba chiar îl putem surprinde întrebându-se (cu obişnuita tendinţă spre exagerare a oamenilor nervoşi) care or fi semnele de început ale leprei. Aerul fetid al Bucureştiului (e de părere ofiţerul german) conţine o populaţie pe cât de bogată pe atât de diversă de microbi, iar corpul său, obişnuit cu desăvârşita curăţenie a Berlinului, este extrem de vulnerabil, extrem de expus!
Fără îndoială că s-a contaminat cu cine ştie ce boală exotică, organismul său, care în alte împrejurări se dovedise atât de robust, a clacat pe neşteptate şi se gândeşte deja la lunile lungi de spitalizare, la toate neplăcerile pe care le va avea de îndurat de acum înainte din pricina acestei misiuni într-o capitală balcanică, unde i s-a epuizat, pur şi simplu, rezistenţa la boală.
Fireşte nu va accepta să fie internat decât într-o clinică din Berlin. Şi desigur, o va avea alături pe Trude, care o să-i poarte de grijă cu aceeaşi solicitudine cu care se îngrijise pe vremuri de scarlatina lui Günter! Şi amintirea soţiei sale şterge pentru o clipă din memoria ofiţerului neamţ imaginea acelei feţe de culoarea hârtiei de sugativă ce îl urmărea obsesiv în ultima vreme.
E ciudat cât de prăpăstios pot să reacţioneze oamenii în aparenţă puternici (iar maiorul von K este – şi nu numai în aparenţă – un om foarte puternic) la primele semne de boală. Iar îngrijorarea pe care o putem acum desluşi acum pe figura lui frumoasă de arian seamănă ca o picătura de apă cu cutele de pe fruntea Danutei (dacă ăsta o fi numele ei real!) şi cu teroarea de mâncăcios a lui Barbu Cernegură.
Undeva sub uniforma impunătoare a Wermacht-ului ticăie iarăşi inimioara de iepure.

Vizita la dermatolog s-a terminat iarăşi cu un scandal!
Probabil că totul a început de la duhoarea de camfor, pe care am perceput-o cu o extremă acuitate de cum am intrat în cabinetul acestui bătrânel chel şi rumen la faţă,care m-a primit cu mare respect, aproape slugarnic, impresionat probabil nu atât de ţinuta mea, care ar fi dorit să fie impunătoare, dar nu era decât ţeapănă, ridicol de ţeapănă, cât de uniforma mea de maior.
Ceea ce mă poate irita mai mult şi mai mult la un neamţ este tocmai slugărnicia.
I-am relatat pe larg despre mâncărimile care mă chinuiau de când îmi începusem misiunea la Bucureşti şi i-am arătat petele de pe burtă. Medicul le-a examinat cu atenţie prin sticlele groase ale ochelarilor săi de miop, apoi, dându-şi probabil seama de starea de agitaţie care mă stăpânea şi pe care mă sileam s-o disimulez în spatele unei ţinute cât mai rigide, s-a apucat să mă încredinţeze că nu poate fi vorba de nimic grav: cel mult o mică intoxicaţie. Pe urmă m-a pus să mă întind pe o canapea şi a început să-mi palpeze cu meticulozitate ficatul, întrebându-mă dacă simt vreo senzaţie de durere.
Da, simţeam o uşoară durere sub apăsarea degetelor sale butucănoase, care mi se părea că seamănă mai mult cu ale unui măcelar.
Medicul mi-a spus că am ficatul umflat şi m-a întrebat, încercând să-mi facă ştrengăreşte cu ochiul şi boţindu-şi mutra a zâmbet, dacă nu cumva exagerasem în ultima vreme cu băutura. Îmi recomandă o alimentaţie uşoară şi sănătoasa, abstineţa totală de la alcool pentru trei săptămâni, puţină medicamentaţie – mai ales vitamine, iar împotriva mâncărimilor îmi va prescrie o anumită mixtură.
Aveam impresia că această consultaţie fusese cu totul supeficială, nu asta mă aşteptasem să aud din gura unui dermatolog de naţionalitate germană. L-am întrebat, pe un ton iritat, dacă e sigur că nu sufăr de-o boală mai gravă, oare clima nesănătoasă a Bucureştiului nu poate provoca cine ştie ce maladii exotice, greu, dacă nu chiar cu neputinţă de vindecat?
Medicul a zâmbit cu superioritate (sau poate de-a dreptul batjocoritor) şi m-a încredinţat că pot să fiu liniştit: practică această profesiune de patruzeci de ani şi nu i s-a întâmplat niciodată să greşească un diagnostic.
Nu ştiu de ce, dar mi se părea că maimuţa asta bătrână îşi râde de mine şi mi-a fulgerat prin cap bănuiala că moşul fusese pus de oamenii lui von Killinger să mă facă ridicol. Trebuie să-i raportez lui von Stubbe că personalul Legaţiei nu-mi acordă consideraţia cuvenită.
Clocoteam de mânie, dar poate că aş fi izbutit să conserv aparenţele, deşi canalia de dermatolog merita cu prisosinţă o lecţie, dacă, dintr-o dată, pe peretele alb din spatele acestuia n-aş fi văzut limpede dintr-o dată imaginea din filmul acela turnat după Cântecul Nibelungilor care îmi provocase pe vremuri, într-un cinematograf de lângă Tiergarten, primele atacuri de panică. Suliţa călăreţului hun se întindea şi acum ameninţător în direcţia mea, iar un picior mare de cal ieşea din perete, oprindu-se doar la cîţiva centimentri de mine şi lăsând să i se vadă potcoava masivă, pe care se distingeau până şi capetele mari ale cuielor bătute de jur împrejur.
În momentul acela a început!
Ca şi cum cineva ar fi apăsat pe butonul unui manechin automat, membrele mele s-au pus brusc în mişcare şi – fără să fiu pe deplin conştient în momentul acela – m-am repezit asupra puşlamalei bătrâne, i-am smuls de pe nas ochelarii şi i-am călcat în picioare.
Moşul se uita la mine stupefiat.
Cred că dacă n-aş fi purtat uniforma Wermacht-ului m-ar fi pus fără întârziere în cămaşă de forţă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: