th gautier despre baudelaire (1)

CHARLES BAUDELAIRE

Prima dată l-am întâlnit pe Baudelaire pe la mijlocul lui 1849 la Hotel Pimodan, unde ocupam, aproape de Fernannd Boissart, un apartament fantastic, care comunica cu al său printr-o scară secretă, ascunsă în grosimea peretelui, ce trebuie că o bântuiau umbrele frumoaselor iubite cândva de Lauzun. Aici se găsea acea superbă Marix care, foarte tânără, pozase pentru Mignon de Scheffer, iar mai târziu pentru Gloria distribuind coroane de Paul Delaroche, ca și cealaltă frumusețe, pe atunci în toată splendoarea ei, care i-a inspirat lui Clesinger Femeia cu șarpele, această marmură în care durerea se aseamănă cu paroxismul plăcerii și care palpită cu o intensitate de viață pe care dalta n-o atinsese nicidată până atunci și nici n-o va mai atinge niciodată.
Baudelaire era încă un talent inedit, pregătindu-se din umbră pentru lumină,cu acea voință tanace care, la el, însoțea inspirația, dar numele lui începea deja să se răspândească printre poeți și artiști cu un oarecare freamăt de așteptare și tânăra generație, cea venită după marea generație de la 1830, părea să conteze tare pe el. În cenaclul misterios unde se schițau viitoarele reputații, trecea drept cel mai bun. Auzisem adesea de el, dar nu-i cunoșteam nici o operă. Aspectul său m-a frapat; avea părul, de un negru încântător, tuns foarte scurt; acest păr, care își lăsa vârfurile regulate pe fruntea de o albeață strălucitoare, îi împodobea capul cu un fel de coif sarazin: ochii – de culoarea tutunului de Spania – aveau o privire spirituală, profundă, și cu o putere de pătrundere poate puțin prea insistentă; cât despre gură – mobilată cu niște dinți foarte albi – aceasta adăpostea., sub mustața mică și îngrijită care-i umbrea conturul, niște sinuozități mobile, ironice și pline de voluptate, întocmai ca buzele persoanjelor pictate de Leonardo da Vinci; nasul, fin și delicat, puțin rotunjit, cu narine fremătătoare, părea că respiră vagi parfumuri îndepărtate; o gropiță bine conturată îi accentua bărbia, ca ultima lovitură de daltă a unui sculptor,obrajii, rași cu îngrijire, contrastau prin nuanța lor albăstrie, catifelată de pudra de orez,cu culoarea rumenă a pomeților; gâtul, de o albeață și eleganță feminină, apărea degajat, ivindu-se dintr-un guler de cămașă răsfrânt și o cravată ingustă din mătase de India în carouri. Purta o haină trei-sferturi de stofă neagră lustruită și strălucitoare, pantaloni de culoarea alunei, ciorapi albi și niște pantofi de lac, totul foarte curat și cu meticulozitate corect, cu o dorință secretă de simplitate englezească și cu intenția de a se diferenția de genul artist, cu pălărie moale de fetru, vestă de catifea, bluză roșie. barbă prolixă și pletele ciufulite. Nimic prea nou sau prea bătător la ochi în această riguroasă ținută. Charles Baudelaire era dintre acei dandyes sobri care își freacă hainele cu glaspapir pentru a le îndepărta strălucirea sărbătorească și orice urmă de nou, atât de dragi filistinului și atât de dezagreabile pentru gentlemanul adevărat. Mai târziu și-a ras și mustața, găsind că aceasta e o rămășiță a vechiului șic pitoresc pe care ar fi pueril și burghez s-o păstreze.. Astfel, eliberată de toate firele de păr superflue, fața lui semăna cu cea a lui Lawrence Sterne,asemănare accentuată de obiceiul pe care îl avea Baudelaire de a-și duce, în timp ce vorbea, arătătorul la tâmplă, aceasta fiind, după cum se știe, atitudinea din portretul umoristului englez așezat la începutul cărților sale. Iată impresia exterioară pe care mi-a lăsat-o,la prima noastră întrecedere, viitorul autor al Florilor răului,
Am găsit în Noile camee pariziene ale lui Theodore de Banville, unul dintre cei mai constanți și mai iubiți prieteni ai poetului căruia îi deplângem pierderea,acest portret de tinerețe și, ca să spunem așa, avant la lettre, Permiteți-mi să transcriu aceste rânduri de proză, egale în perfecțiune cu cele mai frumoase versuri; ele redau o fizionomie a lui Baudelaire puțin cunosctă și repede dispărută, care nu se mai regăsește decât aici
„Un portret pictat de Emile Deroy, care reprezintă una din rarele capodopere realizate de pictura modernă, ni-l arată pe Charles Baudelaire la douăzeci de ani, în momentul când, bogat, fericit, iubit, deja celebru, își scria ptimele varsuri, aclamate de Parisul care îi impune tot restului lumii. Ce rar exemplu al unui chip cu adevărat divin, reunind toate șansele, toate forțele și toate seducțiile irezistibile! Sprâncenele sunt pure, alungite, într-o mare arcuire dulce și acoperă niște pleoape orientale, calde, viu colorate; ochii, prelungi, negri, adânci, cu o flacără fără egal, mângâietori și imperioși
îmbrățișează, întreabă, oglindesc tot ce îi înconjoară; nasul grațios, ironic, ale cărui planuri sunt bine puse în relief și al cărui vârf e puțin rotunjit și împins în față, te face să te gândești numaidecât la celebra frază a poetului: Sufletul meu plutește prin parfumuri, așa cum sufletele altor oameni plutesc prin muzică! Gura e arcuită, deja rafinată de spirit, dar în momentul acela încă purpurie, cu o frumoasă carnație care te duce cu gândul la splendoarea fructelor. Bărbia este rotunjită, dar cu un relief bine conturat, puternică, precum a lui Balzac. Întreagă această față este de o paloare caldă, brună, de sub care transpar tonurile trandafirii ale unui sânge bogat și frumos; o barbă copilărească,ideală, de tânăr zeu o împodobește; fruntea, înaltă, largă, magnific desenată, este ornamentată de un păr negru, des și încântător, care, ondulat din naștere și buclat ca cel al lui Paganini, se revarsă pe un gât de Achile sau Antinous.”
N-ar trebui să luăm acest portret în toată litera lui, căci el e perceput din perspectiva picturii și poeziei și înfrumusețat printr-o dublă idealizare, dar asta nu-l face mai puțin sincer , tocmai în momentul acela Charles Baudelaire își atinsese frumusețea superlativă și înflorirea desăvârșită, așa cum o dovedește această mărturie fidelă. Rareori se întâmplă ca un poet, ca un artist să fie cunoscut sub primele și încântâtoarele sale aspecte. Reputația nu îi vine decât mai târziu, când deja oboseala studiului, lupta vieții și tortura pasiunilor i-au alterat fizionomia primordială; nu-i mai lasă decât o mască uzată, veștedă,pe care fiecare durere și-a pus, în chip de stigmat,,o vânătaie sau un rid. Această ultimă imagine, care își are frumusețea ei, e cea de care ne amintim. Așa a fost Alfred de Musset în prima lui tinerețe, Ai spune că e Phoebus Apollo, el însuși, cu părul său blond, iar medalionul lui David ni-l înfățișează aproape ca pe un zeu. La această singularitate, care pare să evite orice urmă de afectare, se adaugă o anumită savoare exotică și ceva ca un parfum îndepărtat al ținuturilor mai îndrăgite de soare. Ni se spune că Baudelaire a călătorit multă vreme prin India și totul se explică în felul acesta.
În contrast cu moravurile oarecum libertine ale artiștilor, Baudelaire avea vanitatea de a respecta cele mai stricte conveniențe,iar politețea lui era excesivă, până la a părea afectată. Își cântărea frazele, nu întrebuința decât cuvinte bine alese și pronunța anumite vorbe într-o manieră particulară, ca și cum ar fi vrut să le sublinieze și să le dea o importanță misterioasă. Avea în voce italice și majuscule inițiale. Disprețuia gustul pentru caricatură, atât de apreciat la Hotel Pimodan, căci i se părea grosolan și artificios, dar nu-și refuza paradoxalul și excesivul. Cu un aer foarte simplu, foarte firesc și perfect detașat, ca și cum ar fi debitat un loc comun a la Prudhomme despre frumusețe sau despre asprimea temperaturii, lansa câte o axiomă satanic de monstruoasă sau susținea cu un perfect sânge rece câte o teorie de o matematică extravaganță, căci aducea o metodă riguroasă în susținerea nebuniilor sale.Spiritul nu i se vădea nici în cuvinte, nici în trăsături, dar vedea lucrurile dintr-o pespectivă particulară, care își schimba tot timpul contururile, asemenea obiectelor privite de la înălțime, și sesiza raporturi imperceptibile pentru alții, a căror bizarerie logică ne frapa. Gesturile sale erau lente, rare și sobre, cu mâinile mereu aproape de corp, deoarece avea oroare de gesticulația meridională. Nu-i plăcea nici locvacitatea, iar răceala britanică i se părea de bun gust. Ai fi putut spune despre el că este un dandy rătăcit prin boemă, dar păstrându-și și acolo rangul, manierele și acel cult pentru sine însuși ce îi caracterizează pe oamenii îmbibați de principiile lui Brummel.
Așa mi s-a înfățișat la această primă întâlnire, a cărei amintire îmi este la fel de prezentă ca și cum ea s-ar fi petrecut ieri și aș putea să-i desenez tabloul din memorie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: