th. gautier despre baudelaire (2)

Eram în marele salon, în cel mai curat stil Ludovic al XV-lea, cu lemnăriile lui poleite cu un aur întunecat, dar de o admirabilă tonalitate, cu cornișa sa, pe ale cărei reliefuri vreun elev al lui Lesueur sau Poussin, lucrând la Hotel Lambert, pictase niște niimfe urmărite de satiri prin trestii, după moda mitologică a epocii. Pe vastul șemineu de marmură serancolină, pătată cu alb și roșu,se ridica, în chip de pendulă un elefant aurit, harnașat ca elefanții lui Porus la luptă de către Lebrun, ce purta pe spate un turn de război pe care era înscris un cadran de email cu cifre albastre. Fotoliile și canapelele erau vechi, acoperite de tapiserii în culori fanate, care reprezentau scene de vânătoare închipuite de Oudry sau Desportes. Aici, în acest salon,își ținea ședințele clubul hașișinilor (al mâncătorilor de hașiș) din care făceam parte și pe care l-am descris altă dată, cu extaxurile, visele și halucinațiile lui, urmate de o tristețe teribilă.
Așa cum spuneam proprietarul locuinței era Fernand Boissard, al cărui păr blond, tuns scurt și buclat, pielea albă și rumenă, ochii cenușii, care scăpărau de lumină și spirit, gura roșie și dinții ca niște perle păreau să indice o exuberanță și o sănătate rubensiană, promițând o viață prelungită dincolo de limitele sale obișnuite. Dar, vai, cine poate să prevadă soarta cuiva? Boissard, căruia nu-i lipsea nici una din condițiile fericirii și care nu cunoscuse nici măcar mizeria veselă a băieților de familie, s-a stins acum câțiva ani, după ce reușise să supraviețuiască mult timp, de aceeași boală ca și Baudelaire. Era un tânăr dotat: poseda inteligența cea mai deschisă; se pricepea la fel de bine la poezie, pictură și muzică; la el însă poate că diletantul îi dăuna artistului; adnirația îi lua prea mult timp și se epuiza în entuziasme; fără îndoială că dacă nevoia l-ar fi constrâns cu mâna ei de fier ar fi putut să fie un excelent pictor. Succesul pe care l-a obținut la Salon cu Un episod al retragerii din Rusia este cea mai bună dovadă. Dar, fără să abandoneze pictura, el se lăsa distras și de alte arte cânta la vioară, organiza cuartete, îi descifra pe Bach, Beethoven, Meyerbeer și Mendelsohn, învăța limbi, scria critică și făcea sonete încântătoare. Era un mare voluptuos în materie de artă și nimeni nu s-a bucurat de o capodoperă cu mai mult rafinament, cu mai multă pasiune și senzualitate decât el; din cauză că admira frumosul, uita să-l exprime și credea că poate reda ceea ce simțise atât de adânc. Conversația lui era încântîtoare, plină de veselie și neprevăzut; poseda, lucru rar, inventivitatea cuvintelor și a frazelor și tot felul de expresii, plăcut de bizare, concetti italienești și agudezas spaniole îți treceau pe dinaintea ochilor, când îl ascultai vorbind, ca acele figuri fantaste ale lui Callot care fac grimase grațioase și comice. Iubitor de senzații rare, fie ele oricât de primejdioase, ca și Baudelaire, vroia să cunoască acele paradisuri artificiale care, mai târziu, te fac să plătești atât de scump extazurile lor mincinoase iar abuzul de hașiș trebuie că i-a alterat sănătatea robustă și înfloritoare. Amintirea acestui prieten din tinerețe, cu care am locuit sub același acoperiș, a acestui romantic din vremurile bune, necercetat de glorie, căci ținea prea mult la a celorlalți pentru a se mai gândi și la a sa nu e câtuși de puțin nepotrivită în aceste notițe, destinate să prefațeze operele complete ale unui defunct care ne-a fost prieten la amândoi.
Se mai găsea acolo în ziua acelei vizite Jean Feucheres, un sculptor din rasa lui Jean Goujon, a lui Germain Pilon și Benvenuto Cellini, a cărui operă plină de gust, inventivitate și grație, a dispărut aproape în totalitate, acaparată de industrie și comerț și atribuită, cum o și merită de altfel, unor nume dintre cele mai ilustre, pentru a li se putea vinde mai bine amatorilor bogați, care nu erau, de fapt, înșelați. Feucheres, pe lângă darurile sale de sculptor, poseda și un incredibil talent de imitator și nici un actor nu realiza imitații ca ale lui. Este imitatorul dialogurilor comice dintre sergentul Bridas și pușcașul Pitou, al căror repertoriu a crescut în mod miraculos și care stârnesc și astăzi un râs irezistibil. Feucheres a murit primul,iar dintre cei patru artiști reuniți atunci în salonul de la Hotel Pimodan mai supraviețuiesc numai eu.
Pe o canapea, pe jumătate întinsă și cu cotul sprijinit de o pernă, în acea imobilitate în care își făcuse un obicei să pozeze, Marys, într-o rochie albă, semănată într-un fel ciudat cu buline roșii, asemănătoare cu niște picături de sânge, asculta distrată paradoxurile lui Baudelaire, fără a lăsa sa scape nici cea mai mică expresie de surpriză pe masca ei de cea mai curată configurație orientală și își trecea inelele de la mâna stângă în degetele mâinii ei drepte, niște mâini la fel de perfecte ca și corpul ei, căruia mulajul i-a conservat întreaga frumusețe.
Aproape de fereastră, femeia cu șarpele ( nu e cuvine să-i dezvălui aici numele adevărat) care își aruncase pe un fotoliu pelerina neagră și cea mai încântătoare pălărioară verde pe care n-ar fi disprețuit-o nici Lucy Hocquet, nici dna Baudrand, își scutura părul frumos, de un negru sălbatic, ud încă în întregime, deoarece ea tocmai venea de la Școala de Natație și din toată făptura ei drapată în muselină, se răspândea.ca din aceea unei naiade, mireasma proaspătă a scăldatului.Dânsa încuraja, din ochi și din zâmbet, această întrecere de vorbe de spirit și arunca dinvreme în vreme câte un cuvânt, când zeflemisitor, când apromativ, iar disputa reîncepea arunci,încă și mai frumoasă
S-au dus toate aceste ceasuri încântoare de tihnă, când decameronul poeților, al artiștilor și al femeilor frumoase se reunea pentru a vorbi despre artă, literatură și dragoste,ca în secolul lui Boccaccio. Timpul, moartea, necesitățile imperioase ale vieții au dispersat aceste grupuri de libere simpatii,dar amintirea lor a rămas scumpă tuturor celor ce au avut fericirea să fie admiși în mijlocul lor, iar atunci când aștern aceste rânduri mă încearcă o involuntară. înduioșare.
La puțin timp după acestă întâlnire, Baudelaire a venit să mă vadă pentru a-mi aduce un volum de versuri din partea a doi prieteni absenți. A vorbit el însuși despre această vizită într-o notiță literară despre mine, elaborată în niște termeni atât de respectuoși și de admirativi încât nu îndrăznesc să o reproduc Începând de atunci s-a stabilit între noi o prietenie de-a lungul căreia Baudelaire a vrut mereu să păstreze atitudinea unui discipol preferat față de un maestru iubit, deși nu-și datora talentul decât lui însuși și propriei sale originalități.. Niciodată, nici măcar în cadrul celei mai apropiate familiarități, el nu a părăsit această deferență,pe care o găseam exagerată și de care m-aș fi dispensat cu plăcere. A dovedit-o fără reținere și în mai multe rânduri, iar dedicația Florilor răului, care îmi este adresată, consacră în forma ei lapidară expresia acestui devotament prietenesc și poetic.
Dacă insist asupra acestor detalii nu este pentru a-mi sublinia – așa cum se zice –meritele, ci pentru a zugrăvi o parte necunoscută a sufletului lui Baudelaire. Acest poet, pe care unii vor să-l înfățișeze ca pe o fire satanică, fascinată de rău și de depravare (din punct de vedere literar, desigur) era capabil în cel mai înalt grad de dragoste și de admirație. Or, ceea ce îl distinge pe Satan este tocmai incapacitatea de a iubi și de a admira. Lumina îl rănește, iar gloria este pentru el un spectacol insuportabil, în fața căruia își acoperă ochii cu aripile sale de liliac. Nimeni,nici chiar în epoca de fervoare a romantismului, n-a posedat în mai mare măsură decât Baudelaire respectul și adorația față de maeștri; era mereu gata să le plătească tributul legitim de tămâie pe care îl meritau, fără umilința discipolului, fără fanatismul seidului, căci era el însuși un maestru, care își avea propriul său regat, propriii supuși și își bătea propria lui monedă.
S-ar cuveni poate, după ce am prezentat două portrete ale lui Baudelaire care îl suprind în toată strălucirea tinereții și în plenitudinea forțelor sale, să-l înfățișam și așa cum arăta în ultimii săi ani, înainte ca boala să-și întindă aripa asupra lui și să-și pună pecetea pe aceste buze care aici nu mai trebuiau să rostească nimic. Chipul i se subțiase devenind parcă spiritualizat, ochii păreau mai mari, nasul i se accentuase ușor și se făcuse mai ferm, buzele i se strânseseră, ascunzând parcă niște secrete sarcastice. În nuanțele odinioară rumene ale obrajilor se amestecau acum tonurile galbene și arămii ale oboselii. Cât despre fruntea, ușor dezgolită, aceasta câștigase ceva în mărime și, ca să zic așa, în soliditate, părând cioplită dintr-o marmură dură. Părul fin, lung și mătăsos, acum mai rar și apoape în întregime cărunt, se adăuga unei fizionomii îmbătrânite și tinere în același timp, conferindu-i o înfățișare aproape sacerdotală

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: