th gautier despre baudelaire (3)

Charles Baudelaire s-a născut pe 21 aprilie 1821, pe strada Hautfeuille, într-una din acela case vechi, ce au într-unul din colțuri un turnuleț rotund, pe care o edilitate prea îndrăgostită de liniile drepte și de străzile largi le-a făcut firește să dispară. Era fiuldlui Baudelaire, vechi prieten al lui Condorcet și Cabanis, om foarte distins și instruit,care mai păstra încă acea politețe a secolului al XVIII-lea pe care moravurile prețios de necivilizate ale erei republicane nu le-au estompat atât cât se crede. Această calitate a fost moștenită și de poetul care a păstrat mereu în comportament niște forme de o urbanitate extremă. Nu se arată ca, în primii lui ani, Baudelaire să fi fost vreun copil-minune sau să fi cules mulți dintre laurii premiilor școlare. Și-a trecut chiar anevoie bacalaureatul în litere, strecurându-se ca prin minune. Derutat fără îndoială de imprevizibilul întrebărilor, acest băiat, cu un spirit atât de fin și cu niște cunoștințe atât de temeinice, a părut aproape idiot. Nu avem nici o intenție de a face dintr-o asemenea inaptitudine aparentă un brevet de capacitate. Poți să fii copleșir de premii și să ai mult talent. Nu trebuie să rezulte din acest fapt decât ce nesigure sunt premonițiile pe care le indică probele academice. Sub aparența școlarului distrat și leneș sau mai degrabă preocupat de altele, omul real se forma încetul cu încetul, nevăzut de profesori și de părinți. Dl Baudelaire a murit și soția lui,mama lui Charles, s-a recăsătorit cu generalul Aupick, care a fost mai târziu ambasador la Constantinopol. Disensiunile n-au întârziat să apară în familie în legătură cu vocația precoce pe care o manifesta pentru literatură tânărul Baudelaire.Temerile resimțite de părinți atunci când darul funest al poeziei înccpe să se manifeste la fiul lor sunt – vai! – cât se poate de îndreptățite și e injust – după părerea noastră – că în biografiile poeților,taților și mamelor lor li se reproșează ininteligența și prozaismul. Aceștia au de bună seamă dreptate. Ce existență tristă, precară și demnă de milă (și nu ne referim aici la încurcărturile bănești) își asumă cel care se angajează pe calea plină de suferință numită o carieră literară! Din acest moment el se poate considera ca și exclus din rândul oamenilor, încetează să mai acționeze,să mai trăiască, participând la viață ca la un spectacol. Orice senzație devine la el motiv pentru o analiză, se dedublează involuntar și, în lipsa altui subiect, devine spionul lui însuși. Iar în lipsa unui cadavru se întinde pe dala neagră de marmură și, printr-un miracol frecvent în litaratură, își înfige scalpelul în propria-i inimă. Și ce luptă crîncenă cu Ideea, cu acest Proteu imposibil de capturat, care ia toate formele ca să ascundă mai bine și nu-și rostește oracolul decât atunci când o silești să-și arate înfățișarea adevarată. Iar pe această Ideee, atunci când o ții, derutată și palpitând, pe genunchiul învingător, trebuie s-o ridici, s-o îmbraci, să-i pui acea rochie a stilului, arât de dificil de țesut, de vopsit, de potrivit în cute severe sau grațioase. În acest joc susținut mult timp,nervii se irită, creierul se inflamează, sensibilitatea devine exacerbată și apare nevroza, cu neliniștile sale ciudate, cu insomniile sale pline de halucinații, cu suferințele sale imposibil de definit, cu capriciile sale morbide, cu desfrâurile sale fantaste,. cu atracțiile și repugnanțele sale nemotivate, cu energiile sale nebune și cu stările ei de prostrație iritate, cu căutarea excitanților și cu dezgustul ei pentru orice aliment sănătos. Nu încărcăm tabloul; mai multe morți recente îi garantează exactitatea. Șî incă nu i-am avut în vedere decât pe poeții înzestrați cu talent, vizitați de glorie, care, cel puțin, au sucombat la sânul idealului lor. Cum ar fi acest tabloul dacă am coborî și în limburile unde rătăcesc, laolaltă cu umbrele copiilor mici, vocațiile născute moarte,, tentativele avortate, larvele ideilor care nu și-au găsit nici aripile, nici forma. căci dorința nu e tot una cu potența, dragostea – cu posesia. Nu ajunge credința. e necesar darul. În literatură, ca și în teologie, înfăptuirile nu sunt nimic altceva decât har.
Deși nu bănuiesc acest infern al angoaselor, deoarece pentru a-l cunoaște temeinic trebuie să-i cobori tu însuți spiralele, călăuzit nu de Vergiliu sau Dante.ci de un Lousteau, de un Lucien de Rubempre sau de oricare altul dintre jurnaliștii lui Balzac.părinții presimt instinctiv pericolele și suferințele unei vieți consacrate literaturii, de care i încearcă să-și îndepărteze copiii pe care îi iubesc și cărora le doresc o viață omenește fericită.
S-au găsit o singură dată de când pământul se rotește în jurul soarelui un tată și o mamă care își doreau cu ardoare un fiu pentru a-l consacra poeziei. În acest scop, copilul primi cea mai strălucitoare educație literară, și printr-o enormă ironie a destinului, a devenit Chapelain, autorul Fecioarei..S-ar zice că n-a fost o alegere norocoasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: