andrei bodiu

Poemele lui Andrei Bodiu fac o radiografie lucidă, în registru minimalist, a lumii contemporane, înfăţişând, în decupaje voit banale, mici scene din viaţa unei umanităţi care pare să-şi fi epuizat toate rezervele de vitalitate şi peste care pluteşte ameninţarea unei apocalipse ce nu mai are nimic din grandoarea catastrofelor cosmice, anunţându-se la fel de ternă ca şi o săptămână de lucru: „<>/zice tânăra asistentă sigură pe ea trage un gât/de apă.//încăperea e rece neagră./E de nepătruns.Mâini dibace au aruncat/Acolo/drapele de întuneric.// <>/zice juna//Mâini dibace au/Pus drapelele de/Întuneric pe ultimul/Ochi de geam.// <>zice/tânăra asistentă. Îşi decupează/precis o pastilă de Orbit/fără zahăr/Dă la o parte perdelele/negre se uită afară/terenul de la Hidro e gol babele vorbesc pe o bancă/un copil se răzbună pe o minge” (Sfârşitul lumii). Această lume secătuită de energii este una a dependenţei de tehnologic, a maşinăriilor şi mecanismelor, care, asemenea unor proteze, s-au substituit organului viu, a depozitelor de obiecte care alcătuiesc un soi de muzeu al deşertăciunii: „Aparate pentru demonstrarea experienţei lui Toricelli şi/a legii lui Boyle-Mariotte barometru şi manometru metalic Bourdon/două perechi de emisfere de Magdeburg tuburi Newton/vasul lui Tantal căldarea lui Papin maşina electrică Holtz/butelie de Leyda telegraf Morse telefon Bell colecţie de planşe după Gervaise/fosile tablouri cu sfinxulşi piramidele templul Luxor insula Phylae/mormântul lui Cyrus templul Minervei de la Egina/Acropola Atenei Forumul din Roma Calea Appia Sfânta Sofia din Constantinopol/Moscheea din Cordoba curtea leilor din Alhambra/portic prăjini de suit inele paralelegreutăţi frânghii//frânghia moale şi caldă ruptă sub greutatea/elevului Bacovia” (Aproape remis al lui Andrei Bodiu după o notă de Constantin Călin). La fel de eterogen ca aceste colecţii perfect inutile de lucruri este şi „cartierul”. care ,ca şi mahalaua caragialiană, e un amestec confuz de urbanism şi „barbarie” balcanică, unde se produc din senin acte gratuite de violenţă ce se înscriu perfect în scenariul vieţii de zi cu zi („copiii joacă fotbal cu o cioară rănită”) sau îşi fac apariţa spectrele vacilor eseniene, ale căror coarne ameninţă parcă terasele blocurilor: „Urc treptele/Pân’ la cantina din vârful/dealului/trec trei//vaci bălţate sar/sârmele şiu-şi izbesc coarnele de bloc sar/scântei//O femeie întinde rufe nu/se satură să le privească aşteaptă//Poate ca una să-I ia plapuma în coarne/să ningă intens/triumfător de data asta cobor//scările mica ciocolată/de la desert se-ncălzeşte/sub palma până se topeşte” (Tristele IV.). „Realul” din panoramele urbane ale poetului braşovean capătă astfel aspectul unei uriaşe butaforii, se prezintă ca un amestec halucinant de detaliu autenticist şi apariţii pline de stranietate care-i evidenţiază lipsa de consistentă, aşa încât peisajul citadin se poate uşor converti în secvenţă onirică, pagină de ficţiune sau scenă de teatru: „Metroul din Bucureşti e/Ca-n nuvelele lui Mircea Eliade//Un spaţiu fără indicatoare/Fără hărţi unde vocea/Mecanicului se aude slab/Exact când se închid uşile cu//vagoane care se leagănă/Precum firul de păianjen pe care/s-au aşezat atâţi şi/Atîţi elefanţi.//Metroul din Bucureşti nu/Seamănă cu cel din/Budapesta Viena Paris sau Madrid//Ca-n La Ţigănci aici/Urci undeva/Cobori undeva eşti/Acelaşi om/Neschimbat uluitor/De tânăr” (Metroul din Bucureşti I). Căci lucrurile, care pot să apară uneori mult mai concrete şi mai „reale” decât subiectul uman, sunt antrenate, în poemele lui Bodiu, într-un soi de fugă spre zero, în timp ce spaţiul manifestă tendinţa de a se vida aproape instantaneu, astfel că teama de gol devine acum o temă poetică: „Obiectele au început să/se ascundă//agenda am găsit-o a doua zi la/registratură mersul trenurilor cu prima/pagină ruptă de Tudor/a doua zi telecomanda/televizotrului seara târziu într-un sertar//S-au ascuns, m-au păcălit m-am gândit intens la ele cu drag./Cu disperare” (Parfum de romanţă). „Fuga” lucrurilor reprezintă de altfel echivalentul perfect al „oboselii” care extrage din fibra umană ultimele resurse de energie, astfel încât umanitatea pe care o evocă aceste poeme este una bătrănă sau îmbătrânită, a cărei viaţă de zi cu zi se reduce la o succesiune de automatisme verbale sau comportamentale: „Nu e/Baba care ţine ritmul/Cu acordeonul. Nici/Bărbatul care cântă la vioară sunt//Doi bătrâni care plusează/Cu eroismul de pe vremea lui/Ceaşcă.//Dom’le eu stau de la/4 aici”. „Dom’le eu stau/de la 11”//S-au făcut listele./S-au stricat listele,/Coada e/Undeva pe o scară de/Lemn la un ghişeu/Care se deschide după 9.//Ei stau la coadă/Cu eroismul lor de/Nezdruncinat//Vor birui şi/vor povesti” (Vor povesti). Sentimentul precoce al îmbătrânirii se asociază cu pierderea gustului pentru manifestările juvenile de vitalitate, cu instaurarea rutinei, a mişcărilor perfect automatizate şi, nu în ultimul rând, cu invocarea „paradisului casnic” care capătă aspectul cochiliei securizante: „Aş fi zis că nu e nimic/Mai bun ca vacanţele alea la 2 mai sau la/Vamă cu oprea dobrescu matei sau/secaşiu/când alergam toţi cam după aceleaşi fete/gagici de pe tot cuprinsul ţării.//Acum îmi place Crăciunul în familie/Ador să nu fiu deranjat/Iar lungile intensele tăceri fac atâtea parale/Cât certurile noastre din uşa cortului/Portocaliu parcă” (9 12 2006). Umanitatea devitalizată din volumul lui Andrei Bodiu se va identifica astfel cu o „clasă de mijloc” ternă şi prozaică, ai cărei reprezentanţi au adeseori fizionomia „manipulatorului de hârtii” strivit de povara dosarelor uriaşe care proliferează parcă la nesfârşit, cu o societate de „birocraţi” din care poezia a fost exclusă pentru totdeauna: „Dacă-i priveşti de aici/cei 27 seamănă foarte tare poartă/cravate roşii după moda americană şi majoritatea calificată/poartă ochelari.//Cum stai îi/poţi vedea pe toţi chiar/dacă sunt adânciţi/în hârtii şi scriu scriu/scriu nu/termină niciodată de scris//când nu mai e loc pe birouri/dau drumul hârtiilor şi hârtiile//aterizează suav pe pământ./Toate conţin procedee măsuri toate/Sunt ghiduri care-ţi perfecţionează viaţa” (Locuitorii Europei Unite II). În consecinţă, autorul face în cele din urmă ca o cronică a existenţei mijlocii, din care lipsesc e adevărat accentele mizerabiliste, dar lipseşte de asemenea orice accent sublim şi orice urmă de idealim. O asemenea existenţă redusă la rutina micilor gesturi de zi cu zi nu poate să genereze decât o stare de epuizare ontologică pe care poetul o transpune în texte pline de sobrietate, constatative şi prozaizante, căci singura formă de poezie posibilă în această lume a oboselii cronicizate nu este, nu poate fi, decât antipoezia. Renunţând la gesturile patetice sau pline de truculenţă, evitând spectaculosul, recurgând uneori la mijloacele ironiei sau farsei absurde, Andrei Bodiu reuşeşte în felul acesta, să fie aproape de fiecare dată convingător., dându-i eposul cotidian cultivat de grupul de la Braşov certe accente particulare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: