th gautier despre baudelaire (4)

Pentru a-l abate de la ideile lui încăpățânate, Baudelaire a fost trimis în călătorie.. L-au expediat foarte departe. Imbarcat pe un vapot si recomandat căpitanului, a parcurs mările Indiei, a văzut Insula Mauritius,Insula Bourbon, Madagascarul, poate Ceylonul, câteva locuri din Peninsula Gangelui, dar n-a renunțat din pricina asta la proiectele lui literare. Au încercat în zadar să-l atragă către comerț; plasamentul mărfuriloe sale îl preocupa prea puțin . Un transport de vite, destinat să-i alimenteze cu biftecuri pe englezii din India nu-i s-a părut cu nimic mai atrăgător și s-a întors din această călătorie de cursă lungă doar cu o uluire admirativă, pe care o vă păstra tot restul vieții. A admirat cerurile pe care strălucesc constelații necunoscute în Europa,magnificele vegetații gigantice cu parfumuri pătrunzătoare, pagodele cu bizareria lor plină de eleganță, figurile brune cu drapajul lor alb, toată această natură exotică, atât de caldă, atât de puternică și atât de viu colorată,iar în versurile sale recurențe frecvente îl răpesc din cețurile și noroaiele Parisului spre acele ținuturi de lumină, azur și parfum. Pe fondul poeziei cele mai sumbre se deschide adesea o fereastră prin care se zăresc în locul hornurilor întunecate și al acoperișurilor învăluite în fum, marea albastră a Indiei sau vreun țărmure auriu pe care îl traversează o siluetă zveltă de malabareză goală pe jumătate, purtând o amforă pe creștetul capului. Fără să spunem mai mulr despre ceea ce se cuvine ascuns din viața poetului putem bănui că în timpul acestei călătorii s-a născut pasiunea lui pentru Venera neagră, pentru care a avut totdeauna un cult.
Câng a revenit din îndepărtatele sale pelegrinări,ajunsese la vârsta majoratului: nu mai exista nici o rațiune, nici măcar financiară, căci devenise, cel puțin pentru o vreme, bogat să-i se mai pună opreliști vocației lui Baudelaire; ea se afirmase rezistând la toate obstacolele și nimic n-o putuse abate de la ținta sa. Instalat într-un mic apartament de burlac din același Hotel Pimodan unde ne vom întîlni mai târziu, așa cum am arătat la începutul acestei notițe,a început acea viață de muncă întreruptă și reluată fără încetare, de studii disparate și leneveli fecunde –cea a oricărui om de litere aflat în căutarea unui drum propriu. Baudelaire l-a găsit în curând, el a desciperit, nu dincoace, ci dincolo de romantism, un teritoriu neexplorat, un fel de Kamceatkă sălbatică și zburlită, la al cărei capăt extrem și a clădit – cum spune Saint-Beuve care îl aprecia – un chioșc sau mai degrabă o iurtă cu o arhitectură bizară.
Mai multe piese care figurează în Florile răului fuseseră compuse deja. Ca toți poeții născuți, încă de la începuturile lui Baudelaire poseda o formă și era stâpân pe un stil, pe care le-a accentuar și le-a cizelat mai târziu, dar în aceeași direcție. . Adeseori l-au acuzat pe Baudelaire de bizarerii căutate, de o originalitate dorită și obținută cu o orice preț, dar mai cu seamă de manierism. Asupra acestui punct trebuie să ne oprim înainte de a merge mai departe. Există oameni care sunt, prin natura lor manieriști.. Simplitatea înseamnă la ei afectare, un fel de manierism răsturnat. Ar trebui să caute îndelung și să lucreze mult pentru a deveni simpli. Circumvoluțiunile loe se pliază de așa manieră încât ideile se răsucesc, se încolăcesc,. formează spirale în loc să urmeze linia dreaptă. Gândurile cele mai complicate, mai subtile, mai intense le vin lor pentru prima dată. Ei văd lucrurile dintr-un unghi particular care își modifică aspectul și perspectiva. .Dintre toate imaginile, cele mai bizare, cele mai insolite, cele mai fantast îndepărtate de subiectul tratat sunt percepute de ei în primul rând și știu să le atașeze la trama lor printr-un fir misterios descâlcit de îndată. Baudelaire era un asemenea spirit, iar acolo unde critica a vrut să vadă travaliul, elaborarea, deșănțarea, paroxismul unor opinii preconcepute, nu avem de a face decât cu dezvoltarea liberă și firească a unei individualități. Aceste compoziții în versuri, cu o savoare atât de subtilă și stranie, închise în flacoane și atent cizelate, nu l-au costat mai mult decât l-ar fi costat pe altul niște locuri comune prost rimate.
Baudelaire, deși nutrea pentru maeștrii cei mari din vechime admirația pe care aceștia o merită din punct de vedere istoric, nu și-a făcut dintr-înșii niște modele – ei avuseseră norocul să apară în tinerețea lumii, în zorii, ca să zicem așa, ai umanității, când nimic încă nu fusese exprimat, și când toate formele, toate imaginile, toate formele și toate sentimentele aveau farmecul unei prospețimi virginale. Marile locuri comune care constituie fondul poeziei omenești erau atunci în deplina lor înflorile, dovedindu-se suficiente pentru niște genii simple, ce se adresau unui popor infantil, Dar, fiind mereu reepetate, aceste teme generale ale poeziei s-au uzat, așa cum se întâmplă și cu monedele, care, circulând prea mult, își tocesc în cele din urmă amprenta; iar viața, care devenise de altfel mai complexă, încărcată cu mai multe noțiuni și idei, nu mai putea să fie reprezentată prin niște compoziții artificiale, realizate în spiritul altei epoci. Dacă adevărata inocență este fermecătoare, coțcăriile care vor să mimeze neștiința ne agasază și ne displac. Nota particulară a secolului al XIX-lea nu este cu siguranță naivitatea, iar pentru a-și exprima gândirea, limba și solicitările e nevoie de un idiom ceva mai compozit decât limbajul clasicilor./ Literatura e la fel ca și ziua: are dimineață, amiază, seară și noapte. Fără a dizerta în mod inutil dacă sunt de preferat zorile sau amurgul, trebuie să pictăm ora la care ne găsim, cu o paletă încărcată cu culorile necesare pentru a reda efectele specifice unei asemenea ore.. Amurgul nu e oare la fel de frumos ca și aurora? Norii de aramă, aurul verde, tonalitățile de turcoază ce se amestecă cu safirul, toate aceste tente care ard și se descompun în marele incendiu final, norii cu forme stranii și monstruoase, pe care șuvoaiele de lumină îi străpung și care par ruinele gigantice ale unui Babel aerian nu oferă oare la fel de multă poezie ca și Aurora cu degere trandafirii, pe care nu se cuvine totuși s-o disprețuim? Dar Orele care preced carul Zilei pe plafonul lui Guide și-au luat de mult zborul.
Poetul Florilor răului iubea ceea ce impropriu numim stilul decadenței și care nu este altceva decât arta ajunsă la acel grad de maturitate extremă pe care o impun sorilor lor oblici civilizațiile îmbătrânite; stil ingenios, complicat, savant, plin de nuanțe și căutări, depășind mereu granițele limbii, împrumutându-se din limbajele tehnice, preluând culori de pe toate paletele, note de pe toate claviaturile., încercând să redea gândirea în ceea ce are mai inefabil, iar forma în contururile ei cele mai vagi și mai evanescente, ascultând, pentru a le tălmăci, confesiunile subtile ale nevrozei, mărturisirea pasiunilor depravate, pe cale de a îmbătrâni și halucinațiile ideii fixe abătându-se către nebunie Stilul decadenței este cuvîntul cel din urmă al Verbului somat să exprime totul și împins. spre lipsa de măsură extremă. Putem aminti, în legătură cu el,, limba marmorată deja de verdețurile descompunerii și parcă fezandată a Imperiului Roman târziu și rafinamentele complicate ale școlii bizantine, ultima formă a artei grecești intrate în dezagreagare; dar acesta este idiomul necesar și fatal al popoarelor și civilizațiilor la care o viață artificioasă a luat locul vieții firești și le-a creat oamenilor necesități necunoscute, De altfel nu e tocmai comod acest stil disprețuit de pedanți, căci el exprimă idei noi în forme noi și în cuvinte care n-nu fost încă niciodată. auzite. Spre deosebire de stilul clasic el admite umbra și în această umbră se agită confuz larvele superstițiilor, fantomele buimăcite ale insomniei, terorile nocturne, remușcările care tresar și dau înapoi la cel mai ușor zgomot, visurile monstruoase cărora le pune capăt doar neputința, fantasmele tenebroase de care s-ar minuna ziua,, tot ce ascunde sudletul mai întunecat, mai diform și mai vag oribil, în ultima și cea mai adîncă dintre cavernele sale. E de la sine înșțeles că cele o mie patru sute de cuvinte ale dialectului racinian nu îi sunt de ajuns unui autor care și-a luat sarcina dură de a reda ideile și lucrurile moderne în ordinea lor complexă și coloratura lor multiplă. De aceea, Baudelaire, care, în ciuda succeselor sale modeste de la examenul de bacaureat,era cu siguranță un bun latinist, li-i prefera lui Vergiliu și Cicero pe Apulleius, pe Petroniu, pe Juvenal, pe Sfântul Augustin și pe Tertulian, al cărui stil are strălucirea neagră a abanosului A mers chiar până la latina bicericească, până la acele cântări și imnuri în care rimele înlocuiesc ritmul antic uitat și i-a adresat, sub titlul Franciscae meae Laudes „unei modiste erudite și credincioase”. – aceștia sunt termenii dedicației – o compoziție latină rimată,în acea formă pe care Brizeux o numește ternară, elaborată cu trei rime care se succed în loc să se încricișeze ca în terținele dantești
„Nu i se pare oare cititorului – ca și mie – că limba ultimei decadențe latine – suspinul unei persoane robuste, deja transformate și pregătite pentru viața spirituală – este potrivită în mod special să exprime pasiunea,, așa cumo înțelege și o simte lumea poetică modernă? Mistica este celălalt pol al acestui magnet, Catul și banda lui, poeți brutali și pur epidermici, nu i-aucunoscut decât polul sensibil. În această minunată limbă mi se pare că solecismele și barbarismele îi restituie toate neglijențele unei pasiuni care își uită și își bate joc de reguli. Cuvintele, luate într-o accepțiune nouă, reveleaaă sângăcia fermecătoare a barbarului din nord în fața frumuseții romane. Chiar calamburul, atunci când traversează aceste bâlbâială pedantescă, nu are grația sălbatică și barocă a copilătiei?”
Această idee nu trebuie dusă însă prea departe. Atunci când nu a încercat să exprime vreo deviație curioasă, o parte insolită a sufletului sau a lucrurilor se folosește de o limbă pură, limpede, clară, corectă și de o asemenea exactitate,încât nici cei mai pretențioși n-ar avea ce să-i reproșeze. Aceasta se vădește mai cu seamă în proza lui, unde tratează niște subiecte mai uzuale și mai puțin abstruse decât în versuri, aproape întotdeauna de o concentrare extremă. Cât despre opiniile lui filosofice și literare, ele sunt cele ale lui Edgar Poe, pe care încă nu-l tradusese, dar cu care avea niște afinități speciale. I se potrivesc și lui frazele pe care le scria despre autorul american în prefața Povestirilor extraordinare: „Considera progresul, marea idee modernă, drept o gogoriță și numea perfecționarile din mediul uman cicatrici și abominațiuni rectangulare . El nu credea decât în ceea ce este imuabil, etern, în self-same și beneficia – privilegiu crud în mijlocul unei societăți îndrăgostite de sine – de acel mare bun-simț în maniera lui Machiavelli, care merge în fața înțeleptului ca o coloană luminoasă prin deșertul istoriei”. Baudelaire avea o desăvârșită oroare de filantropi, de progresiști, de utilitariști. de umanitariști, de utopiști și de toți aceia care pretindeau să modifice natura neschimbătoare sau ordinea fatală a societății.El nu visa nici la suprimarea infernului, nici la aceea a ghilotinei, întru comoditatea păcătoșilor și a criminalilor;. el nu credea că omul s-a născut bun și admitea perversitatea originară ca pe un element care se regăsește mereu în sufletele cele mai pure, perversitatea – aceea proastă sfătuitoare care îl împinge pe om să săvârșească ceea ce-i este funest tocmai pentru că-i este funest și din plăcerea de a sfida legea, fără altă finalitate decât nesupunerea, dincolo de orice senzualitate, de orice profit și de orice farmec. A descoperit și a flagelat această perversitate la alții, dar și la el însuși, ca un sclav surprins în timp ce greșește, abținându-se însă de la orice predică, fiindcă știa că damnațiunea este irevocabilă. Niște critici miopi l-au acuzat pe nedrept pe Baudelaire de imoralitate, o tema comodă de bârfă pentru mediocritatea invidioasă și întotdeauna bine primită de farisei și de filistini. În realitate. nimeni n-a manifestat mai mult dezgust decât el față de turpitudinile sufletului și hidoșeniile corpului. Ura răul ca pe o deviație de la matematică și de la normă și.în calitatea lui de perfect gentleman îl disprețuia,găsindu-l necuviincios, ridicol, burghez, și, mai cu seamă, lipst de rafinament. Iar dacă uneori a tratat subiecte hidoase, respingătoare și maladive a fost în virtutea acelei orori și a acelei fascinații care fac ca pasărea să coboare magnetizată în botul impur al șarpelui; dar, nu doar o singură dată, ea rupe farmecul cu o batăie viguroasă de aripi și se înalță din nou spre zonele cele mai albastre ale spiritualității.Pe sigiliul său ar fi putut fi gravate cuvintele Spleen și Ideal, care servesc drept titlu primei părți a volumului său. Dacă buchetul lui e alcătuit din flori stranii, cu culori metalice și parfumuri amețitoare, al căror caliciu conține,în loc de rouă, lacrimi caustice sau picături de acqua tofana, ar fi de răspuns că nu pot crește altele în solul negru și saturat de putreziciuni ca pământul de cimitir al civilizațiilor decrepite, unde se descompun, printre miasme mefitice, cadavrele secolelelor de dinainte; fără îndoială, nu-mă-uita-ua,. trandafirii, margaretele, violetele sunt flori mai plăcute și mai primăvăratice, dar acestea nu cresc în număr prea mare în noroiul negru cu care sunt așternute caldarâmurile marilor orașe; și de altfel Baudelaire, dacă a avut gustul marilor peisaje tropicale, unde izbucnesc, ca în vis, explozii de arbori de o eleganță bizară și gigantescă, n-a fost decât mediocru atras de micile locuri câmpenești de la periferie și nu este el cel care să se bucure, ca filistinii lui Heinrich Heine, de eflorescența romantică a verdeții primăvăratice sau să se extazieze la ciripitul vrăbiilor.
Lui îi place să îl urmeze pe omul palid, crispat, torsionat, răvășit de pasiunile artificioase și de adevăratul urât modern prin sinuozitățile uriașului madrepor al Parisului, să-l surprindă în neliniștile,, angoasele, suferințele, stările sale de apatie sau excitație,în nevrozele și disperările sale. Ca pe niște noduri de vipere de sub o grămadă de bălegar ce e dată deoparte, el privește cum colcăie instinctele rele pe cale de a se naște, obiceiurile josnice ghemuite trândav în propriul noroi și, în urma acestui spectacol, care îl atrage și îi repugnă, se alege cu o incurabilă melancolie, căci nu se socotește maibun decât ceilalți și suferă văzând bolta curată a cerului și stelele caste voalate de abur iimunzi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: