th gautier despre baudelaire (6)

Reputația lui Baudelaire, care, vreme de câțiva ani nu depășise limitele micului cenaclu care aduna în jurul său toate geniile pe cale de a se naște, izbucni dintr-odată atunci când acesta i s-a prezentat publicului ținând în mână buchetul Florilor răului, un buchet care nu se asemăna în nici o privință cu jerbele poetice inocente ale debutanților. Vigilența justiției se puse în mișcare și câteva piese de o imoralitate atât de savantă, atât de abstrusă, atât de înfășurată în formele și voalurile artei încât pretindea, pentru a fi înțeleasă de cititori, o înaltă cultură literară, au trebuit îndepărtate din volum și înlocuite cu altele, de o excentricitate mai puțin primejdioasă. De obiecei nu se face zgomot în jurul volumelor de versuri; ele se nasc, vegetează și mor în tăcere, căci cel mult doi sau trei poeți sunt de ajuns pentru consumul nostru intelectual. Dar în jurul lui Baudelaire s-au făcut lumină și zgomot, și după ce scaandalul s-a potolit, se recunoscu că el aduce, lucru atâtde rar, o operă originală și de o savoare cu totul aparte. A-i conferi gustului o senzație necunscută este cea mai mare bucurie pentru un scriitor și mai ales pentru un poet.
Florile răului era unul din acele titluri fericite mult mai greu de găsit decât s-ar crede. El rezuma într-o formă scurtă și poetică ideea generală a cărții și îi semnala tendințele. Deși este în mod evident romanric prin intenție și factură, totusi ar fi greu sp-l atașezi pe Baudelaire printr-o legătură vizibilă de vrenul dintre marii maeștri ai acestei școli. Versul său, cu o structură savantă și rafinată, de o concizie uneori excesivă, care strânge obiectele mai degrabă ca o armură decât ca un veșmânt, prezintă, la prima lectură , o aparență de dificultate și de obscuritate. Aceasta ține nu de vreun neajuns al autorului, ci de însăși noutatea lucrurilor pe care le exprimă, ce nu fuseseră încă redate cu mijloacele literaturii. A trebuit ca poetul, pentru a ajunge aici, să-și compună o limbă, un ritm și o paletă. Dar nu a putut să-l facă pe cititor să nu rămână surprins în fața acestor versuri atât de diferite de cele care fusesră făcute până atunci. Pentru a picta aceste descompuneri care îi provoacă oroare, poetul a știut să găsească nuanțele bogate la modul morbid ale putreziciunii mai mult sau mai puțin avansate, tonurile de sidef și de nacru care glacifică apele statătoare, rozurile ftiziei, alburile clorozei, galbenul amar al bilei, griurile plumburii ale cețurilor pestilențiale,verdele înveninat și metalic care duhnește a arseniat de cupru, negrul fumului diluat de ploaie de-a lungul zidurilor spoite cu ipsos, bitumurile răscoapte și înroșite în toate prăjelile iadului, atât de potrivite pentru a-i servi drept fond vreunui cap livid și spectral și toată această gamă de culori exasperate, duse până la gradul lor cel mai înalt de intensitate,care corespund toamnei, asfințitului, maturității extreme a fructelor și ultimei ore a civilizațiilor.
Cartea se deschide cu o piesă către cititor, pe care poetul nu încearcă să-l lingușească, așa cum se obișnuiește, șicăruia îi spune adevărurile cele mai dure, acuzându-l că, în ciuda ipocriziei sale, posedă toate viciile pe care le blamează la ceilalți și că îl nutrește în inima lui pe marele monstru al lumii moderne, Plictisul,care. cu lașitatea lui burgheză, visează searbăd ferocități și desfrâuri romane, Nero birocrat, Heligabal prăvăliaș. O altă piesă, foarte frumoasă și intitulată, fără îndoială printr-o antifrază ironică. Binecuvântare, zugrăvește venirea pe lume a poetului, obiect de uimire și de aversiune pentru propria mamă, rușinată de rodul pântecelui ei, urmărit de prostie, invidie și sarcasm, pradă cruzimii perfide a unei anume Dalile, gata să-l predea filistenilor, gol, dezarmat, nimicit, după ce a risipit asupra lui toate rafinamentele unei cochetării feroce și ajungând în sfârșit, după insulte, suferințe și torturi și după ce a fost purificat în creuzetul durerii, la gloria eternă, la coroana de lumină destinată frunții martirilor, care au suferit pentru Adevăr și Frumos.
O mică piesă,care îi urmează acesteia, intitulată Soare, conține un fel de justificare tacită a poetului în drumurile sale hoinare. O rază veselă strălucește deasupra orașului noroios; autorul a ieșit și parcurge, „ca un poet care prinde versurile cu lațul”, ca să ne folosim de pitoreasca expresie a bătrânului Mathurin Régnier, periferiile murdare, străduțele pe care obloanele trase ascund și semnalează desfrâuri secrete, tot acest labirint negru, umed, mocirlos, al străzilor vechi, cu case jalnice și leproase, unde lumina face să strălucească, ici și acolo, la o oarecare fereastră. vreun ghiveci cu flori sau vreun cap de tânără fată, Poetul nu este asemenea soarelui, care pătrunde de unul singur peste tot, în spitale și în palate, în cocioabe și în biserici, mereu pur,mereu strălucitor, mereu divin, așezându-și cu indiferență lumina de aur asupra hoitului și asupra trandafirului.
Înălțare ni-l înfățișează pe poet înotând în plin cer, dincolo de sferele înstelate, în eterul luminescent, la granițele universului nostru, care dispare în fundul infinitului precum un mic nor, îmbătându-se de acest aer prețios și salubru, spre care nu urcă nici una dintre miasmele pământului și pe care îl parfumează răsufletul îngerilor; căci Baudelaire, deși a fost acuzat adeseori de materialism, reproș pe care prostia nu pregetă să-l aducă talentului, era, din contră, înzestrat, într-o măsură foarte înaltă, cu darul spiritualității, cum spunea Swedenborg. El poseda de asemenea,ca să folosim același idiom mistic, darul corespondenței, adică știa să descopere, printr-o intuiție secretă, niste raporturi invizibile pentru ceilalți și să apropie astfel, prin analogii neașteptate, pe care doar vizionarul poate să le sesizeze, obiectele cele mai îndepărtate și mai opuse în aparență. Orice poet adevărat este mai mult sau mai puțin înzestrat cu această calitate, care constituie însăși esența artei sale.
Fără îndoială, în această carte, destinată să zugrăvească depravarea și perversitatea lumii moderne. Baudelaire a încadrat tablouri respingătoare în care viciul dezgolit se lăfăie în toată hidoșenia rușinii lui; dar poetul, cu un suprem dezgust, cu o indignare disprețuitoare și cu o aspirație recurentă către ideal ce le lipsește adesea satiricilor, stigmatizează și marchează cu un indelebil fier roșu aceste cărnuri nesănătoase, tencuite cu unguente și cu ceruză. Nicăieri setea de aerul pur și virgin, de albeața imaculată a zăpezilor de pe Himalaya, de azurul fără pată, de lumina inaccesibilă nu este exprimată cu atâta ardoare ca în aceste poeme, care au fost taxate drept imorale, ca și cum flagelarea viciului ar fi tot una cu viciul însuși și ca și cum ai fi un otrăvitor dacă ai descris farmacia toxică a familiei Borgia. Această metodă nu este nouă, dar dă rezultate întotdeauna, iar unii oameni se prefac a crede că Florile răului nu pot fi citite decât cu o mască de sticlă, ca cea pe care o purta Exili atunci când lucra la faimoasele sale otrăvuri. Am citit adesea poeziile lui Baudelaire și n-am căzut mort, cu fața schimonosită și corpul acoperit de pete negre, ca și cum aș fi cinat cu Vannozza într-o vie a papei Alexandru al VI-lea. Asemenea neghiobii, nefericit de dăunătoare, deoarece toți proștii le adoptă cu entuziasm, îl fac să ridice din umeri pe artistul demn cu adevărat de acest nume, care este surprins să afle că albastrul este moral, iar roșul aprins indecent. E ca și cum ai spune despre cartof că este virtuos, iar măselarița criminală.
O bucată fermecătoare despre parfumuri le împarte în diverse clase, trezind idei, senzații și amintiri diferite. Unele sunt proaspete precum carnea copiilor,verzi precum câmpiile primăvara, amintesc de roșețurile aurorei și aduc cu ele ideea de inocență, Altele, ca moscul, ambra, smirna, nardul și tămâia sunt trufașe, triumfătoare, mondene, provoacă la cochetărie,la dragoste, la lux, la festinuri și la splendoare. Dacă le-am transpune în sfera culorlor, ele ar reprezenta aurul și purpura.
Poetul visează adeseori la această idee a semnificației parfumurilor. Alături de o frumusețe sălbatică, vreo signară de la Cap sau vreo baiaderă din India rătăcită prin Paris, ce pare să aibă misiunea de- a-i adormi spleenul nostalgic, el vorbește de mirosul amestecat de mosc și de havană, care îi poartă sufletul spre țărmurile îndrăgite de soare, unde se decupează în evantai frunzele palmierilor în aerul călduț și albastru, unde catargele navelor se balansează în armoniosul ruliu al mării, în timp ce sclavii tăcuți încearcă să-l abstragă pe tânărul lor stăpân din melancolia lui languroasă. Mai încolo,întrebându-se ce va mai rămâne din opera lui, poetul se compară cu un vechi flacon astupat, uitat printre pânzele de păianjen, în fundul unui oarecare dulap, într-o casă pustie. Din dulapul deschis exală, odată cu gustul trecutului, slabe parfumuri de rochii, de dantele, de cutii cu pudră care resuscită amintirea vechilor iubiri, de o antică eleganță; și dacă din întâmplare destupi fiola vâscoasă și râncedă din ea se va degaja un miros acru de sare englezească și de oțet, un puternic antidot al pestilenței moderne.În multe locuri reapare această preocupare pentru arome, înconjurând cu un nor subtil ființele și lucrurile. La foarte puțini poeți vom regăsi o asemenea preocupare; ei se mulțumesc de obicei să pună în versurile lor lumina, culoarea, muzica. dar rareori se întâmplă ca vreunul din ei să verse o picătură din această esență, cu care muza lui Baudelaire nu pregetă niciodată să-și umecteze buretele din caserolă sau mătasea batistei.
Din moment ce povestim despre gusturile particulare și micile manii ale poetului, să spunem că el adora pisicile, îndrăgostite ca și el de parfumuri, pe care mirosul valerianei le aruncă într-un fel de epilepsie extatică. El iubea aceste încântătoare animale liniștite,misterioase și blânde, cu tremurături electrice, a căror atitudine preferată este postura alungită a sfincșilor care par să le fi transmis secretele lor; ele umblă cu pași catifelați prin casă precum geniul locului, genius loci. sau vin să se așeze pe masă, aproape de scriitor, ținându-le companie gândurilor lui și privindu-l din fundul pupilelor lor paietate cu aur cu o tandrețe inteligentă și cu o putere de pătrundere magică. S-ar zice că pisicile ghicesc ideea care coboară din creier în vârful peniței și că, alungindu-și lăbuța, reușesc să o prindă din zbor. Le plac tăcerea,ordinea și liniștea și nici un loc nu e mai pe placul lor decât cabinetul literatorului. Ele așteaptă cu o admirabilă răbdare ca acesta să-și termine treaba, depănându-și torsul ritmic și gutural, ca pe un fel de acompaniament al travaliului. Câteodată își lustruiesc cu limbabvreun loc ciufulit de pe blană, căci ele sunt curate, îngrijite, cochete și nu suportă în toaleta lor nici o dezordine, dar aceasta într-o manieră discretă și calmă, ca și cum le-ar fi teamă să nu distragă sau să nu deranjeze. Mângâierile lor sunt tandre, delicate, tăcute, feminine și nu au nimic în comun cu vioiciunea zgomotoasă și grosolană a câinilor, către care se îndreaptă totuși simpatia neciopliților. Toate aceste merite au fost apreciate cum trebuie de Baudelaire, care, nu doar odată, le-a adresat pisicilor frumoase piese în versuri – Florile răului cuprind trei – în care le celebrează calitățile fizice și morale și adeseori le face să rătăcească prin compozițiile lui ca niște accesorii caracteristice. Pisicile abundă în versurile lui Baudelaire așa cum abundă câinii în tablourile lui Paolo Veronese, formând ceva ca un fel de semnătură. Trebuie să mai spunem că există la aceste încântătoare făpturi, atât de înțelepte în timpul zilei, o parte nocturnă și cabalistică, care îl atrăgea în mod deosebit pe poet. Pisicile, cu ochii lor fosforici ce le servesc drept lanterne și cu scânteile care le izbucnesc din spinare, bântuie fără frică prin tenebre, unde întâlnesc fantomele rătăcitoare, vrăjitoarele, alchimiștii, necromanții, resurecționiștii, amanții, tâlharii, asasinii, patrulele cenușii și toate acele larve care nu ies și nu lucrează decât noaptea, Ele au aerul că sunt la curent cu cea mai recentă cronică a sabatului și se freacă bucuroase de piciorul cel șontorog al lui Mefistofel. Serenadele pe care motanii le adresează de sub balcoane pisicilor, amorurile de pe acoperișuri, însoțite de țipete asemănătoare cu cele ale unui copil care e sugrumat, le dau un aer oarecum satanic, care justifică până la un punct dezgustul spiritelor diurne și pragmatice, pentru care misterele Erebului nu prezintă nici o atracție. Lui Faust, în chilia lui ticsită de cărți și instrumente alchimice, îi plăcea mereu tovărășia unei pisici, Baudelaire era el însuși un motan voluptuos, calin, cu maniere catifelate, cu o alură misterioasă, plină de forță în suplețea ei delicată, fixând asupra lucrurilor și oamenilor o privire cu o lucire neliniștitoare, liber, voluntar, greu de reținut, dar lipsit de orice perfidie și atașat cu credință de cei cărora le arătase odată independenta lui simpatie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: