th. gautier despre baudelaire (7)

Diverse figuri de femei apar pe fundalul poeziilor lui Baudelaire, unele voalate, altele pe jumătate goale,dar fără să-i poți atribui vreuneia un nume. Sunt mai mult tipuri decât persoane. Ele reprezintă eternul feminin, iar dragostea poetului pentru ele este dragostea însăși, nu o dragoste oarecare, căci am văzut că în teoriile lui el nu admitea pasiunea individuală, găsind-o prea crudă, prea familiară și prea violentă. Unele dintre aceste femei întruchipează prostituția inconștientă, aproape bestială, cu măștile lor tencuite cu farduri și cu ceruză,cu ochii lor înnegriți cu khol, cu buzele lor vopsite cu roșu, ca niște răni însângerate, cu căștile lor de păr fals și cu bijuteriile lor cu strălucire aridă și dură: altele, de o depravare mai rece, mai savantă și mai perversă, un fel de marchize de Merteuil de secol XIX, îi transferă viciile corpului sufletului. Ele sunt sfidătoare, glaciale, pline de amărăciune, negăsind plăcere decât în răutatea satisfăcută, insațiabile ca sterilitatea, posomorâte precum Plictisul, având doar pasiuni isterice și smintite și lipsite, ca și Demonul, de puterea de a iubi. Înzestrate cu o frumusețe înspăimântătoare, aproape spectrală, pe care nu o animă purpura roșie a vieții, ele pășesc spre țelul lor, palide, insensibile, dezgustate cu superbie, peste inimile pe care le-au sfarâmat cu călcâiele lor ascuțite. Pentru a se elibera de aceste iubiri asemănătoare cu ura, de aceste pasiuni mai ucigătoare decât bătăliile, poetul s-a îndreptat spre acea idoliță brună cu parfum exotic, cu farmece sălbatice și baroce, suplă și calină ca o panteră neagră de Java, care îl odihnește și îl compensează pentru tot ce a îndurat din partea răutăcioaselor pisici pariziene cu ghearele ascuțite care s-au jucat cu inima lui precum cu un șoarece. Dar el nu și-a dăruit sufletul nici uneia din aceste creaturi de ipsos, de marmură sau de abanos. Deasupra acestor grămezi de case leproase, a acestui labirint infect prin care bântuie spectrele plăcerii, a acestui furnicar de mizerie, de urâțenie și de perversitate, departe, foarte departe,în azurul inalterabil, plutește adorabila fantomă a Beatricei, ideal întotdeauna dorit, niciodată atins, suprema frumusețe divină încarnată sub forma unei femei eterate, făcute din lumină, flacără și parfum, un abur, un vis, reflexul unei lumi aromale și îngerești. ca Sigeele, Morellele, Unele și Lenorele lui Edgar Poe, sau ca acea uluitoare creație care este Seraphitus-Seraphita a lui Balzac. Din adâncurile degradării, ale erorilor și deznădejdiilor, el își întinde brațele spre această imagine celestă ca spre o madonă atotiertătoare cu strigăte, lacrimi și un dezgust de sine profund. La ora melancoliei amoroase ar vrea mereu să fugă cu ea și să-și ascundă fericirea desăvârșită într-un azil misterios de feeric sau ideal de confortabil, cum sunt căsuțele de țară ale lui Gainsborough, interioarele lui Gérard Dow sau, și mai bine, palatele cu dantelă de marmură din Benares sau Hyderabad. Niciodată nu visează la o altă companie. Trebuie să vedem în această Beatrice sau în această Laură care nu poartă nici un nume o fată sau o tânără femeie reală pe care poetul a iubit-o pasional și religios în trecerea lui pe pământ? Ar fi romanesc să o presupunem, iar nouă nu ne-a fost dat să fim amestecați atât de profund în viața intimă a inimii sale pentru a răspunde afirmativ sau negativ la această întrebare. În conversațiile lui,mereu metafizice, Baudelaire vorbea mult despre idei, foarte puțin despre sentimente și niciodată despre acțiunile sale. În ceea ce privește capitolul dragoste,el și-a pecetluit buzele fine și disprețuitoare cu o camee cu chipul lui Harpocrate. Cel mai sigur ar fi să nu vedem în această dragoste ideală decât o cerință a sufletului, un elan al inimii și suspinul etern al nedesăvârșitului care aspiră spre absolut.
Spre finalul Florilor răului se găsește o suită de poeme despre vin și despre diversele stări de beție pe care le produce acesta, în funcție de natura creierelor pe care le atacă. Nu e nevoie să spunem că aici nu e vorba de cântece bahice, celebrând sucul viței sau de ceva asemănător. Sunt picturi teribile și hidoase ale beției lipsite însă de moralismul lui Hogarth. Tabloul nu necesită nici o legendă, iar Vinul lucrătorului te face să te cutremuri. Litaniile pentru Satan divinitatea răului și principe al lumii, sunt una din ironiile reci, familiare autorului, și ar fi greșit să fie socotite o impietate. Impietatea nu-i stă în fire lui Baudelaire, care crede într-o matematică superiaoră, stabilită de Dumnezeu din eternitate,de la care nu te poți abate decât cu prețul unor pedepse cumplite, nu numai în lumea asta, ci și în cealaltă. Dacă pictează viciul și îl arată pe Satan în toată splendoarea lui, o face cu siguranță fără nici o complezență. El manifestă chiar o preocupare deosebită pentru diavolul în chip de ispititor, căruia îi descoperă ghearele pretutindeni, ca și cum n-ar fi suficient ca omul să fie împins la păcat, la infamie,la crimă, de perversitatea lui înnăscută. La Baudelaire greșeala este urmată totdeauna de remușcare, de frică, de dezgust, de deznădejde și e pedepsită prin ea însăși, ceea ce reprezintă cel mai greu dintre toate supliciile. Dar destul cu acest subiect. Noi facem aici critică și nu teologie,
Să semnalăm printre piesele care alcătuiesc Florile răului unele mai remarcabile, printre altele pe aceea intitulată Don Juan în infern. Este un tablou de o măreție tragică, pictat într-o culoare sobră și desăvârșită, despre flacăra întunecată a cavernelor infernale.
Luntrea funerară alunecă pe apa cea neagră, purtându-l pe Don Juan însoțit de cortegiul victimelor lui și al celor pe care i-a insultat. Cerșetorul pe care a vrut să-l facă să se lepede de Dumnezeu, calic atletic, mândru în zdrențele sale ca Anthistene, mânuiește vâslele în locul bătrânului Caron. La pupă, un om de piatră, fantomă spălăcită, cu gesturi rigide și sculpturale, ține cârma. Bătrânul Don Luis își arată cu degetul părul alb batjocorit de fiul ipocrit și necredincios. Sganarel își cere plata simbriei de la stăpânul devenit insolvabil. Dona Elvira încearcă să readucă zâmbetul amantului de odinioară pe buzele soțului disprețuitor, iar iubitele palide, nenorocite, trădate, călcate în picioare ca niște flori ale privegherii, îi arată rana care încă mai sângerează a inimii lor. La tot acest acest concert de plânsete, gemete și blesteme, Don Juan ramâne impasibil; a făcut ce a vrut…Cerul, iadul și lumea n-au decât să-l judece după placul lor, mândria lui nu cunoaște căința. Fulgerul îl poate ucide, dar nu îl poate face să se căiască.
Prin melancolia-i senină, liniștea-i luminoasă și kiefu-i oriental, piesa intitulată Viața anterioară contrastează în mod fericit cu sumbrele picturi ale monstruosului Paris modern și arată că poetul are, pe paleta lui, arături de negru, de bitumuri, de brunul egiptean, de ocrul de Umbria și de Siena, o întreagă gamă de nuanțe proaspete, ușoare, transparente, delicat de trandafirii, ideal de albastre, ca depărtările unui Brueghel paradisziac, potrivte să redea peisajele eliseene și culorile visului,
Se cuvine să menționăm, ca pe o notă particulară a poetului, sentimentul artificialului. Prin acest termen trebuie să se înțeleagă o creație îndatorată în totalitate artei, din care care natura este total absentă. Într-un articol scris încă în timpul vieții poetului semnalasem această tendință bizară. pentru care piesa ce poartă titlul Vis parizian constituie un exemplu frapant. Iată cele câteva rânduri care încercau să redea acest coșmar splendid și sumbru, demn de niște gravuri în maniera neagră a lui Martynn: „1maginați-vă un peisaj extra-natural sau mai degrabă o perspectivă, făcută din marmură, metal și apă, de unde vegetalul a fost alungat, pentru că e iregular. Totul este rigid, poleit, strălucitor în lumina unui cer fără soare, lună sau stele. În mijlcul unei tăceri de eternitate se înalță, luminate de propriul lor foc, palate, colonade, turnuri, scări, castele de apă, de unde cad, ca niște perdele de cristal, grele cascade. Apele albastre sunt încadrate, precum oțelul oglinzilor antice, în cheiuri și bazine de aur brun sau curg în tăcere pe sub poduri de piatră prețioasă. Razele cristalizate fixează apa ca într-o montură, iar dalele de porfir ale teraselor reflectă obiectele caniște oglinzi. Regina din Saaba, trecând pe acolo, și-ar ridica rochia, de teamă să nu-și ude picioarele. atât de tare strălucesc suprafețele. Stilul acestei piese e strălucitor ca marmura neagră lustruită”, Nu este o stranie fantezie această compoziție, elaborată din elemente rigide, unde nimic nu trăiește, nu palpită, nu respiră și unde nici un fir de iarbă, nici o frunză, nici o floare, nu vin să tulbure implacabila simetrie a formelor artificiale inventate de artă? Oare nu te-ai putea crede într-o Palmyră încă intactă sau într-un Palenque rămas în picioare pe o planetă moartă, abandonată de propria-i atmosferă.
Sunt fără îndoială imagini baroce, anti-naturale, vecine cu halucinația, care exprimă aspirația secretă către o noutate imposibilă. Dar, în ce ne privește, le preferăm simplității fade a acelor pretinse poezii care brodează pe canavaua uzată a locurilor comune, cu niște lână veche și decolorată, desene de o trivialitate burgheză sau de un sentimentalism tâmp: cununi de trandafiri mari, foi verzi de varză și porumbei care se pupă cu ciocurile. Uneori nu ne temem să cumpărăn neobișnuitul cu prețul a ceea ce este șocant, fantast și lipsit de măsură. Pentru noi barbaria este mai de preț decât platitudinea. Baudelaire prezintă acest avantaj: el poate să scrie prost,dar nu e niciodată banal, Neajunsurile îi sunt la fel de originale ca și calitățile și chiar acolo unde displace e după voința poetului,în virtutea unei estetici particulare și a unor raționamente îndelung chibzuite.
Să închieiem această analiză, deja puțin prea lungă, pe care totuși o scurtăm mult, cu câteva cuvinte despre piesa Batrănelele, care l-a uimit pe Victor Hugo. Poetul, plimbându-se pe străzile Parisului, vede niște bătrânele cu un aer umil și trist și le urmărește ca pe niște femei fumoase, recunoscând după cașmirurile vechi, tocite, purtate de mii de ori, decolorate, ce se ajustează pe niște umeri decărnați, după capete le de dantelă destrămate și îngălbenite, după un inel, amintire disputată penibil cu Muntele de Pietate și gata să părăsească degetul subțire al unei mâini palide, un trecut fericit și plin de eleganță, o viață plină de dragoste și poate de devoțiune, resturile unei frumuseți vizibile încă sub ruinele mizeriei și stigmatele bătrâneții, El reanimă toate aceste spectre tremurătoare, le ridică din nou în picioare, reașează pe scheletele subțiri carnea din tinerețe și reînvie în bietele inimi ofilite iluziile de odinioară. Nimic mai ridicol și mai mișcător totodată decât aceste Venere de Père-Lachaise și aceste Ninon de Petits-Ménages care defilează lamentabil la evocarea maestrului, ca o procesiune de spectre surprinase de lumină.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: