din moartea lui siegfried

JADWIGA

1
Am primit un mesaj ciudat din partea Danutei. Mi-a fost înmânat de o persoană încă și mai ciudată: un slăbănog de vreo doi metri, cu un cap nu mai mare decât pumnul, care m-a acostat pur și simplu pe Calea Victoriei.
Mesajul conține o singură propoziție: Salutări de la Hagen.
Mi-am bătut îndelung capul ca să înțeleg tâlcul acstor cuvinte, dar a fost în zadar. Oricum, sunt convins că ele țin de partea îngtozitoare a existenței.
Să-i fi vorbit oare, într-o împrejurare sau alta, Danutei despre umbrele Nibelungilor? Sau să fie vorba din nou de una dintre acele coincidențe bizare, care fac să se rupă pelicula subțire a realității și dezvăluie, dincolo de aceasta, un fel de altă realitate, care funcționează după niște legi de neînțeles și în fața căreia orice logică se devedește neputinciosă?
Nimic nu-i atât de înspăimântătot ca lipsa de logică.
Bucățica asta de hârtie, pe care o tot răsucesc între degete de vreo jumătate de oră, îmi inspiră niște sentimente amestecate. Nu știu dacă bucuria că, iată, Danuta trăiește e mai puternică decât frica superstițioasă de care mi-o stârnesc vorbele sale misterioase, în care simt cum mocnește surd o amenințare. Hăituiala la care sunt supus de atâta timp de niște forțe necunoscute mă face să privesc totul cu neliniște și cu circumspecție. Un simplu petic de hârtie e suficient uneori pentru a declanșa ghilotina destinului și pentru a isprăvi cu tine definitiv.
Cine îmi poate garanta că acest bilet a fost scris cu adevărat de Danuta? Că nu am iarăsi de-a face cu o farsă sinistră, pusă la cale de persesecutorii mei pentru a mă împinge la nebunie sau poate la sinucidere? Nu cunosc scrisul Danutei, nu mi-a trimis niciodată până acum vreo scrisoare sau vreun bilet. Iar mecanismele mele mentale sunt totalmente blocate, nu mă mai simt în stare să deosebesc lucrurile reale de propriile de propriile mele halucinații, un document autentic de o plastografie, o veste bună de un semnal de primejdie. În creierul meu e o devălmășie nesănătoasă și nu mai există nici un criteriu al adevărului.
Care adevăr, pentru Dumnezeu?

Dacă între un născocitor de istorii și personajele lui ar exista vreun canal de comunicare, i-am putea oare garanta ofițerului neamț autenticitatea mesajului primit din partea Danutei? Lucrurile sunt relative, extrem de relative în această privință, domnilor cititori. Gândiți-vă că aș putea reveni asupra acestei istorii și aș șterge pur și simplu episodul cu slăbănogul, l-aș bara cu o linie neagră, așa cum se procedează sus, în biroul lui Dumnezeu. Și atunci nimeni, absolut nimeni, nici dumneavoastră, nici eu, n-am putea afirma cu tărie că biletul a fost scris cu adevărat de tânăra poloneză, n-am putea afirma nici măcar că biletul există, chiar dacă îl vedem mototolit ințre degetele nervoase ale maiorului. Asta ca să nu mai spun că până și existența acestor degete este oarecum îndoielnică, având în vedere că ele aparțin unui simplu personaj, care ar putea să dispară oricând din scenariul istoriei noastre. În fond, nimeni și nimic nu ne împiedică să ștergem tot ce am scris până acum și să ne apucăm de o altă istorisire sau chiar să nu mai istorisim nimic, să ne facem cultivatori de ciuperci, colecționari de autografe ori ce doriți dumneavoastră.
Doar chiar și condica groasă din cabinetul lui Dumnezeu unde, în treacăt fie spus, e vorba de oameni adevărați este plină de ștersături.
Și poate că tocmai din asemenea ștersături este făcută până la urmă istoria

Kurt s-a întors din provincie foarte bine dispus și ușor cherchelit. Spune că a participat la câteva petreceri strașnice. Ba a fost chiar și la dame și a avut parte de o vampă pe cinste, care seamănă ca o picătută de apă cu Marlene Dietrich.
Pe urmă se uită bănuitor la biletul Danutei pe care îl mai mototolesc încă între degete și mă întreabă dacă n-am săvârșit iarăși, în lipsa lui, una dintre obișnuitele mele fapte nechibzuite.
Îi dau toate asigurările că nu mi s-a mai întâmplat nimic neobișnuit în ultima vreme și strecor biletul pe neobservate în buzunarul vestonului. Ifosele lui Kurt au început să mă enerveze teribil: de la întâmplarea cu focurile de revolver, acesta mă tratează cu un fel de bună-voință superioară, așa cum tratează o persoană matură un copil dificil, pentru ale cărui fapte poartă o anumită răspundere. Rău am ajuns dacă până și acest bețivan fricos mă privește cu condescendență! Mă pot oricând aștepta oricând să fiu rechemat la Berlin și internat pentru totdeauna într-o casă de sănătate.
De data aceasta însă Kurt se dovedește mai insolent ca oricând: a observat, nenorocitul, figura cu hârtiuța Danutei, se repede la mine pe neașteptate, îmi smulge cu o mișcare abilă biletul din buzunar, îl citește, apoi îl mototolește, îl aruncă pe masa de scris și izbucnește într-un râs zgomotos și batjocoritor.
Luat prin surprindere, am rămas câteva momente încremenit, pe urmă, parcă trezit din somn, m-am scuturat brusc, am apucat călimare de bronz de pe birou și-am azvârlit-o în direcția tovarășului meu de apartament.
Kurt a reușit însă să ferească și a ieșit în grabă din camera mea, urlând ca un apucat că am vrut să-l omor.
În momentul acesta am nevoie, mai mult ca oricând, de prezența Danutei.

2
Pe străzile Bucureștiului au început să apară semnele toamnei. Burnițează ușor și o răcoare plăcută a luat locul zăpușelii de acum câteca zile.
Cobor cu niște pași repezi Calea Victoriei, întrebându-mă, neliniștit, dacă micul magazin de confecții există cu adevărat și nu e o invenție a simțurilor mele perverse, care au început de la o vreme să-i substituie realității niște fantasme bolnăvicioase, atât de neobișnuite la un om lipsit total de imaginație.
Slavă Domnului, de data acesta n-a fost vorba de nici o închipuire, magazinul se află la locul lui și tot la locul ei este și Danuta, care mă măsoară de sus până jos cu ochii ei de sticlă de culoarea cenușii. Astazi o găsesc în sfârșit îmbrăcată cu gust. Poartă o rochie elegantă de seară, care îi îi acoperă și îi descoperă în același timp formele voluptuoase, pe care Danuta în carne și oase nu le-a posedat niciodată. Mâna ei stângă este întinsă spre mine și aproape că atinge geamul vitrinei. Îmi lipesc la rândul meu palma de geam, așteptând fiorul acelei elecrocutări care mă făcuse să simt, nu cu mult timp în urmă,gustul eternității.
Geamul e rece și umed, îmi dă o senzație de prospețime și îmi infuzează o stare de calm pe care încerc să o prelungesc cât mai mult, uitându-mă stăruitor în ochii cenușii ai Danutei.
Cred că dacă i-aș putea atinge, măcar o secundă sau două, mâna frumoasă de pianistă, aș fi copleșit de o stare de fericire nebună, acea fericire aproape de neîndurat ce te face să-ți dorești moartea, pentru că mai presus de ea nu există nimic.
Îmi scot monoclul și îl pun în buzunarul vestonului, am impresia că mă stânjenește. Acum văd parcă mai bine și mi se pare că buzele Danutei sunt apucate de un tremur ușor, apoi se destind într-un început de surâs.
Nu, nu e o halucinație: poloneaza a început să zâmbească.
Încerc să-i întorc zâmbetul, dar mușchii feței îmi zvâcnesc brusc, iar ceea ce trebuia să fie zâmbet se transformă într-un fel de schimonositură. Trebuie să fi fost una dintre acele strâmbături oribile care îmi defigurează din când în când chipul, căci Danuta a închis ochii și și-a retras mâna cu câțiva centimetri, ca și cum această mișcare involuntară a mușchilor mei faciali ar fi speriat-o de moarte. Buzele ei rămân puțin întredeschise, lasând la vedere niște dinți albi și puternici, de o uluitoare albeață, pe care nu-i remarcasem până acum și care au ceva din curățenia desăvârșită a unor instrumente chirurgicale.
Între timp burnița s-a transformat într-o ploaie măruntă și deasă, care mi se strecoară insidios prin țesătura vestonului. Cred că sunt leoarcă, dar nu-mi pot lua mâna de pe geamul vitrinei, picioarele mele refuză să se deplaseze din loc, parcă paralizate subit.
Deodată cineva mă strânge cu putere de braț.
Întorc capul și o descopăr în spatele meu pe musafira lui Killinger, pe piticania șontoroagă de la masa de pomenire a lui Barbu Cernegură. Se adăpostește sub o umbrelă bărbătească și până să mă dezmeticesc mă trage spre ea, silindu-mă să intru sub această umbrelă ridicolă, atât de nepotrivită în mîinile unei femei.Pe urmă mă cercetează cu un ochi critic de sus până jos și îmi spune că mă va conduce până la legație, trebuie să-mi schimb urgent hainele, să fac o baie fierbinte și să beau un ceai cu puțin rom, ceaiul cu rom e un remediu excelent împotriva răcelii.
Îmi dau seama că mă găsesc într-o situație extrem de ridicolă. Ce-și poate închipui oare despre mine făptura asta îngrozitoare, care apare totdeauna în momentele cele mai nepotrivite și mă tratează cu o deferență care seamănă mai degrabă a bătaie de joc.
Nu găsesc nici un motiv care ar putea justifica în fața oloagei prezența mea în locul acela. Pitica își dă seama, cu siguranță, că ceva nu-i în ordine și că sănătatea mea mentală e la pământ, permițându-și să mă trateze cu această familiaritate jenantă, pe care n-o îndreptațește nici măcar amiciția ei dubioasă cu Manfred von Killinger.
Ar fi și mai ridicol însă dacă aș face vreun gest de protest, dacă m-aș repezi, de exemplu. la gâtul șontoroagei și aș strânge-o tare de beregată, așa cum îmi dă pentru o clipă prin cap. Asta ar îmsemna pe ziua de azi a doua tentativă de crimă.
Mă resemnez așadar și rămân sub umbrelă, iar oloaga mă ține tare de braț, parcă pentru a-mi zădărnici orice tentativă de fugă. Noroc că ploaia i-a făcut pe bucureșteni să se pună la adăpost, iar Calea Victoriei e cu desăvârșire pustie: n-aș vrea pentru nimic în lume să fiu văzut într-o asemenea tovărășie suspectă.
În timp ce urcăm spre legație femeia turuie ca o moară stricată. Îmi spune că înțelege perfect înclinația mea pentru acel magazin de confecții, unul dintre cele mai rafinate din București. Obișnuiește să-l frecventeze și ea cu regularitate, căci aici se găsesc uneori nuște articole de lenjerie intimă absolut delicioase. Apoi mă asigură că mi-aș putea cumpăra și eu din locul acela o pijama sau un halat pe potriva caraterului meu, adevăratul caracter al omului se vede și după ținuta pe care o poartă în intimitate. Și atunci când pronunță cuvântul intimitate vocea ei dobândește o tonalitate lascivă, care mă irită și mă îngrețoșează în același timp. Nu găsesc de cuviință să-i adresez vreun cuvânr, e o nerușinată fără pereche.
Ajungem în sfârșit. Vreau să-mă smulg din strânsoarea oloagei, dar degetele ei îmi țin brațul cu o forță de neînchipuit. Mă întreabă dacă nu s-ar putea să urcăm impreună, ar fi teribil de încântată să-mi prepare o ceașcă de ceai cu mâinile ei. Asta ar mai lipsi! Îi răspund pe un ton categoric că a absolut interzis să introducem în clădirea legației persoane străine, dar pitica insistă: oare pentru ea nu s-ar putea face o mică excepție, doar se bucură de prietenia domnului ambasador Killinger. Îi mai trântesc un nu categoric. Oloaga pare acum în sfârșit resemnată, mă lasă să-mi eliberez brațul și îmi întinde o carte de vizită, spunându-mi cât ar fi de onorată dacă aș binevoi într-o zi să trec pe la ea. Pentru un prieten atât de apropiat se găsesc oricând puțin ceai și câțiva biscuiți.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: