jadwiga (2)

M-am trezit cu nasul înfundat, cu ochii lăcrimoși și cu o durere ascuțită în ceafă, pesemne că am răcit.
Reușesc totuși să mă târăsc până la toaletă și mă privesc instinctiv în oglindă. Arăt înspăimântător: sunt roșu la față și buhăit, deși în ziua precedentă nu băusem aproape nimic, am sub ochi niște cearcăne uriașe, limba – albă ca varul. Parcă în câteva luni am îmbătrânit brusc cu un deceniu. Îmi fac de bine de rău toaleta, apoi mă întorc în camera mea, astăzi n-am chef nici de micul dejun, nici de mutra lui Kurt. Sunt somnolent și apatic, așa că mă întind iarăși în pat și încerc să nu mă gândesc la nimic. Oricum mintea mea nu mai funcționează cum trebuie.
Am fost smuls din această stare de letargie de intrarea neașteptată a tovarășului meu de apartament. Kurt se poartă ca și cum ar fi uitat întâmplarea de ieri, are aceeași mutră jovială de totdeauna, mă întreabă dacă mă simt bine și îmi face cu ochiul, socotind probabil că sunt din nou victima unei supradoze de băutură. Îi întorc hotătât spatele, nu mai vreau să am de a face cu acest bădăran, iar, după ce o să-mi treacă răceala, îi voi spune lui Killinger că nu mai pot conviețui în același apartament cu un om care ignoră cele mai elementare reguli de bună cuviință.
Kurt nu se lasă însă cu una cu două, își trage un scaun pe care îl pune la căpătâiul patului, se așază greoi și începe să-mi pipăie fruntea, apoi spune că va chema de urgență medicul, e evident că am o febră de cel puțin treizeci și opt de grade. Îi comunic tăios că nu am nevoie nici de medic, nici de prezența lui, după purtarea sa obraznică din ajun între noi nu mai poate exista nici o prietenie. Acum grăsanul pare sincer nelămurit, iar când îi pomenesc de biletul Danutei, jură că nu știe de ce bilet vorbesc, probabil că delirez din cauza febrei, el nu obișnuiește să violeze corespondența nimănui și cu atât mai puțin pe aceea a prietenilor.
Fac atunci un efort, mă smulg de sub pătură și mă împleticesc până la masa de scris, unde îmi amintesc că văzusem ultima dată mesajul tinerei poloneze. Dar pe masă nu se află nici un bilet, nici o hârtie, doar călimara de bronz pe care voisem s-o arunc în capul lui Kurt.
Mă aplec, caut pe jos, scormonesc agitat până și în coșul de gunoi, dar nici urmă de hârtiuță.
Din scaunul lui, Kurt se uită la mine cu înțeles.
De câteva luni, toți încearcă să mă convingă că mi-am pierdut mințile.
Nu-mi rămâne decât să admit că biletul Danutei n-a existat niciodată.

Umbrele Nibelungilor, pe care nu de mult le întâlnisem la Stalingrad, sunt iarîși acum în camera ofițerului neamț și i-au urmărit toate încercările inutile de a regăsi hârtia pierdută. În definitiv hârtiile se rătăcesc atât de ușor! E nedrepi și chiar oarecum tragic ca starea de sănătate a cuiva (și mai ales a unui ofițer care poartă uniforma militară germană) să fie judecată doar după existența sau inexistența unui cocoloș de hârtie.
Și în timp ce maiorul von Kleist se interoghează neliniștit în legătură cu biletul Danutei pe chipul bărbos și posomorât al lui Hagen ni se pare că deslușim o strâmbătură ironică, probabil pentru că el știe mult mai mult decât ofițerul și mai mult chiar decât noi.
Da, umbrele Nibelungilor cunosc cu siguranță ce s-a întâmplat cu hârtia aceea, dar tac cu încăpățânare.
Poate chiar ele au născocit această această istorisire din care ne povestesc doar atât cât le place și doar atunci când le place.

M-am resemnat să cad la pace cu Kurt, să mă las consultat de medicul legației, care mă suspectează de pneumonie, să rămân câteva zile la pat și să iau tot felul de doctorii,pe care tovarășul meu de apartament ține să mi le administreze cu mâna lui.
Ultimele zile au trecut monoton, m-am decis să nu mai îmi bat capul cu niște lucruri ce depășesc puterea mea de înțelegere și să admit că deranjamentele mele mentale îmi pot juca uneori feste îngrozitoare.
Dacă n-ar fi muștele, m-aș simți aproape perfect.
Nu e vorba de data aceasta de muștele grase ale Bucureștiului, ci de niște musculițe mici și insidioase, ca acelea pe care le poți vedea, în zilele calde de vară dând târcoale lăzilor de gunoi.
Au apărut în camera mea de ieri, deși nu-mi pot da seama ce le poate atrage: aici e întotodeauna curat ca-ntr-o farmacie.
În lipsa unei ordonanțe (nu pot suporta ordonanțele, sunt toate niște iscoade!) l-am rugat pe Kurt să facă rost de un insecticid. Apoi le-am ordonat femeilor de serviciu să tragă din loc toate mobilele și să frece bine parchetul cu petroxin, găsesc mirosul acestuia mai suportabil decât musculițele care mi se pun câteodată pe nas sau pe frunte, provocându-mi o scârbă cumplită.
Deodată îmi dă prin cap că între prezența acestor făpturi dezgustătoare și bubele mele de pe abdomen trebuie să existe o legătură ocultă.
Zgaibele nu s-au vindecat încă de tot, dar îmi provoacă de un timp mâncărimi mai puțin violente.Și-au modificat și culoarea: nu mai sunt roșii, s-au acoperit cu un soi de crustă cenușie, exact culoarea hârtiei de sugativă, din care, dacă apăs tare cu degetul, iese la suprafață un lichid incolor.
Apăs, îmi umezesc degetul, îl duc la nas și adulmec: întâi mi se pare că lichidul n-are nici un miros, apoi mi se pare că deslușesc o ușoară, foarte ușoară duhoare de putreziciune.
Cum medicul tocmai a venit să mă vadă, îi împărtășesc îngrijorarea mea în legătură cu bubele. Acesta le examinează cu atenție, îmi mai prescrie un unguent și mă încredințează că nu există nici un motiv de neliniște, micile plăgi sunt pe cale de a se vindeca, dar, de acum înainte, trebuie să evit, cu orice preț, scărpinatul.
Frumoase vorbe de încurajare!
Dar dacă doctorul minte cu bună știință, încercând să-mi ascundă gravitatea bolii de care sufăr? Dacă, prin cine știe ce dezechilibru organic, trupul meu a intrat, încă din timpul vieții, în descompunere?
Asta ar explica și apariția musculițelor.
Când vine să-mi administreze rația de medicamente, Kurt mă găsește posac și neliniștit, îmi ia temperatura și descoperă că mi-a crescur febra din nou. Clatină de câteva ori nemulțumit din capul lui mare și rotund ca un pepene, apoi începe să-mi reproșeze că sunt un bolnav foarte anevoie de îngrijit. Pesemne că n-am urmat cu strictețe prescripțiile medicului, altminteri această creștere subită a temperaturii rămâne de neexplicat.
N-are rost să mă iau iarăși la ceartă cu tovarășul meu de apartament care ține morțiș să facă pe bunul samarinean, e ultima dintre ideile sale fixe, așa că pretextez o durere de cap și îi dau de înțeles că aș dori să fiu lăsat singur.
Kurt se preface însă că nu-mi înțelege aluzia. Se așază din nou la căpătâiul patului și începe să peroreze, așa cum face de obicei când e ușor cherchelit. Acum se apucă să-mi spună că boala mea nu e altceva decât o urmare a abstinenței sexuale .Se știe că o abstinență sexuală prelungită duce la nebunie, iar masturbarea nu-i o soluție.
Deși mă prefac că dorm, simt că obrajii mi se colorează într-un roșu aprins. Oare bețivanul ăsta scârbos îmi cunoaște secretul?
Oricum, nu se lasă păcălit de somnul meu prefăcut și pălăvrăgește îm continuare. Îmi promite că, imediat după ce o să-mi treacă răceala. o să mă ducă, dacă va fi nevoie chiar și cu forța, într-o anumită casă cunoscută de el și e gata să jure că la plecare o să-i pup mâinile și picioarele de recunoștință. Ce dracu, suntem prieteni și se cuvine să ne ajutăm, după puterile noastre, unul pe celălat!
Doamne, ce poate să-i treacă prin minte borțosului! Bănuiesc că bordelurile din București trebuie să fie murdare ca niște latrine. Și totuși, dacă boala mea e rezultatul perioadei îndelungate de abstinență? Dacă leacul acceselor mele periodice de nebunie e o partidă sănătoasă de sex, fie și într-o casă de toleranță? Aproape fără să-mi dau seama, încep să trag mai atent cu urechea la pălăvrăgeala lui Kurt.
Acesta povesrește în contunuare imperturbabil. Îmi spune că nicăieri nu se petrece atât de bine ca La tanti Rozica. Deși – așa cum voi avea cu siguranță prilejul să văd – are un aspect exterior destul de modest, semănând mai degrabă cu o casă negustorească de periferie, bordelul acesta este una dintre cele mai curate și mai luxoase case de petrecere ale Bucureștiului. Aici nu se intră decât pe baza unei recomandații, iar norocul lui Kurt a fost că-i făcuse cândva un mare serviciu cutărui industriaș, altfel n-ar fi pus niciodată piciorul la tanti Rozica. Prețurile sunt, e adevărat.cam pipărate, mult mai pipărate dect la alte bordeluri, dar fetele sunt toate una și una. Am auzit eu de faimoasa Cur-de-Beton, care poate mulțumi treizeci de bărbați pe zi? Sau de Mița Limbista? De Scârbă Mică? De Napoleon? De Moarte Subită? Una ca astea m-ar vindeca peste noapte (el, Kurt,.e gata iarăși să jure) de toate crizele mele de nervi. Mai nou, patroana a angajat și două sau trei tinere poloneze absolut delicioase, nu ca scândura de Danuta.
Ciulesc și mai tare urechile.
Dar de data asta amicul meu pare convins că sunt adormit, se ridică de pa scaun, îmi potrivește perna sub cap, se încredințează că sunt bine învelit, apoi se duce în camera lui.
Să mă las dus de tovarășul meu de apartament într-o casă de toleranță, eu care n-am pus niciodată piciorul într-un bordel și am încercat să păstrez o igienă sexuală perfectă, eu, care am avut contacte intime, de când m-am căsătorit, numai cu Trude?
Ce-ar spune Danuta de una ca asta?

Danuta nu mai spune nimic. În urmă cu două nopți a închis ochii pentru totdeauna, poate din cauza unei operații nereușite, poate ajutată și de bărbații care-i păziseră zi și noapte rezerva. Și n-ar fi de mirare ca sufletul ei să-și fi găsit adăpostul vremelnic în manechinul acela aflat într-o vitrină de pe Calea Victoriei, care, dacă e să ne luăm după agenda maiorului, manifestă o vitalitate surprinzătoare.
Și tot de două nopți a dispărut, spre ușurarea mareșalului Ion Antonescu, și calul cel alb pe ăe străzile Bucureștiului.
Numai umbrele Nibelungilor nu dispar niciodată, ne însoțesc cu fidelitate pe mine, pe dumneavoastră și pe maiorul von Kleist, adulmecând mirosul tot mai puternic de sânge care vine din stepa rusească, planează deasupra Pacificului sau traversează Mediterana, ajungând din Egipt (acolo unde mareșalul Rommel a intrat într-un război de uzură) până pe străzile, încă liniștite, ale Bucureștiului.

Bordelul lui tanti Rozica se găsește în inima unui cartier destinat desfătărilor sexuale și străjuit de o cruce mare de piatră, ce se află, după câte a aflat Kurt, pe locul unde se ridicase cândva o biserică.
Grasul s-a ținut ca scaiul de mine cu insistențele lui, convingându-mă în cele din urmă, după ce i-am cerut în gândul meu de mii de ori iertare Danutei, să-l însoțesc într-una din escapadele sale nocturne.
Am ajuns prea devreme, bordelul deschidea abia peste o oră, așa că m-am lăsat invitat de Kurt la o înghițitură de coniac franțuzesc. Acesta pare să cunoască foarte bine cartierul: mă conduce fără nici o ezitare într-un local destul de luxos, populat cu o faună foarte amestecată – mutre de trișori și de de proxeneți, dame de consumație, dar și bărbați de condiție bună, tineri îmbrăcați ca în revistele de modă americane.
Îmi dau seama că aici Kurt se simte foarte în largul lui. Strânge în trecere câteva mâini, schimbă câteva vorbe cu șeful de sală (spre deosebire de mine, el a învățat binișor românește), un pederast, fără doar și poate, căci vine spre noi legănându-și șoldurile ca o femeie și e parfumat ca o cocotă de lux. Cu toate că restaurantul e arhiplin, ni se găsește o masă într-un ungher mai retras, iar ober-chelnerul ține să ne ia el însuși comanda.
În seara asta sunt îmbrăcat în civil, ignorând sfatul lui Kurt, care susținea că trebuie să-mi păstrez hainele miitare, deoarece la tanti Rozica uniforma Wermacht-ului se bucură de o mare prețuire și poate să țină loc de recomandare. Ideea de a merge la bordel în ținută de ofițer german mi se pare însă un adevărar sacrilegiu. Și ca întotdeauna atunci când port haine civile, am o anumită senzație de nesiguranță, gesturile mele devin oarecum șovăielnice și precipitate.
Observând că paharul de Courvoisier îmi tremură ușor între degete, Kurt zâmbește cu înțeles, gândindu-se probabil că sunt copleșit de emoție: urmează să-mi reiau viața sexuală,.atât de îndelung întreruptă, peste o oră sau două.
Adevărul e că m-am aventurat în această escapadă oarecum la modul mecanic, fără nici un impuls libidinal, poate doar din curiozitate. Și abia observând surâsul insinuat al lui Kurt resimt un început de neliniște, întrebându-mă dacă mai sunt în stare să am o erecție sănătoasă și să mai penetrez cum trebuie o femeie. Dacă mă voi face de râs în fața cine știe cărei târfe ordinare de București?
Încerc să trag cât mai mult de timp și îmi sorb coniacul picătură cu picătură, în vreme ce amicul meu e deja la al doilea pahar și își consultă nerăbdător din când în când ceasul de mână. Pare să stea pe gânduri puțin, apoi îmi spune, așa ca între bărbați, că ar trebui pentru început s-o solicit pe Mița Limbista. După o pauză sexuală atât de prelungită sunt posibile unele accidente: dacă nu voi avea o erecție completă de la bun început și nu voi fi în stare de un futai în toată regula, curtezana asta, care-l are pe dracu în buze și-n limbă mă va regala cu o muie divină.
Kurt nu folosește de obicei un limbaj arât de vulgar, fie a început deja să se cherchelească, fie și-a pus în minte să mă excite. Ar trebui însă să știe că eu detest din suflet obscenitatea și că asemenea vorbe nu-mi stârnesc decât scârbă. Degeaba, amicul meu va rămâne pentru totdeauna un primitiv, chiar dacă știe pe dinafară toată partea a doua din Faust!
Îmi comand și eu al doilea pahar de coniac, până deschide la tanti Rozica mai e o jumătate de oră și de altfel nu sunt deloc nerăbdător să fac cunoștință cu târfele Bucureștiului, ba aș putea chiar, în ultimul moment. să renunț. Chipul alungit al Danutei îmi apare pentru o clipă în fața ochilor și mi se pare că în privirile ei pot desluși o suferință aproape câinească.
Nu, în seara asta nu voi merge la curve!
Sunt gata să-mi golesc paharul dintr-o sorbitură, să mă ridic în picioare și să-i comunic lui Kurt că am de gând să mă întorc numaidecât la legație, când acesta, ghicindu-mi parcă intenția mă apucă de antebraț și îmi șuieră printre dinți că e prea târziu să mai dau înapoi, dacă va fi nevoie mă va duce la tanti Rozica în spinare, ca pe-un balot. Nu-i nimic dacă nu mai sunt tare în pulă, am încă, slavă Domnului, limbă și degete. Sunt nu numai nebun, dar și laș pe deasupra.
Kurt a țintit bine, știe, nenorocitul, că nu suport să mi se pună la îndoială curajul, deși în intimitatea mea, ca și în aceste însemnări, care, oricum, nu vor fi citite de nimeni, sunt gata să recunosc că sunt urmărit de o stare aproape permanentă de frică. Dacă voi refuza să mă duc la bordel, îmi voi da pe față toată această anxietate pe care până acum am făcut atâtea eforturi să o ascund în spatele unei bravuri și a unei demnități, ambele aparente. Oare nu de asta ține neapărat Kurt să mă ducă la curve? Ca să îmi demonstreze că în realitate sunt mai fricos decât.el?
Am de ales între sentimentele mele pentru Danuta și demnitatea mea de bărbat.
Kurt nu îmi lasă timp de ales, bate tare cu pumnul în masă și solicită nota de pradă, știe, pezevenghiul, că m-a nimerit în punctul cel mai vulnerabil și că mă are acum la discreția lui.
Vreau să achităm pe din două consumația, dar amicul meu îmi arată un portmoneu burdușit cu bancnote, spunându-mi că tocmai a încheiat o afacere strălucită. Ce afaceri poate învârti profesorașul acesta amărât de literatură?
Când ieșim din restaurant undeva deasupra plexului îmi ticăie iar inimioara de iepure și sunt convins că miros de sus până jos a transpirație de evreu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: