florin caragiu

Poezia lui Florin Caragiu probează, poate mai mult ca oricare alta, relativitatea criteriului generaţionist: ea conţine prea puţine dintre particularităţile liricii 2000, e mai aproape (dacă ar fi să-i căutăm totuşi nişte echivalenţe, pur cronologice de altfel, în interiorul promoţiei) de a „atemporalilor” preocupaţi de formele etern-imuabile ale poeticului (cum ar fi Constantin Virgil Bănescu), sau, prin preocuparea ei pentru dimensiunea sacră, metafizică, în sfârşit (de ce nu?) religioasă a existenţei, de lirica lui Dan Cârlea sau Moni Stănilă. Şi totuşi, poetul evită subiectele vădit religioase, nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu explicită, ţine de chimismul cel mai intim al proceselor sufleteşti. Ceea ce face ca la o primă şi inerent superficială lectură, discursul său să pară mai degrabă unul ermetizant, cu numeroase imagini neobişnuite, sintagme insolite şi mai ales, cu o evidentă predilecţie pentru paradox, impresie falsă desigur, deoarece „dificultatea” poeziei lui Florin Caragiu emană firesc din conţinutul acesteia, e dificultatea limbajului şi a structurilor sale logice de a exprima ceea ce sare dincolo de aceste structuri: adică experienţa de tip mistic-religios.
Dacă poeţii 2000 scriu în general o poezie de notaţie sau de viziune, extrăgându-şi esenţele lirice din trăirea anxioasă a impactului cu mizerabilul, morbidul, greţosul, pestilenţialul, lipsa de suflet, robotizarea (particularităţi ale lumii „dezvrăjite” în care trăim de o bună bucată de vreme ), autorul lui Sentic caută să facă din actul poetic o terapie a animei, menită să restabilească omul în adevărata sa omenitate sau (ca să spunem lucrurilor pe nume) într-o cale de mântuire. Astfel că în timp ce la cei mai mulţi din colegii lui de promoţie materialul de construcţie rămân senzaţia, Florin Caragiu mizează pe „sentic” („cuvânt – ne spune autorul – creat de dr.Manfred Clynes, care a arătat că emoţia – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experienţă ce nu subjugă. În sens creştin se vorbeşte despre o simţire înţelegătoare”). Iar o asemenea „trăire înţelegătoare” presupune perspectiva justă, distanţa exactă în raport cu Celălalt (indiferent dacă acesta e Dumnezeu, maestrul, aproapele, lumea), implică aşadar „aproapedepartele”, cheie a iubirii, în sensul ei înalt de agape, care permite ca în relaţia Acesta- Altul fiecare din termeni să-şi conserve propria fiinţă: ”eu te vreau aproapedeparte/te dezbăr de metehnele mele şi mă las văzut/dar noaptea aceea unică nu părăseşte culoarul/prin care fugi, în plină zi, din mulţimea de oameni,/spre un loc de unde poţi să-i distingi” (aproapedeparte). Perspectiva „aproapedepartelui” duce aşadar la revelaţia diferitului (te iubesc tocmai pentru că eşti diferit!), empatia se naşte nu din conştiinţa identităţii cu Celălalt (cum se întâmplă în gnozele hinduse), ci din cea a unei infinite alterităţi, care duce la descoperirea unei lumi de o mirifică polifonie: „mă uit la tine şi spun. suntem atât de diferiţi/încât ne convingem că nu suntem singuri,//lucrurile recunosc asta.//(…)sunt atât de diferite de noi/încât ştim că nu suntem singuri,/sub ploaia de lovituri,/câtă vreme corpul/ne ţine răstigniţi pe o dragoste/ce fascinează dezertorii//e suficient să ne oprim unul în faţa celuilalt/şi lumile se întretaie” (potrivire)
Asemenea stări de extaz se integrează în scenariul unei experienţe pline de dramatism alcătuită din înălţări şi prăbuşiri, din paşi înainte şi paşi înapoi, care implică contradictoriul şi paradoxalul, lupta permanentă cu sine: „mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia-atunci văd/cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot/ la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă/şi vidul rămas la plecarea ta. o beau cu aceeaşi sete/cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul tău se retrage/şi îngrop în grădină imaginea ta pentru mai târziu” (trei şi jumătate). Transpusă în limbaj această experienţă ia forma „cântecului bolborosit”, care e mai mult tăcere decât rostire, pentru că el se naşte din imperfecţiunile limbajului ce nu poate rosti limpede metafizicul, doar îl indică, îl sugerează, printr-un soi de luminescenţă, printr-un soi de aureole care iau naştere în jurul cuvintelor, în ultima instanţă printr-o vorbire (rugăciune) a inimii şi nu a buzelor: „cu mâna pe inimă,/în răgazul scurt în care durerile dispar, bolboroseşti/un cântec. te uiţi împrejur şi tremuri. nu vezi nimic./lucrurile care sprijineau rostirea îşi pierd fixitatea,/cuvintele dornice să exploreze posibilul/sunt oprite de semne, nu că n-ar împrăştia/o lumină slabă” (sentic)
Cred că e inutil să mai subliniez singularitatea unei asemenea poezii în contexul liricii româneşti actuale şi nu numai. Florin Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o experienţă de tip mistic, cu iluminările şi întunecările ei, trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfârşită umilinţă şi delicateţe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu. Dacă Adrian Urmanov , care, simultan Ivan şi Alioşa Karamazov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre damnare şi mântuire, e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează mai aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în tabloul de grup al promoţiei 2000 face mai degrabă impresia unui intrus. Marin Mincu îl numea – pe bună dreptate – „un surprinzător poet postdouămiist”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: