mihai vakulovski

Punctul de pornire al poemelor lui Mihai Vakulovski îl constituie poate conştinţa acută a caracterului mecanic al limbajului, iar textele sale ilustrează uneori tocmai „mişcarea în gol” a cuvintelor, furnizând veritabile mostre de vorbire ionesciană: ”când nu pot să adorm ca şi tine/(întotdeauna aţipeşti prima aşa cum întotdeauna/mă întreci la mâncat îngheţată etc.)/te trag de nas de obraz iar tu/zici Ce mişto cu o seninătate copilărească/E o pauză de lux sau orice altceva/şi de aici începe dialogul nostru oarecum ionesciano-handkean/îmi răspunzi exact la întrebările pe care ţi le pun chiar dacă la ce/ e mişto? poţi să-mi zici/ că trenul merge în partea opusă (fără frică cu dictofonul în visul iubitei). Nu e vorba atât, în „coşmarurile semantice” ale lui Mihai Vakulosvski, de afectarea funcţiei comunicative a limbajului, cît mai ales de aspectele tautologice ale acetuia, care îl fac cu totul inapt să exprime aspectele „vii”, spontane şi impreevizibile, ale experienţei şi, de aceea poezia trebuie căutată în interstiţiile dintre cuvinte şi chiar dintre sunete, în „spaţiile albe” pe care autorul le marchează grafic prin semne de exclamare: „şi-am fost în barul arhitecţilor/şi-am băut bere/şi-am fumat iarbă tare/şi-am băut bere/şi-am mâncat alune sărate/şi-am băut bere/şi-am ascultat Zbob şi Zdub/şi-am băut bere/şi-am vorbit despre mine/şi-am băut bere/şi-am vorbit despre tine/şi-am strigat/n!u!f!i!t!r!i!s!t!ă!/şi te-am condus/la metrou” (poem cu alune). Constatând astfel penuria de resurse poetice ale limbajului., poetul se va lansa în direcţia unor experimente a căror noimă mai adâncă pare a fi aceea, de a amâna, cât mai mult cu putinţă, disoluţia în neant a conotaţiei, sleirea încărcăturii calorice a cuvintelor, mereu ameninţată de entropie. Privite superficial, aceste experimente pot aminti de poemele autobiografiste, cultivate cu atâta insistenţă de autorii grupului 2000, căci ele se compun din mici „crîmpeie de viaţa”, risipite în secvenţe aparent incoerente, ce încearcă să reproducă filmul discontinuu al experienţei, având aspectul unui mozaic de „fapte diverse”, între care funcţionează însă mai mult tensiuni decât consonanţe:: „nu e frumos/să te exciţi/într-un parc public/mi-ai şoptit/să te exciţi/într-un poem/e diabolic//ţi-am propus/un gât de aer/când ne vedem?7sper am răspuns/şi totuşi am aşteptat/să pui receptorul//ai vrut/să râdem/împreună/şi mi-ai arătat/scisoarea/iubitului tău/într-adevăr/mi-am zis/într-adevăr/ (pa). Obiectul predilect al poetizărilor lui Mihai Vakulovski sunt acum „poveştile de amor”, construite după acelaşi principiu al mixajelor, în care sunt „colate” introspecţii şi rememorări juxtapuse cu detalii exterioare de o căutată banalitate şi pe al căror parcurs vocile lirice se amestecă uneori, într-o tentativă de „intertext” unde se aglutinează, ca în romanele „textualiste” ale lui Marin Mincu, două identităţi, două registre de percepţie şi două grafii: „îmi miros mâinile/ cu care scriu/e intertextul/ meu cu tine//(…) umbra mâinii mele/e de mărimea capului/îi desenez ochii tăi/şi-i dau să citească/aceste rânduri (poemul pe care ai vrea să-l fi scris tu).. Avem de-a face însă nu cu experimentele unui neotextualist, ci cu o tentativă radicală de insolitare a limbajului, în care funcţioneată principiul „fracturist” al senzaţiilor şi al cuvintelor „de unică folosinţă” ce vor duce la instaurarea unui hiper-subiect, definit ca diferenţă/fractură în raport cu toate celelalte subiecte umane, aşadar a unei subiectivităţi „gonflate” care nu poate în cele din urmă decât să „explodeze”, denunţându-şi lipsa de consistenţă şi, odată cu ea, lipsa de consistenţă a oricărei încercări de revitalizare a limbajului şi a poeziei:; şi m-am ridicat în toată înăşţimea mea de bărbat chipeş 1 m 86/cm/parcă eşti turnul Eiffel mi-ai zis şi ai adăugat/în timp de furtună/(…) iar eu stam aşa în două picioare şi mă gândeam/la profunzimea lucrurilor mici şi trecătoare/până am ajuns cu amintitul la/acel în două picioare, boule al profesorului de literatură” (poem foarte patriotic). Conştiinţa acută a „ameninţării entropice” care planează asupra limbajului, reducînd orice experiement poetic la un acte manqué şi transformîndu-l pe operatorul de text într-un Sisif, pe cât de grotesc pe atât de incapabil să renunţe la aventura lui scripturală, coexistă aşadar la Mihai Vakulovski cu conştiinţa vulnerabilităţii în plan ontologic, cu frisoanele thanatice care fac ca o discretă duhoare de mortăciune să se insinueze aproape mereu în textele sale, ca în acest admirabil poem gingaş: „noaptea trecută/am aruncat/ peste fereastră/cadavrul şoarecelui/prins în capcana/de după căldarea//din bucătăria ta//duhoarea/trupului lui micuţ/şi un pic descompus/s-a împrăştiat/simetric/pe tot teritoriul/acestui poem tandru//dimineaţa am găsit/ o sscrisoare de dragoste de la tine”. Aşa cum e lesne de constatat scrierea şi moartea sunt aici perfect echivalente, iar poezia întră şi ea, fireşte, în categoria „lucrurilor mici şi trecătoare” ce pot să fascineze vremelnic cu aparenta lor „profunzime”. Astfel încât pentru Mihai Vakulovki orice experiement poetic sfârşeşte prin a deveni o „piatră a lui Sisif”, atitudinea lui e a unui spirit nihilist, oripilat de caracterul efemer al tuturor experienţelor legate de viaţă sau text, care se aneantizează aproape instantaneu, lăsînd sub limba lui Demostene doar o picătură de sânge.. Şi poate că tocmai această picătură de sânge e poezia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: