radmila popovici

Pentru poeta Radmila Popovici (Intimatum, Editura Vinea, 2014) scrisul e un act magic, care încoporează subtile energii distructive și duce la mineralizarea fibrelor vii: „ninsoarea se aşternea/ tu scriai cristale/ de sare îţi cădeau pe/ genunchi moviliţe
se revărsa râul/ în care sarea/impezea ceaiul/ peştilor//focul sărat arde/ mai bine/ pâinea sărată/ e mai bună/ râul sărat face marea/ mai sărată/ peştii mai săraţi/ nisipul mai sărat//totul se acoperă/ cu sare devine/ alb” (scriai cristale). În versurile sale vor fi evocate enigmatice ținuturi ale oglinzilot paralele, care multiplică lucrurile la nesfârșit,oglinda fiind acum perfect analogă cu pagina scrisă, căreia poeta îi denunță caracterul de simplu reflex specular : „numai bucurie nu e/în țara oglinzilor/paralele/oglinzile sunt/perfecte//niciunui ochi/nu-i scapă/nicio clipire/căci îndată/clipesc toți//niciun ochi/nu poate scăpa/o lacrimă/ căci imediat/se declanșează/o ploaie de lacrimi/paralele//niciun ochi nu/poate fi/singur/pentru că toţi/ ceilalți îl privesc/în ochi//am urlat din/toțiochii/odată/oaaaaoaaaaaaaaaaaoaaaaaa/aaaaaaaaaooooooooooo//care-a îndrăznit/să clipească/primul//ochii se priveau/cu nedumerirea/nevinovatului/învinuit//care-a îndrăznit să/scape primul/o lacrimă/ochii au înghețat/cu lacrimile abia/ițindu-se” (în țara oglinzilor paralele). Impulsia scripturală, dorința de a genera text sunt declanșate aici de neliniștile existențiale provocate de trecerea timpului și de presentimentul morții, de obsesia pustietăților de nisip ce se convertesc în thanatos obiectivat : „creştea/ pustiul//clepsidrele se/ deşertau/una după alta /a sticlele/ cu lapte la gurile/pruncilor//gura mea era/ plină/ nisipul crănţănea/ în dinţi/papilele limbii/ sângerau//îl simţeam tot/ mai mult în faringe/ laringe trahee bronhii/ plămâni” (creștea pustiul). Aceluiași registru simbolic îi aparțin ploile, care trimit spre faimosul arhetip al apei întunecate ; aceasta se insinuează în intimitatea țesuturilor, erodându-le și mortificându-le fără cruțare : „mă tem că/ nu mai e mult/ până ne va lua/ apa/ cu sânge/ cu tot//dar apa nu/ ne ia/ nu ne duce/ nicăieri// nu e o ploaie/ ca toate/ ploile//nu avem scăpare//nici dacă/ ne aruncăm/ în marea/ mărilor// e ploaia care/ ne urmăreşte/ şi pe clopotniţă/ şi în aşternut/ şi în vis// o simt o simţi/ şi tu/ cum se scurge/ pe sub unghii/ cum şerpuiesc/şiroaiele sub scalp/ cum tună şi scapără/ între omoplaţi/ în burtă/ cum se îngreuiază /picioarele// şi nu mai ajung/ la tine/ şi nu mai ajungi/ la mine” (din prăpastia liniștii a izbucnit ploaia). În acest context, poeta devine fascinată de propriul său corp, care se diafanizează, își pierde materialitatea grosieră, iar poemele Radmilei Popovici devin acum mici „tratate de descompunere” în registru suav: „gâtule te-ai subţiat ca o/ trestie lasă-mă să-ţi/ spun că e cineva/care vrea să fie/ fularul tău roşu/ aprins/ori de câte ori mi te ia/frigul de moarte// am să ţi-l aduc cumva/ într-un februarie/ nu m-aş mira deloc dacă/ s-ar face lănţişor de/ lumină//mai cobor doi paşi/ străvezii sânii mei/ încă plini de lapte albastru /câte izvoare de viaţă/ aţi stors şi/ aţi mai stoarce/ din sorii marilor/ galaxii/ de dragul fetelor mele//nu v-a gustat profund/ şi vital/ niciun bărbat/ sub cer/ pe pământ// însă ieri el mi-a zis/ dacă ajung la voi să/ vă cuprind/ tandru cu palmele/noastre//dulci pui/să-mi adormiţi în/ cuiburi noi şi moi /cu sfârcurile/ zâmbind” (sărutul cu aripi). Erosul devine astfel principalul antidot capabil să neutralizeze efectele distructive ale timpului: „cuprinde-mă spun/ şi acele orologiului/ de pe arcul de triumf/ brusc îşi schimbă /direcţia//cuprinde-mă spun/ şi se întorc/ concomitent/ morţii /în sicriele din/ cimitirul doina//cuprinde-mă/ pe crucea mea/te aruncă din/ adâncuri /apele// tu mă cuprinzi/ aşa cum nu/ le e dat/ altora/ nici dacă s-ar naşte/ de zece ori” (cuprinde-mă spun și luminile urbei). Odată însă epuizată această stare orgasmică, personajul liric nu întârzie să redescopere vulnerabilitatea propriei sale alcătuiri anatomice în versuri în care anxietățile se împletesc cu o discretă și cu atât mai fascinantă senzualitate,iar durerea se îmbină cu voluptatea în proporții bine dozate: „o mână taie pe/ alta/coapsele/au interese/ comune/ pe când gleznele/ visează să zboare ca/ racheta saturn v/ uterul e numai un/ biet felinar de/ hârtie/buricul se crede buricul/ pământului//plăcerea se vinde pe/ zece dureri/ în văzul inimii//bucuria minte/ fericirea se sufocă/tentaţia înjunghie/ pe la spate abstinenţa/face echilibristică//doar moartea/ cochetează frumos/ cu viaţa/ din/ spânzurătoare” (din când în când o spânzurătoare). Acest joc de-a viața și moartea va avea în cele din urmă rezultate paradoxale; printr-o misterioasă și stranie alchimie angoasa morții este transformată în thanatofilie, într-o tentație a umbrei și a tenebrei: „fie-vă milă daţi-mi şi mie o/firimitură/ un colţ de umbră n-am/ mai mâncat umbră/ de o sută şi opt/ani//fie-vă milă/trecătorii smulg/fiecare din ce poate/ şi cât îl lasă/inima/ se umple cu vârf /cu bucăţi proaspete de /umbră de degete de/ umbră de urechi/ de umeri chiar” (semper idem). Corpul devine inert, capătă o rigiditate aproape cadaverică, exersându-și parcă propria moarte, ajungându-se la acea „vedere de sus” a propriului trup, despre care vorbesc cei care au trecut prin experiența morții clinice :„ stau nemişcată/de trei zile caut o/ieşire mai accesibilă/din trup/ mă caţăr chiar/pe umerii mei mă/ privesc de sus/exponat/ al unei galerii/ denumite nici încolo/ nici încoace” (toate la locul lor).
Personajul liric va resimți de data aceasta cu intensitate tentația adâncimilor, a fântinilor sau a peșterilor (morminte sau infernuri), lăsându-se antrenat într-o mișcare descendentă care are drept destinație „ultimul cer” : „cântă-mi de cerbi de fântâni/ de peşteri cântă-mi din porii/deschişi pe creier/ din nodurile din gât/ cântă-mi//în zorii acestei zile cu geanta/ pe umăr/ cu umărul înmugurit/cu mugurii care dau fruct /înainte de înflorire/ cu fructul răscopt/ cu dinţii înfipţi în el/ cu vârful limbii de şarpe/ cu veninul tămăduitor/ de nebunie/ pornesc pe drumul/ dinspre-al nouălea cer
către ultimul” (umărul înmugurit). El caută tovarășia materiilor inerte, a rocilor, aspiră la starea de stază absolută a materiei anorganice : „să te înconjori cu pietre/ de moară/cărate cu mâinile/ tale// să te împrieteneşti/ cu ele să-ţi fie doamne/ de companie confidente/ martore gărzi /pe vecie//să le dai/ nume/să dormi/ pe ele uneori/ să urmăriţi eclipsele/să reinventaţi/ lumea/să vă rugaţi/ pentru ea/să fiţi o familie/ de invidiat.”(martore gărzi pe vecie). Existența dovedindu-se doar un preludiu al morții, poeta va redescoperi astfel la capătul acestui traseu ințiatic izomorfismul dintre moarte și scriere, faptul că (așa cum spunea cândva Marin Mincu) a fi scris e echivalent cu a fi mort :„ ţi s-a arătat într-o/noapte un alfabet/ cu mult mai multe/litere/le-ai pipăit cu/ amprentele pe fiecare/în parte unele/ familiare celelalte/ pornite să-ţi spună că/nu mai eşti cine/ eşti că nu mai/ poţi fi că/e timpul (mult mai multe litere). Nutrindu-se astfel din neliniști care sunt deopotrivă existențiale și scripturale, poezia Radmilei Popovici e un balans permenanent între viață și moarte, iar textele sale reprezintă mărturia unei stări agonice permanente. Situându-se la distanță egală față de existență ca și față de opusul acesteia și având conștiința deplină a energiilor thanatice implicate în actul scrierii, atunci când scrie de fapt poeta agonizează.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: