vintilă ivănceanu

Nici un alt poet al promoţiei sale n-a dus atât de departe ca Vintilă Ivănceanu tentaţia deriziunii sarcastice. Încă din volumul de început, Cinste specială, discursul său se construieşte polemic în raport cu codurile retorice desuete (aşa cum era în epocă acela al modernismului), pledând pentru „reanimarea” poeziei printr-o estetică a şocului şi a violenţelor imagistice (preluată din panoplia de procedee a avangardei istorice) în texte programatice cu certe intenţii de artă poetică: „Dansând, din cartea de cetire/Coboară pe o canelură/Un câine alb precum un mire/Cu oase de poeţi în gură.//Şi latră la o paceaură/Ce-şi leapădă rochia subţire/În punct, în virgulă, -n trăsură/Trasă de vulturi, de unire.//O! câine alb, muşcă silşaba/Zgârie consoanele cu laba!/Scurmă vocalele cu botul.//Împerecheaţi-vă, cuvinte/Cu plum şi pulbere în flinte,/Vărsaţi din alfabet borhotul” (Sonet). Ca şi Daniel Turcea, poetul se va înverşuna prin urmare împotriva „forţelor inerţiale” ale limbajului/poeziei, pe care le implică ideea de cod, căutând permanent asociaţiile insolite de termeni în interiorul unei viziuni de unde nu lipsesc niciodată absurdul, grotescul, parodicul, iar temele cele mai grave sunt tratate în registrul caricaturii vitriolante: „S-a-ntors tata din război, /Fără cap, fără cap,/Noi ne-am dus pe la vecini./Ţopăind, ţopăind,/Şi ne-am lăudat că tata/N-are cap. N-are cap./Şi pe tata l-am culcat/Fără plâns, fără plâns,/Într-un pat de argilă albă/Fără arcuri, fără arcuri./Mama singur-a ţipat,/Numai mama, numai mama./A-nceput să-şi smulgă părul/Negru, negru, negru, negru./Popa a cântat frumos,/După carte, după carte,/Apoi am plecat acasă/Fără tata, fără tata” (Cor de copii). Instaurat (o ştim încă de la Baudelaire) de îndată ce corpul omenesc sau funcţiile acestuia sunt supuse derâderii, grotescul funcţionează aici după reţeta lui Gogol sau Morgenstern, de vreme ce fragmentele anatomice dobândesc o neliniştitoare autonomie, răzvrătindu-se parcă împotriva trupului căruia îi aparţin: „Piciorul meu/Este un membru important al corpului meu,/Un membru marcant/al corpului meu Diplomatic./O! două ţări pe picior de război…/Piciorul meu îşi pune pantalonul,/Pantalonul îşi pune decoraţiile,/Decoraţiile îşi pun cîinele./Şi ies la plimbare./După moartea mea,/Piciorul meu să revină/Fabricii de instrumente muzicale./Din piciorul acesta/Să se execute instrumente muzicale./La piciorul subsemnatului/Să se execute/Concerte./Cu piciorul în cauză/Să se execute/Campirii-Vampirii” (După moartea mea). Recuzita „militară” care abundă în poemele lui Ivănceanu figurează cât se poate de bine caracterul insurgent al acestei poezii, care odată cu procedeele avangardismului, a moştenit şi „furia demolatoare” a acestuia. Şi nu trebuie să surprindă faptul că poetul se vrea un destructor de mituri, compunând „antimitologicale” bufone,căci mitul, amendat aici prin procedeul reducţiei la absurd, reprezintă nu doar o formă culturală mortificată, ci conţine şi o importantă doză de violenţă simbolică, impunând ritualuri, cutume, comportamente şi stimulând astfel gesturile de frondă ale unui spirit prin excelenţă contestatar. „Miturile” în răspăr ale lui Vintilă Ivănceanu vor căpătă, de aceea, aspectul biografiei prăpăstioase, se întemeiează, ca la Urmuz, pe jocul asociaţilor absurde, sunt în ultimă instanţă, o colecţie de non-sensuri şi de enormităţi în registru teribilist: „Pe femeia mea am prins-o/În adulter cu un zeu,/Şi copilul născut din adulter/Înainte de a-i ieşi dinţii/Mânca ovăz, fulgi-fulgi ninsoare//Din cal,/Şi purta un frac alb/Croit de el însuşi/Din/Lună,/Şi din cauza lui o femeie s-a/Autospitalizat.//Şi dădea lecţii de violoncel/Rectorului Conservatorului Mondial,/Şi a dat cu piciorul într-un paralitic.//Şi paraliticul a dat cu piciorul/Într-o statuie/Şi statuia a dat cu piciorul în paznicul muzeului,/Şi paznicul muzeului/A dat cu piciorul într-o groapă./Şi când l-a scos/Pe picior i se încolăcise un cuhăr cu dubloni spanioli/Îngropaţi de cardinalul de Ardeal/Laolaltă culeşurile ereticilor/Şi cadavrale ţăranilor//Care nu şi-au plătit zeciuiala” (Mitologicale). De acelaşi registru ţin şi autoportretele întemeiate pe dilatarea proporţiilor, care-i dau personajului liric dimensiunile unei marionete gonflabile şi constituie expresia unei subiectivităţi inflaţioniste şi expansive: „Jos pălăriile,/În faţa mea jos păşăriile,/Eu m-am născut din adulterul/Madonei c-un halterofil./Jos păşăriile, în faţa mea jos pălăriile/Eu m-am născut să vindec lepra/Scuipând pe ea poem după poem./Eu m-am născut să spun că/Mortul e mort că buba este bubă/Că pianul e măcelărie/Aşa cum marea-mi este mamă./Aşa cum orologiile sunt/Bacşişul unui Dumnezeu de fontă,/Aşa cum eu sunt calul patriei,/Aşa cum chelnerul adoarme/În propriu-i platfus/Ca un steag” (Jos pălăriile). În acelaşi regim al hiperbolelor poznaşe se desfăşoară şi poemele de amor ale lui Ivănceanu, care adoptă acum facies-ul unui trubadur pus pe năstruşnicii, pe jumătate graţioase, pe jumătate sinistre: „Iubito, mă gândesc la tine/Ca un borfaş la ceasul unui lord/Şi se ciocnesc în carnea mea drezine/Şi caii au atac de cord.//Vezi în oglinzi un sân de-al tăz/Cu steagul alb înfipt în el/A fost muşcat de-un câine rău/Şi sărutat de Wlhelm Tell.//Şi părul galben ca un galben,/Părul albastru, părul roşu – /O părul tău şi morţii tăi şi Amen/Când ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu’//Şi mâna ta pupată de mireni,/Ciorapii tăi mirositori de damă/Prinşi cu lasoul ca bătrânii reni…//Şi eu întors pe partea treia,/Cum se întoarce mortu-n groapă/Şi-şi vede în pământ femeia/Făcând amor cu doi bărbaţi de apă.//Şi eu iubito, eu sărrnanul/Zvârlit cu degetul la potenţialerişcă,/Mortul când ia în gură banul/Să treacă apele în brişcă” (Moartea trubadurului). Dincolo de divesitatea acestor măşti, care aparţin comicului „negru” şi de gustul pentru arlechiniada absurdă, poetul disimulează însă o natură neliniştită şi anxioasă, care trăieşte sub ameninţarea exterminării potenţiale, resimte cu intensitate „chemările de dispariţie” despre vorbise odinioarî Bacovia; în spatele decorurilor sale carnavaleşti se ascunde cimitirul, de unde „morţii familiei” nu încetează să-şi semnaleze prezenţa ameninţătoare, iar bunăvoinţă lor trebuie câştigată prin ofrande şi acte de devoţiune: „Dacă ne ducem la cimitir/Morţii familiei se bucură/Ca o partidă de violonişti trecută în opoziţie/Când a luat foc sala Ateneului./Intrăm în cimitir/Cu lumânarea clasică,/Arzând ca sala Ateneului,/Şi cu flori.//(…)Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,/Noi, morţii planificaţi,/Şi le-am strigat/Să n-aibă grijă,/Vom fi lângă ei,/Cuminţi/Cuminţii cuminţilor,/Morţi/Morţii morţilor,/Morţii familiei.//Dar morţii familiei/Nu ne acordau nici un credit/Nu vroiau să ne creadă,/Nici cât negru sub unghie,/Nici cât albastru sub unghie,/Nici cât propria lor naţiune de morţi sub unghie/Şi ne-au strigat/Că a fi mort/Înseamnă o cinste specială,/Înseamnă a conti, răsconti răsrăscontinua/Cum soarele-pământul-maimuţele-oamenii-zeii”(Cinste specială). Corpul, în care stau ascunşi morbii extincţiei, terorizează la rândul său, devenind (aspect specific perspectivei apocaliptice şi experimentalismului) un adevărat „mecanism infernal” programat pentru propria-i autodistrugere, e un soi de „orologiu viu” în care sunt concentrate energiile distructive ale timpului „devorator”: „Bate pendula în oasele mele./Ei şi? Îmi arunc oasele la cîini./Iubito, nu-ţi stropii sînii cu şoricioaică./O să-mi crească iar dinţi şi buze./Bate pendula în singurul meu costum,/Impecabil călcat şi periat./Plouă pe strada Rozelor nr. 6/Cu albastră colivă şi carne albă,/De poet./Cine plânge e prost./Vă e milă de patefoane?/Nu plângeţi./Nu mă-ngropaţi,/lăsaţi-mă gol în mijlocul străzii./acest mort trebuie călcat de maşină” (Execuţia). Legitimată de această privire, aruncată dincolo de reflexele policrome ale „aparenţei liniştitoare”, care ia act de precaritatea în plan ontologic a tuturor înfăptuirilor omeneşti şi descoperă pretutindeni neantul, contestaţia lui Vintilă Ivănceanu devine versiunea burlescă a rebeliunii metafizice, vizează omul şi pe creatorul acestuia, iar actantul liric împrumută chipul unui Charlot revoltat, pe jumătate marionetă, care îi dă cu tifla lui Dumnezeu: „Doamne dumnezeule mic/Nici o cravată nu îmi vine/Nu există nici o cravată/Pentru corpul meu de violoncelist-ucigaş!/Tatăl nostru carele eşti în ceţuri/În cecuri şi-n ce-uri,/Pantofii mă strâng, mă constrâng/Atmosfera e plină de îngeraşi/Cu tanti de parfum şi ruj./Îmi vine să-mi trag palme, mi-e sete/Mi-e sete/Cine/Cine/Îmi dă un pahar cu apă?” (Ochi răi). Revolta şi contestaţia îşi revelează în felul acesta adevăratul lor conţinut: ele sunt nişte de exorcism, prin care poetul (ca exemplar privilegiat al umanităţii) reuşeşte să facă inofensive ameninţările timpului distructiv, pe care le nimiceşte prin râs, iar locul poetului-mag din mitologiile modernismului e luat acum de bufonul ce salvează lumea prin zeflemea şi întrebuinţează râsul ca terapie: „Pendulă, fie-ţi teamă de poet!/El te va lega de-un cal/Şi te va lega de el./Pe cal îl va bate cu părul/Iubietei moarte./Poetul îl va bate pe poet/Cu morţii familiei/În ordine alfabetică./Calul va fugi la regele hingherilor,/Poetul va fugi la câinele de laborator,/Şi tu pendulă te vei/Rupe în două,/O parte trasă de cal/cealaltă trasă de poet,/Dusă la regele hingherilor,/Sedusă la câinele de laborator./Şi regele hingherilor o să te judece/Pentru naşterea hingherilor,/Şi câinele de laborator o să te judece/Pentru moartea câinilor de laborator./Şi te vor condamna/Să fii pisată în pălăria poetului,/Şi poetul te va pisa în coate,/Te va stoarce în dinţi,/Până vei fi ca praful de pe mobile/Până vei ajunge ca praful de pe ghete/Până vei fi ca praful de pe morţi” (Execuţia). De aceea, în mult mai mare măsură decât Leonid Dimov, căruia îi aparţine totuşi această formulă, Vintilă Ivănceanu îl întruchipează, prin poezia sa, pe „nobilul măscărici al Totalităţii”, deschizând drum tuturor „umoriştilor” şi amatorilor de arlechiniade din promoţiile poetice ce vor urma. El a fost poetul contestaţiei absolute, prin care- aşa cum arătăm la începutul acestor consideraţii – tentaţia deriziunii a atins cotele ei paroxistice. Iar râsul său are toate dimensiunile unui panaceu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: