despre experimentalism (2)

CATEGORIILE IDEOLOGICE ALE EXPERIMENTALISMULUI

Mai eficient poate decât definiţiile este, pentru circumscrierea riguroasă a noţiunii de experimentalism, un ansamblu minimal de categorii ideologice şi estetice, despre care am vorbit mai pe larg în cartea noastră Apocaliptica textului şi pe care îl vom prezenta rezumativ în paginile care urmează.

NIHILOCENTRISMUL
Dacă pentru Nikolai Berdiaev marea revoluţie săvârşită de Renaştere rezidă în înlocuirea unui model existenţial teocentric (caracteristic Evului Mediu) printr-o paradigmă antropocentrică (specifică modernităţii), trecerea către post-modernitate e marcată, în schimb, – am spune noi – prin instaurarea unui model nihilocentric, care nu se mai confundă însă, în totalitate, cu acel nihilism al tardomodernităţii despre care vorbea Vattimo, şi pe care l-am numit apocaliptic. Căci el nu se mai identifică nici cu constiinţa ”căderii din”, a rostogolirii din centru pe circumferinţă, aşa cum socotea Nietzsche, nici cu ontologia apofatică a lui Heidegger, întemeiată pe ideea că doar experierea nimicului dezvaluie preţul fiinţării. Aşadar apocalipticul presupune nu o mişcare de ex-centrare, o traiectorie centrifugă, ci,dimpotrivă, un itinerar centripet care are drept ţintă nimicul, transformat în obiectul unei noi ”religiozităţi” thanatofile şi thanatocratice. Ea corespunde, în linii esenţiale, cu mitul paricidului, cu ”ura de tată” şi cu refuzul logocentrismului iar adularea nimicului se corelează cu o entropizare a cuvântului, care devine instrumentul demonic al trecerii de la fiinţă la neant, al pulverizării şi atomizării realului.
Cultura apocalipticului ar fi aşadar, într-o primă aproximare, cultura dorinţei de moarte; ea caracterizează o lume a cărei topografie a fost conturată de Jean Baudrillard şi plasată sub semnul ”transpoliticului”. Transpoliticul se instaurează atunci când toate structurile devin obscene şi transparente, se identifică cu modul de dispariţie al acestor structuri, e marcat de ”trecerea de la creştere la excrescenţă, de la finalitate la hipertelie, de la echilibrul organic la metastazele canceroase” . Lumea transpoliticului se sustrage legilor dialecticii şi saltului calitativ, e o lume a creşterilor strict cantitative (acea ”domnie a cantităţii” despre care vorbea şi René Guénon), a ”extazului” definit de Baudrillard drept ”o calitate a oricărui corp care se roteşte în jurul propriului sine până la pierderea sensului şi care străluceşte apoi în forma pură şi vidă” (6). Astfel încât principiul care funcţionează aici este cel al ”mai multului”: mai mult decât vizibilul – adică obscenul, mai mult decât violentul – adică teroarea, mai mult decât frumosul – aşadar fascinantul, mai mult decât sexul – adică pornografia. Este vorba de un univers al sistemelor saturate, al căror semn distinctiv îl reprezintă ”obezitatea”; ea se caracterizează nu printr-un exces de corporalitate, ci prin faptul că acest exces este perfect inutil, ea fiind aşadar, nu o ”creştere”, ci o ”excrescenţă” care face inteligibilă pasiunea necrofilă a apocalipticului, gustul său pentru cadaveric. În această ordine de idei, Baudrillard o asimilează structurilor ”canceroase” şi, citând eseul lui Franz von Baader Despre conceptul de extaz ca metastază, arată că metastaza reprezintă o ”anticipare a morţii, de dincolo de sfârşitul ei”, aşa cum se intâmplă şi în cazul ”obezului” care ”încă din timpul vieţii şi-a înghiţit propriul corp mort – ceea ce duce la prea mult corp şi face, ca dintr-o dată, corpul să pară de prisos” , astfel încât lumea obezităţii stă sub semnul agonicului, e lumea „cancerului generalizat” care atacă lucrurile şi semnele, sexul şi sistemele infomaţionale. Iar – parcă pentru a nu mai exista nici un dubiu – autorul Strategiilor fatale sfârşeşte prin a pune semnul egalităţii între această creştere metastatică şi pulsiunea de moarte: ”există poate în orice unitate organică pulsiunea de a se dezvolta prin pură contiguitate, o tendinţă spre monotonia lineară şi celulară. Este ceea ce Freud numea pulsiunea morţii, care nu este altceva decât excresenţa nediferenţiată a viului. Acest proces nu cunoaşte nici crize, nici catastrofe: el este hipertelic, în sensul în care nu are alt scop decât creşterea, fără a ţine seama de limite” .
Dacă obezitatea reprezintă forma excesivă a corporalităţii, excesul (perfect gratuit şi acesta) de violenţă generează teroarea, produce captivul şi teroristul. Terorismul se bazează pe ideea ”monstruoasă” a unei responsabilităţi nelimitate şi nedeterminate (toată lumea e responsabilă de tot şi de toate în orice moment). Iar universul transpolitic este unul al terorii generalizate (”suntem cu toţii nişte ostatici şi suntem toţi terorişti”), unde se practică o politică a şantajului, iar interdicţia a fost înlocuită prin disuasiune. Dar ”şantajul este mai rău ca interzicerea. Disuasiunea este mai rea decât sancţiunea. În disuasiune nu se mai spune <<Nu vei mai face aceasta>>,ci <<Dacă nu faci aceasta…>>, o ameninţare lăsată în suspensie. În această suspensie stă întreaga artă a şantajului şi a manipulării – o supensie care este propriu-zis cea a terorii (…): cineva e suspendat deasupra unui schimb a cărui scadenţă îi scapă. E inutil să mai spun că noi trăim cu toţii sub şantajul nuclear, care nu este propriu-zis un sistem de distrugere, ci unul de manipulare planetară” . Această stare de suspensie e specifică ostaticului (iar homo apocalipticus este esenţialmente ostatic) care”este suspendat de o scadenţă incalculabilă. Ceea ce îl aşteaptă nu este nici destinul său şi nici propria-i moarte, ci un hazard anonim care nu poate să-i pară decât de un arbitrar absolut. Nu mai există nici măcar pentru jocul vieţii şi al morţii sale. Iată de ce el se situează dincolo de alienare, dincolo de termenii alienării şi ai schimbului. El este într-o stare de excepţie radicală, de exterminare virtuală” . Este aceeaşi ”exterminare virtuală” care marchează destinul omului actual şi despre care au mai vorbit de altfel şi Walter Benjamin (asimilînd-o condiţiei ”pietonului” din oraşul modern) sau Emmanuel Levinas în consideraţiile sale despre războiul potenţial pe care se sprijină ”pacea imperiilor”. Şi care evidenţiază faptul că existenţa lui homo apocalipticus e marcată de angoasa unei primejdii pe cât de iminente pe atât de nedefinite, care-l transformă într-o făptură agonică, într-un cadavru potenţial, fascinat de propria sa distrugere.
Atât obezitatea cît şi teroarea constituie forme de manifestare ale obscenului, care – din perspectiva lui Baudrillard – reprezintă marca definitorie a transpoliticului şi se defineşte ca un exces de vizibilitate. Ea survine atunci cînd lucrurile îşi pierd vraja, misterul, puterea de a seduce, se reduc la ele însele, despărţindu-se de propria lor aparenţă, ”când totul se sexualizează înainte de a dispărea”, astfel că în spaţiul transpolitic obscenitatea devine o boală a tuturor sistemelor. ”Tot ceea ce se impune prin prezenţa lui (…) – scrie în această ordine de idei gânditorul francez – tot ceea ce nu mai posedă secretul, nici uşurinţa absenţei, tot ceea ce, ca şi corpul în putrefacţie, este destinat doar operaţiei materiale a descompunerii sale, tot ceea ce, fără nici o iluzie posibilă, este hărăzit doar operaţiei realului, tot ceea ce, fără mască, fără fond şi fără obraz, este hărăzit operaţiei pure a sexului sau a morţii – toate acestea pot fi numite obscene sau pornorgrafice” . Astfel încât lumea obscenităţii nu e, în cele din urmă, decât lumea ”dezvrăjită” despre care vorbea Max Weber, unde toate sistemele au dobândit aspectul formaţiunilor canceroase şi care trăieşte anxietatea apocalipsei. O apocalipsă despre care nu se ştie dacă urmează să se producă sau s-a şi produs deja, căci – scrie Jean Baudrillard – în faţa lumii actuale se deschide o dublă probabilitate: fie ” încă nu s-a întâmplat nimic, nefericirea noastră provine din faptul că încă nimic nu a început cu adevărat (eliberare, revoluţie, progres…) – utopie finalistă”; fie ”s-a întâmplat deja totul. Ne situăm dincolo de sfârşit. Tot ceea ce era metaforă s-a materializat deja şi s-a năruit în realitate. Destinul nostru ar fi acesta: sfârşitul sfârşitului. Noi existăm într-un univers transfinit” (12). Iar din această incertitudine esenţială decurge condiţia tragică a lui homo apocalipticus: « suspensul şi ralantiul sunt forma noastră de tragic, de când acceleraţia a devenit condiţia noastră banală » .
Şi totuşi orizontul apocalipticului este mai puţin malign decât pare la prima vedere. Plasat sub semnul totalei in-diferenţe, a lipsei dramatice de opţiune, spiritul apocaliptic îngurgitează semnele şi obiectele, le absoarbe şi le asimilează, iar capacitatea sa de a asimila nu e egalată decât de voracitatea lui paroxistică. Şi, ceea ce este cu adevărat esenţial, el îngurgitează fără nici o selecţie, astfel încât reelaborările sale cuprind, într-o totală devălmăşie, ”ura deviată” şi fervorile metafizice, materialismul cel mai grosier şi spiritualismul. De altfel, vorbind despre ”semnele vremurilor”, René Guénon sublinia faptul că timpul apocaliptic se particularizează prin domnia cantităţii (ceea ce duce la exacerbarea ideii de materialitate, căci doar materia este măsurabilă), ajungându-se în felul acesta la un materialism vulgar, care anulează orice tentativă de deschidere către spiritual, dar care coexistă, în mod cu totul paradoxal, cu pseudo-spiritualismul. Acest pseudo-spiritualism se manifestă ca un fenomen sincretic, mozaicând, pe linia capacităţii de asimilare a apocalipticului, aspectele diverselor credinţe şi gnoze. Lipsindu-i orientarea vectorială, el capată fizionomia unei stranii religii fără fervoare (adică socratice) care operând în spiritul in-diferenţei ca marcă a inteligenţei disociative şi al gustului pentru formele hibride se defineşte mai curând ca o anti-religie. Cu toată încărcătura lui de demoniac, un asemenea sincretism are însă o dimensiune benignă de netăgăduit, rolul lui fiind acela de a pregăti (arată Guénon)o renaştere spirituală şi de a face loc astfel ”adevăratei religiozităţi”. El reprezintă ”faţa diurnă” a apocalipsei care e mereu sfârşit dar şi început, căci, după ce şi-a exercitat pasiunea nimicitoare asupra omului şi a lumii (fie că e vorba de universul lucrurilor sau de acela al semnelor), apocalipticul devine acum fascinat de propria-i nimicire. În fond instaurarea în apocaliptic corespunde astfel poate cu acea im-punere (Ge-Stell) care – din perspectiva lui Heidegger – caracterizează lumea tehnicii moderne. Întrucât, dacă dintr-un punct de vedere Ge-Stell corespunde cu punctul suprem de uitare metafizică a fiinţei (şi se poate echivala cu ”faţa nocturnă” a apocalipticului), nu e mai puţin adevărat că, pe de altă parte, tocmai în societatea tehnicii şi a manipulării totale – unde omul pune lucrurile ca pe obiecte ale manipulării sale, dar este, la rândul lui, solicitat la noi prestaţii, adică este manipulat de obiecte – devine posibilă şansa unei noi surveniri a fiinţei (ceea ce ar fi analog cu ”faţa diurnă” a apocalipsei. Căci – scrie Heidegger – în Ge-Stell ”toată existenţa noastră se găseşte pretudindeni provocată – când în joacă, când ca impuls, când aţâţător, când ca îndemn – ca să apuce, să planifice şi să calculeze fiecare lucru” . Comentând această afirmaţie a filosofului, Gianni Vattimo o corelează surprinzător cu starea de shock despre care vorbea Walter Benjamin încercând să definească efectul cinematografului, implicând prestaţii optice asemănătoare cu reacţiile unui pieton ce se mişcă prin traficul dintr-o metropolă modernă. ”Cinematograful – scrie în această ordine de idei Benjamin – este forma de artă ce corespunde pericolului tot mai mare de a-ţi pierde viaţa, pericol de care contemporanii sunt constrânşi să ţină cont” . Prin urmare – conchide teoreticianul ”gândirii slabe” – provocarea sub care stă existenţa omului modern ”e analogă condiţiei pietonului din metropola lui Benjamin,pentru care arta nu poate fi decât shock, depeizare continuă şi,în fond,exerciţiu de mortalitate.Acea chance de a depăşi metafizica pe care o afirmă Ge-Stell-ul e legată de faptul că, în el, om şi fiinţă îşi pierd determinările pe care metafizica li le-a atribuit, natura nu mai e doar locul legilor necesare ale ştiinţelor pozitive, în timp ce lumea umană – supusă şi ea cu duritate tehnicilor de manipulare – nu mai e domeniul complementar şi simetric opus al libertăţii, câmp al ştiinţelor spiritului. În această nouă amestecare a cărţilor, teatrul metafizicii cu rolurile sale definitive apune şi de aceea se poate ivi şansa unei noi surveniri a fiinţei” . Acest optimism ontologic – în consonanţă cu capacitatea apocalipticului de a-şi converti toxinele demoniace într-o paradoxală faţă diurnă – redimensionează raportul dintre om şi obiect sau semn. Tendinţa subiectului uman de a se lăsa substituit de propriile sale manopere ni se înfăţişează, dintr-un asemenea unghi, nu doar ca efectul unui joc sinucigaş în care omul se implică în calitate de pacient al acţiunii nimicitoare exercitate de lucruri şi semne, ci ea va fi permanent dublată (de vreme ce pulsiunea de moarte este concomitent agresivă şi autoagresivă) de o violentare a lucrurilor, de o luare-în-stăpânire (manipulare) a acestora, ajungându-se la un lanţ de provocări şi interacţiuni reciproce, astfel încât cultură a dorinţei de moarte – apocalipticul se dovedeşte în aceeaşi măsură cultură a Ge-Stell-ului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: