despre experimentalism (3)

GÂNDIREA SLABĂ. ONTOLOGIA MORTALITĂŢII
Un fundament ideologic esenţial al experimentalismului l-ar putea constitui, fireşte, teoretizările despre ”gîndirea slabă” ale lui Gianni Vattimo. În cogitaţia actuală – subliniază filosoful italian – nu se mai dă ”o întemeiere unică, ultimă, normativă”, astfel încât putem asista, în paralel, la o criză a „fundamentelor”, a tuturor tentativelor de ”reductio ad unum”, ca şi a noţiunii de adevăr. Ceea ce face ca locul unei raţiuni ”globale” să fie luat de nişte ”raţiuni noi” şi ”mai puţin pretenţioase” (aşa cum în viziunea lui Lyotard marile naraţiuni de legitimare au fost substituite de ”micile povestiri”) circumscrise conceptului de „gândire slabă”.Această gândire îşi propune să ia în serios ”descoperirea nitzscheană (şi poate şi marxistă), a nexului dintre evidenţa metafizică (şi deci obligativitatea temeiului) şi raporturile de dominare”, fără a înclina însă imediat spre o filosofie ”a demascării şi demistificării”, ci ”îndreptînd o privire mai amicală, deoarece e mai destinsă şi mai puţin neliniştită metafizic, spre lumea aparenţelor, a procedeelor discursive şi a formelor simbolice, văzîndu-le ca pe locul unei posibile experienţe a fiinţei” . Nu e vorba însă (ca la Gilles Déleuze) de o ”apologie a simulacrelor”, ci de o gândire ”capabilă să se articuleze (deci să reţioneze) într-o lumină pe jumătate scăzută (potrivit uneia dintre sensurile cele mai verosimile ale Lichtung-ului heideggerian)”, de o gândire care va înţelege totodată identificarea dintre fiinţă şi limbaj ”nu ca pe un mod de a regăsi fiinţa orginară, adevărată, pe care metafizica a uitat-o prin consecinţele ei scientiste şi tehnologice; ci ca pe o cale pentru a întâlni din nou fiinţa ca urmă, amintire, o fiinţă consumată şi slăbită (şi tocmai prin aceasta demnă de atenţie)” . Imperativul major al gândirii slabe fiind acela că ”raţionalitatea trebuie, în propriu-i cadru, să se depotenţeze, să cedeze teren, să nu se teamă a da înapoi către acea presupusă zonă de umbră, să nu ramână paralizată de pierderea reperului luminos, unic şi stabil, cartezian” . Eliberată astfel de conceptele forte ale metafizicii tradiţionale il pensiero debole nu este decît gîndirea pătrunsă de conştiinţa propriei sale slăbiciuni. Comentând dintr-o asemenea perspectivă noţiunea heideggeriană de Verwindung ( ”a-şi reveni din”, ”a reveni la”, ”a se repune pe cale” în sensul de ”a se remite”), Vattimo subliniază că ”lucrarea lui Heidegger de după cotitura din anii 30 e un colosal efort de regândire, de remorare şi de declinare a tradiţiei metafizice. Deoarece nu dispunem de un acces pre-categorial sau transcendental la fiinţă, care să dezmintă şi să ştirbească autoritatea categoriilor obiectivante ale metafizicii, nu putem face altceva decât să luăm aceste categorii drept <<bune>>, măcar în sensul că nu le avem decât pe ele; dar aceasta fără nici o nostalgie pentru alte categorii care ar putea fi mai adecvate şi mai adaptate fiinţei aşa cum este (deoarece fiinţa nu este deloc). Verwindung-ul consistă însă în a le lua acestor categorii exact ce le constituie ca metafizice, preteţia de a accede la un ontos on. Odată luată această pretenţie, ele <<valorează>> acum doar ca monumente, ca moştenire căreia i se aduce acea pietas ce se cuvine urmelor a ceva ce a vieţuit” . Se ajunge astfel la noţiunea de pietas, esenţială în gândirea lui Vattimo. ”Pietas – scrie gânditorul italian – e un termen care evocă înainte de toate mortalitatea, finitudinea şi caducitatea” şi el e consubstanţial cu proiectul unei ”ontologii slabe”, din a cărei perspectivă ”transcendentalul, cel care face posibilă orice experienţă din lume este caducitatea; fiinţa nu este, ci vine-către (…) în virtutea unei aperturi care e constituită ca atare – ca în analiza existenţială din Sein und Zeit – de către anticiparea decisivă a morţii. Întâmplarea – Er-eignis-ul în multiplele sensuri pe care Heidegger le atribuie acestui termen – este cea care lasă să subziste trăsăturile metafizice ale fiinţei pervertindu-le cu ajutorul explicitării constitutivei lor caducităţi şi mortalităţi. A aminti fiinţa vrea să spună a aminti această caducitate; gîndirea adevărului nu e gândirea care întemeiează, aşa cum credea metafizica (…), ci aceea care oferind în prezenţă caducitatea şi mortalitatea tocmai ca ceea ce face fiinţa, săvîrşeşte o exfundare” .
O asemenea ontologie a declinului exprimă fără doar şi poate pasiunea nihilofilă a apocalipticului. Vattimo accentuează de altfel asupra thanatofiliei ce particularizează spiritul culturii actuale, ajungând la o viziune nihilocentrică întemeiată de ideea exfundării, a des-temeierii, care transformă mişcarea centrifugă implicată în conştiinţa absenţei centrului şi a căderii pe cerc, într-o mişcare centripetă, având ca destinaţie nihilul, thanatosul, transformat în obiectul unei adulaţii pline de melancolie, al unei noi ”pietăţi”. Prin urmare, în timp ce metafizica tradiţională se constituie în jurul noţiunilor de ”temei” şi ”întemeiere”, ”gândirea slabă” constituie o gândire care ”exfundează”, subliniind caducitatea oricărui temei. Ea acţionează astfel nu prin discreditarea ideii de centru, ci prin transformarea nimicului într-un centru care orientează vectorial orice demers metafizic, infuzând toate actele omeneşti cu un acut sentiment al mortalităţii, cultura afirmându-şi acum demnitatea doar în măsura în care e una ”zum Tode”. Thanatofilia unei asemenea gândiri e evidenţiată, de altfel, şi de asumarea unei alte ”slăbiciune”: lipsa unui autentic proiect propriu, ea nefiind altceva decât ”pura reparcurgere parazitară a ceea ce a fost deja gîndit, cu o intenţie substanţial edificatoare şi estetică: acea retrăire a trecutului ca trecut, exclusiv cu scopul de a ne bucura de el printr-un soi de degustare de anticărie” , pe linia unui estetism necrofil, care îşi găseşte voluptatea supremă în contemplarea ruinelor şi a necropolelor culturii, ca şi a unei pasiuni pentru cadaveric. De aceea gândirea slabă devine în cele din urmă ”invocare a fantomelor”, o dezhumare – mereu incompletă şi problematică – a ”marilor umbre” prin actul interpretării – adică hermeneutică. Iar ideea că (de la Heidegger încoace) filosofia şi hermeneutica au devenit sinonime, îl determină pe Vattimo să ajungă la noţiunea ”jocurilor de limbaj” pe care însă – spre deosebire de Lyotard, dar perfect în spiritul unei ontologii a mortalităţii– le relaţionează cu noţiunea de pietas. ”Regulile jocurilor lingvistice – scrie în această ordine de idei teoreticianul lui il pensiero debole – nu se impun nici în numele vreunei funcţionalităţi demonstrate a acestora (…), nici în numele unei fondabilităţi a lor în vreo meta-regulă de tip transcendental, cum ar fi <<funcţionarea normală a raţiunii>>, ci numai în numele acelui ireductibil sentiment de respect pentru monumente, care ne vorbesc în acelaşi timp de caducitate şi de durată în trans-misiune” (34). În felul acesta Vattimo va ajunge la formula ”adevărului slab” (posibil ca model retoric sau chiar hermeneutic) consubstanţial ”pietăţii”, căci ”în concepţia retorică a adevărului fiinţa experiază capătul amugului ei (potrivit viziunii heideggeriene a Occidentului ca pământ al amurgului fiinţei), îşi trăieşte până la capăt slăbiciunea ei” (35). Iar o gândire ”în termeni slabi” nu numai că ”nu-şi mai poate revendica poziţia de suveranitate pe care metafizica i-a atribuit-o”, ci, extragându-şi substanţa din conştiinţa mortalităţii, se va identifica finalmente cu spiritul thanatofil şi thanatocratic al apocalipticului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: