experimentalismul (4)

TEROAREA SOMATICULUI
Trecerea de la paradigma antropocentrică la nihilocentrismul lumii actuale s-a făcut în mod progresiv, printr-o deconstrucţie graduală a ideii de om şi umanitate, presupunând substituţia omului tradiţional, în care se manifestă dihotomia dintre spiritualitate şi corporalitate, prin omul corporal, definit strict de funcţiile lui biologice. Iar faptul acesta începe să se producă pe măsură ce vechiul drept la moarte (care se exercita ori de cîte ori suveranul se simţea ameninţat în chiar existenţa sa) este înlocuit, odată cu ascensiunea politică a burgheziei (aşa cum arăta Michel Foucault) prin dreptul la viaţă. ”În mod concret – scrie filosoful francez – această putere asupra vieţii s-a dezvoltat începând din secolul al 17-lea în două forme principale – ele nu sunt antitetice, constituind mai curând doi poli de dezvoltare legaţi printr-un întreg mănunchi intermediar de relaţii. Unul din poli – primul se pare, care s-a format – a fost centrat pe trup considerat ca maşină: dresarea acestuia, potenţializarea aptitudinilor sale, extorcarea forţelor sale, creşterea în paralel a utilităţii şi docilităţii sale, integrarea lui în sisteme de control eficace şi economice, toate acestea au fost asigurate prin proceduri de putere care caracterizează disciplinele: se constituie o anatomo-politică a corpului uman. Al doilea pol, constituit ceva mai târziu, pe la jumătatea secolului al 18-lea, este centrat pe trupul-specie, pe trupul străbătut de mecanica viului şi slujind drept suport proceselor biologice: proliferarea, naşterile şi mortalitatea, nivelul de sănătate, durata vieţii, longevitatea cu toate condiţiile ce pot să o facă să varieze; luarea lor în seamă are loc în cadrul unei întregi serii de intervenţii şi de controale regulatoare: o bio-politică a populaţiei” . O consecinţă a instaurării acestei ”puteri de viaţă” este proliferarea discursurilor despre sexualitate ce se manifestă începând din epoca clasică, acum făcându-se pasul de trecere de la ”realitatea simbolică a sângelui” la ”analitica sexualităţii”. ”Sângele – scrie Foucault – a rămas o vreme îndelungată un element important în mecanismele puterii, în manifestările şi ritualurile sale. Pentru o societate în care sunt preponderente sistemele de alianţă, forma politică a suveranităţii, difenţierea pe ordine şi în caste, valoarea stirpei, pentru o societate în care foametea, epidemiile, violenţele fac moartea iminentă, sângele constituia una din valorile fundamentale” . Destrămarea Vechiului Regim şi ascensiunea burgheziei determină însă substituirea sângelui prin sexualitate; acum ”mecanismele puterii se adresează trupului, vieţii, tuturor celor ce o fac să prolifereze şi îi consolidează specia, vigoarea, putinţa de a domina ori aptitudinea de a fi utilizată. Sănătate, progenitură, rasă, viitor al speciei, vitalitate a corpului social – puterea vorbeşte despre sexualitate adresându-se sexualităţii” . Această apariţie a sexului în discursul puterii este însă o mişcare cu bătaie lungă, ce se desfăşoară în paralel cu proliferarea unei gîndiri materialiste care denunţă sufletul ca pe o simplă funcţie a substanţei organice, astfel încît, în mod progresiv, sexul va lua nu doar locul sângelui, dar şi (mai ales odată cu apariţia psihanalizei) locul sufletului, devenind treptat ”principalul producător de sens”. Astfel încât – constată Michel Foucault – ”noi am ajuns să cerem cheia inteligibilităţii noastre de la ceea ce a fost considerat, vreme de atâtea secole, drept o nebunie, să revendicăm plenitudinea noastră de la ceea ce a fost atâta vreme stigmat şi rană; să percepem identitatea noastră în ceea ce trecea drept o obscură presiune fără nume. De aici importanţa pe care noi i-o acordăm, teama reverenţioasă cu care îl înconjurăm, grija ce o acordăm cunoaşterii sale. De aici faptul că el a devenit, de-a lumgul secolelor, mai important decât viaţa noastră (…) pactul faustian prin care dispozitivul de sexualitate a înscris în noi ispita este de acum aceasta: să ne dăm viaţa noastră întreagă în schimbul sexului, în schimbul adevărului şi al suveranităţii sexului” .
Aşadar, civilizaţia apocalipticului este una a corpului şi a sexului, în care existenţa individului este centrată pe ideea de sex, în consonanţă perfectă cu percepţia nihilocentrică a lui Homo apocalipticus căci sexocentrismul este în cele din urmă un nihilocentrism. Întrucât – ne încredinţează Foucault – sexul, în definitiv, nu există, el apărând doar ca un ”punct ideal, devenit necesar datorită dispozitivului de sexualitate şi funcţionării sale. Nu trebuie să ne imaginăm o instanţă autonomă a sexului care ar produce în mod secundar efecte multiforme ale sexualităţii pe toată suprafaţa sa de contact cu puterea. Sexul este, dimpotrivă, elementul cel mai speculativ, cel mai ideal, cel mai lăuntric totodată al unui dispozitiv de sexualitate pe care puterea îl organizează în cadrul încrustării sale în trupuri, în materialitatea lor, în forţele lor, în energiile şi plăcerile lor” . Prin urmare, el se înscrie în seria ”simulacrelor” (un simulacru – ne spune Baudrillard – este ”cette verité qui cache le fait îl n’ y en a aucune”) produse în serie de cultura apocalipticului; ”creând acest element imaginar care este <<sexul>>, dispozitivul de sexualitate a stârnit unul din princiiile sale de funcţionare cele mai esenţiale:dorinţa de sex, dorul de a-l avea, de-a ajunge la el, de a-l descoperi, de a-l elibera, de a-l articula în discurs, de a-l formula ca adevăr. El a întemeiat<<sexul>> însuşi ca pe ceva dezirabil. Şi tocmai această dezirabilitate a sexului înrădăcinează în fiecare din noi porunca de a-l cunoaşte, de-a- scoate la lumină legea şi puterea; această dezirabilitate este cea care ne face să credem că noi afirmăm împotriva oricărei puteri drepturile sexului nostru, în vreme ce ea de fapt ne înlănţuie în dispozitivul de sexualitate care a făcut să urce din străfundul nostrum un fel de miraj în care noi credem că recunoaştem neagra strălucire a sexului” .
Dar nu numai sexul, ci şi corpul se fantomatizează între orizonturile apocalipticului. Căci aici el devine excesiv, adică obez, iar obezitatea – scria Baudrillard – ”este un mod de dispariţie a corpului. Regula secretă care delimitează sfera corpului a dispărut. Forma secretă a oglinzii prin care corpul se veghează pe sine însuşi şi imaginea sa este abolită, lăsând loc redundanţei neînfrânate a unui organism viu. Nu mai există limită, nu mai există transcendenţă: e ca şi cum corpul nu s-ar mai opune unei lumi exterioare, ci ar căuta să digere spaţiul în propria lui aparenţă” . Iar una dintre consecinţele corpului în exces este castrarea simbolică, pierderea sexului, deoarece ”obezul în redundanţa sa, face ca sexul să apară ca fiind în plus (…) Transsexual în felul său nu visează el, oare, să depăşească reproducerea sexuată şi să o regăsească pe cea a fiinţelor scizipare?” . Pe de altă parte, corpul obez şi-a pierdut orice disponibilitate pentru jocul seducţiei; acesta presupune crearea iluziei, efectul ”de scenă. ”Este greu de spus ce anume constituie scena corpului. Cel puţin atât: este acolo unde el se joacă pe sine şi, mai ales, unde se înşală pe sine, locul unde el evadează în elipsa formelor şi a mişcării, în dans, unde el scapă de inerţia sa, în gest, unde se dezlănţuie, în aura privirii, unde el se transformă în aluzie şi absenţă – pe scurt, acolo unde el se oferă ca seducţie. Absenţa tuturor acestora este ceea ce transformă obezul într-o masă obscenă” . Facîndu-l totodată disponibil în cea mai mare măsură pentru pornografie care constituie forma în exces a sexualităţii şi e caracterizată tocmai prin absenţa oricărei ”iluzii”, printr-o stare absolută de transparenţă care face perceptibil până la suferinţă nihilul corpului şi al sexului. Astfel încât patosul sexual poate fi urmat în lumea apocalipticului, de o revitalizare a discursului amoros, ”o reactivare a afectului prin plictiseală, prin saturaţie. Un efect de simulare amoroasă. Iubirea nebună, iubirea-pasiune sunt moarte pe e-a-ntregul în mişcarea lor eroică şi sublimă. Ceea ce este astăzi în joc, este o cerere de iubire, de afect, de pasiune, într-o epocă în care nevoia de iubire se face crâncen simţită. E toată această generaţie care a trecut prin liberalizarea dorinţei şi a plăcerii, este această generaţie obosită de sex cea care reinventează iubirea ca supliment afectiv sau pasional”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: