experimentalismul (5)

OMUL AMPUTAT. STAREA DE CVASI
În interiorul unei asemenea ”civilizaţii a corpului”, intelectul este mai cu seamă creator de tehnologie, iar mundus-ul apocaliptic este lumea „soluţiei tehnologice” care se prezintă (aşa cum arăta Zygmunt Baumann) ca o „declaraţie de independenţă a mijloacelor faţă de scopuri” . Acest spaţiu reprezintă prin urmare (după cunoscuta formula a lui Max Weber) o „lume dez-vrajită”, ”fără un interes propriu, fără intenţie, fără scop, fără destinaţie”, în care, în paralel cu ”eliberarea mijloacelor”, asistăm la emanciparea semnificantului de semnificat, astfel încât lucrurile îsi pierd valoarea de întrebuinţare, se funcţionalizează (aşa cum arăta Jean Baudrillard) devenind elementele unei ars combinatoria care funcţionează după regula textului. Guvernată de principiul maximei eficienţe, lumea tehnologiei exercită asupra indivizilor umani un proces de „sistematizare, unificare şi clarificare”, în urma căruia aceştia sunt „disecaţi (…) în aspecte, factori, funcţii, fiecare punând în mişcare o tehnică diferită, trebuind să fie <<tratate>> separat, în timp ce alte aspecte erau menţinute in afara câmpului vizual, <<puse intre paranteze>> pentru multa vreme” . Astfel, simultan cu funcţionalizarea lucrurilor se produce o funcţionalizare a omului, convertit intr-un manipulator de obiecte, în „omul ce aranjează”, care nu e nici proprietar, nici utilizator, ci un „agent informator activ al ambianţei”.Acum lucrurile au devenit elementele unui cod, iar omul „poarta un discurs structural cu ele, într-o artă combinatorie nesfârşită”. ”Nu posedarea obiectelor – scria in aceasta ordine de idei Baudrillard – sau bucuria de a le avea îl interesează, ci răspunderea pe care o are, în sensul posibilităţii permanente de a da răspunsuri. Întreaga lui practică e una de exterioritate. Locatarul modern nu consumă obiecte.(…) El le stăpâneste, le ordonează, regăsindu-le în manipularea şi în echilibrul tactic al sistemului” . Functionalizarea subiectului uman duce astfel la o ”mutilare”, la o dez-indidualizare a acestuia, de vreme ce ”singura totalitate pe care tehnologia o construieşte, o reproduce şi o face invulnerabilă în mod sistematic (arata Baumann) este totalitatea tehnologiei inseşi, tehnologia ca sistem închis, ce nu tolerează nici un corp străin in interiorul său, devorând şi asimilând cu zel tot ce-i iese in cale. Tehnologia reprezintă singurul in-divid adevărat” . Omul funcţionalizat nu va fi în acest context decât un „obiect tehnologic”; el a fost analizat, divizat in fragmente şi apoi sintetizat in alte moduri (ca aranjamente sau ca alăturări de fragmente). Mai mult decât atât – scrie in continuare Zygmunt Baumann – ”divizarea şi reasamblarea au loc continuu şi de la sine, de vreme ce sinteza, care nu e altceva decât o altă aranjare a fragmentelor, poate fi doar o invitaţie constantă (…) la analize noi si perfecţionate” .
Prin urmare, determinismul fragmentării şi reasamblării apasă asupra lui homo apocalipticus cu forţa unui destin. El este o fiinţa mozaicată, reasamblabilă la nesfârşit, omul-text, capabil sa-si actualizeze, asemenea semnificantului textual, serii nesfârşite de virtualităţi, iar arta lui nu poate fi decât una experimentalistă, supusă ea insăşi principiului dezmembrărilor şi remozaicărilor succesive. Ea face din subiectul uman un simplu consumator de senzaţii, flaneur-ul, nomadul a cărui capacitate estetică, incluzând curiozitatea, nevoia de amuzament, dorinţa şi abilitatea lui de a trece prin experienţe noi si plăcute (ne incredintează Baumann) îi conferă o libertate totală de organizare a spaţiului. Dintr-o asemenea perspectiva, el este un „aranjator” care acţionează in interiorul unui „spaţiu estetic”, spaţiul citadin ce „transformă ochiul in principala deschidere câtre plăcerile oferite de spaţiul aglomerat. Necunoscuţii, cu felul lor de a fi, neştiut şi imprevizibil, cu varietatea caleidoscopică a acţiunilor şi infăţisărilor lor, cu capacitatea de a surprinde, constituie o sursa de plăceri pentru spectatori. Din punct de vedere estetic, spaţiul citadin e scena unui spectacol in care valoarea distracţiei depăşeşte oricare alta consideraţie”
Consumatorul de senzaţii poate fi substituit însă prin consumatorul de literatură, iar locul decorului citadin ca spaţiu „estetic” (aşadar ca sursă a distracţiei si a plăcerii) este luat de scriptoteca borgesiană, care va furniza, de data aceasta, materialul nesfârşitelor serii de permutaţii si combinări textuale . Făcându-se astfel trecerea spre lumea, infinit mai austeră, a „atelierului de scriitura”, unde homo apocalipticus apare în ipostaza manipulantului, a operatorului de semne, care, ca şi consumatorul de senzaţii, reprezintă o particularizare a omului ”amputat” din era tehnologiei. ”Gestica” acestuia, manifestându-se în procesul elaborării de scriitură, e una „de control”, similară celei care apare în practica cu obiectele, unde –aşa cum arăta Baudrillard – activitatea musculară este astăzi tot mai mult substituită printr-un „sistem de vigilenţă cerebro-senzorial”. Această „gestică de control” este tocmai cea care face ca textul să funcţioneze ca text, îl ostentează, ca producţie şi productivitate, în paralel cu ostentarea operatorului textual în ipostaza lui de manipulant al codului, al sistemului, care exercită asupra acestora un ansamblu de operaţii strict funcţionalizate, având ca produs textul, în dinamica lui permanenta. Este vorba despre un complex de operaţii foarte abstracte, ce coexista aici cu o abstractizare a omului, analogă celei care se produce in practica de zi cu zi cu obiectele „tehnice”, unde (Baudrillard) „omul devine mai puţin coerent decat obiectele”. Sau, din perspectiva care ne interesează, mai puţin coerent decât semnele, decât mecanismele produsului textual, care tinde să se organizeze independent de om, dobândind aspectul ”inuman” al unui mecanism de maşinat sensuri, astfel încât raportul dintre subiectul uman şi propriul său text devine similar cu raportul dintre om şi maşina. ”Lewis Munford – se poate citi in Sistemul obiectelor – remarca deja (Technique et civilisation, p. 296) <<Maşina duce la o eliminare a funcţiilor care se învecinează cu paralizia>>. Aceasta nu e o ipoteză mecanistă, ci o realitate trăită: comportamentul pe care-l impun obiectele tehnice e discontinuu, o succesiune de gesturi sărace, de gesturi-semne al căror ritm s-a şters.(…) Omul e expediat în incoerenţa de coerenţa proiecţiei sale structurale. În faţa obiectului funcţional, omul devine disfuncţional, iraţional si subiectiv: o formă goală, deschisă miturilor funcţionale şi proiectărilor fantasmatice legate de eficacitatea stupefiantă a lumii” (12).
Amputat astfel de tot mai multe din dimensiunile sale definitorii, homo apocalipticus va sfârşi prin a fi amputat de propria lui identitate – o mutilare care survine odată cu „moartea lui Dumnezeu”, moartea metafizicii, „ştergerea” fiinţei şi instalarea într-un orizont al gândirii „slabe”, unde toate conceptele forte au fost depotenţate în virtutea unei „etici a slăbiciunii”, solidară cu „ontologia declinului” despre care vorbea Vattimo. Omul însuşi devine, într-un asemenea context, un „cvasi”, un ohne Eingenschaften, care încearcă să-şi depăşească perpetua criză de identitate prin asumarea unor identităţi fragile, mereu remaniabile, de „om al posibilului”, a cărui ipseitate se găseşte într-o continuă şi dramatică reelaborare. Iar rădăcinile acestei crize a sinelui sunt detectabile, neîndoielnic, în manifestările modernismului târziu, pe parcursul căruia se poate înregistra o bună parte din simptomatologia apocalipticului. Fenomenul nu e nicăieri nici atât de pregnant, nici asumat cu atât dramatism, precum un soi de fatalitate existenţială – aşa cum arată Jacques Le Rider – ca în interiorul aşa-numitei modernităţi vieneze, tutelată de geniile lui Wittgenstein, Freud, Musil sau Klimt, de personalităţile pline de stranietate ale unui Weininger sau Otto Gross ori de tulburătoarea prezenţă feminină a lui Lou Andreas-Salomé. În opinia învăţatului francez este posibil ca modernii vienezi să fi prefigurat unele din marile teme ale postmodernismului (n.n. – apocalipticului): triumful şi criza individualismului, nostalgia miturilor susceptibile de a regenera societatea, reluarea discuţiilor cu privire la raţionalitatea ştiinţifică şi tehnică , interogaţia asupra statutului artei moderne, oscilând între elitism şi democraţie”. Dar ceea ce defineşte în primul rând – din perspectiva lui Le Rider – fenomenul modernităţii vieneze este criza de identitate, dificultatea de a răspunde la angoasanta întrebare ”Cine sunt eu?” într-un spaţiu cultural unde – în conformitate cu gândirea lui Ernst Mach, filosoful „la modă” al epocii – eul nu mai reprezintă decât un complex de senzaţii, iar conştiinţa lumii ca vacuum coexistă cu cea a golului de identitate, întrucât „nici o clipă nu pot să mă sesizez în afara unei percepţii”. Şi tocmai această absenţă, tot mai anxioasă, a identităţii duce la experimentarea unor identităţi virtuale, care se concretizează în mitul misticului, al geniului sau al lui Narcis, cu atâta insistenţă prezente la tinerii vienezi. Toate aceste tentative ancorând finalmente într-o identitate trans-individuală, în spiritul acelei transcenderi a principiului de individuaţie în care Nietzsche descoperea „cheia de boltă” a dionisiacului. Şi deosebit de semnificativ (dar şi de paradoxal) este, într-o asemenea ordine de idei conceptul de „narcisism primar” elaborat de Lou Andreas-Salome care vorbeşte despre „dubla direcţie” a narcisismului, ce presupune nu doar fixarea libidoului asupra propriei noastre persoane, ci ,simultan, „propria noastră înrădăcinare în starea originară în care rămânem încorporaţi,identificarea finală cu Totul, reunificarea cu totul ca ţel pozitiv fundamental al libidoului”. Dincolo însă de sentimentul acestui vacuum al eului criza dobândeşte accente particulare: sexualitatea, ea însăşi, devine un fapt problematic, iar criza identităţii masculine coexistă (alt fenomen caracteristic al epocii) cu crizele identităţii evreieşti, care au ca resort, ambele, teama de celălalt (evreul, femeia), ce periclitează integritatea eului, ameninţând permanent o identitate şi aşa chinuitor de precară. Strânsa relaţie dintre criza virilităţi şi cea a iudaităţii apare astfel la Otto Weininger, care subliniază că ura faţă de femeie nu este decât ura insuficient depăşită a bărbatului împotriva propriei sale sexualităţi, în timp ce evreitatea pune sub semnul întrebării autenticitatea unei existenţe eroice de sorginte wagneriană, astfel încât evreul şi femeia sunt în cele din urmă două figuri ale aceleiaşi tentaţii: „a resemnării la exil, a înrădăcinării pe un pământ al dizgraţiei, a pactizării cu o natură decăzută,a acomodării cu un destin minor” . Detectabilă mereu ca Selbthass, criza identităţii oscilează astfel de la misoginismul paroxistic al lui Weininger la utopiile matrimoniale ale lui Otto Gross sau de la sionismul lui Theodor Hertzl la repudierea iudaităţii care poate dobândi (cum se întâmplă la Karl Kraus) accentele discursului antisemit. E vorba însă de fiecare dată de identităţi fragile, problematice, de acele „identităţi în mişcare” pe care Robert Musil le asocia cu o „fecunditate morală” ce ar consta în „a şti să schimbi, în a asculta de intuiţii de ordin mistic, care fac ca ordinea să apară într-o nouă înfăţişare, fără să te laşi închis într-o ordine înţepenită.”. Adică e vorba de starea de „cvasi”, componentă fundamentală a lumii şi a culturii actuale, pe care modernii vienezi au experimentat-o şi au teoretizat-o la începutul secolului XX, convinşi că – aşa cum scria Hermann Bahr – ”modernitatea este tot ceea ce vine după falimentul individualismului, tot ce nu mai este, dar se află în devenire”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: