experimentalismul 6)

CATEGORIILE ESTETICE ALE EXPERIMENTALISMULUI

EXTAZUL SCHIMBĂRII: HIPERMODERNITATEA
Arta experimentalistă se întemeiează, fireşte, pe acea ”estetică a tranzitoriului” despre care vorbea Matei Călinescu şi care pune de la bun început sub semnul întrebării orice paradigmă estetică, reelaborează la nesfârşit, în conformitate cu uriaşa capacitate de asimilare a lui Homo apocalipticus. Iar modelul unei asemenea arte trebuie poate căutat în pragmatica noii ştiinţe, căci ea presupune elaborarea unor ”axiomatici” (concretizate în abordări teoretice, programe şi manifeste artistice), urmată apoi de investigarea, printr-o mişcare de extensie, a limitelor, de căutarea obstinată a noului, care se raportează la propria sa ”axiomatică” în calitate de diferenţă, de ”paralogie”, extinzându-i limitele, dar şi problematizînd-o, printr-un demers care e constructiv şi deconstrutiv totodată, contestatar şi autocontestar în acelaşi timp . Şi, pătrunzîndu-se, înainte de toate, de conştiinţa propriei sale fragilităţi, a propriei sale inconsistenţe, prinsă în vîrtejul haosului şi al schimbărilor perpetue ”de paradigmă”, rămâne esenţialmente o artă ”zum Tode”.
Şi pare a fi solidară cu conceptul mai recent de hipermodernism/hipermodernitate, despre care vorbeşte bunăoară o lucrare coordonată de Nicole Aubert (L’individu hypermoderne, Ramonville, Ed Eres, 2004) şi întemeiată pe ideea că mutaţiile accelerate din lumea contemporană ar putea afecta grav însăşi identitatea umană. Noua tehnologie a informaţiei creeaza iluzia unei puteri absolute asupra timpului şi a spaţiului; simbolurile legate de identitatea socială se modifică într-un ritm vertiginos simultan cu disparitia altor repere, în special a celor religioase, ceea ce face ca angoasa morţii să fie mai redutabilă ca oricând; valorile tradiţionale: loialitatea, fidelitatea, angajamentul s-au degradat şi, supus unor permanente presiuni, individul a devenit imprevizibil, uneori chiar odios, pândit la tot pasul de depresii penibile. O imagine suficient de îngrijorătoare, neîmpărtăşită însă în totalitate de Gilles Lipovetsky , teoreticianul căruia i se datorează prestigiul de care a început să se bucure astăzi conceptul de hipermodernitate. Lipovetsky a pornit în demersurile lui analitice, de la investigarea societăţii postmoderne (L’ ere du vide, 1983), care s-ar caracteriza printr-o diminuare a domeniului public, raporturi inter-umane întemeiate pe toleranţă, hedonism, personalizare a proceselor de socializare, educaţie permisivă, libertate sexuală, humor, dar mai ales prin ceea ce gânditorul francez numeşte « a doua revoluţie individualistă » În lucrările sale ulterioare, constatând că lumea actuală e o lumea a excesivului plasată în totalitate sub semnul lui “hiper”: hiper-putere (SUA), hiper-consum, hiper-narcisism al individului performant, mobil şi pragmatic, Lipovetsky va ajunge însă să conteste noţiunea de postmodernism, înlocuind-o cu aceea de hipermodernism, mai aptă să definească, în opinia lui, tabloul dinamic şi paradoxal al vieţii contemporane. Chiar dacă merge pe urmele lui Baudrillard atunci când consideră că semnul distinctiv al lumii contemporane este tendinţa spre excesiv, Lipovetsky nu împărtăşeşte însă viziunea negativistă a acestuia şi, trecând în revistă toate fenomenele negative din societatea actuală, el nu scapă totuşi din vedere nici „partea plină a paharului”, încercând să fie cât mai obiectiv cu putinţă , astfel încât, din punctul lui de vedere. omul contemporan nu vieţuieşte în totalitate nici într-un infern, dar nici într-un paradis, ci undeva „la mijloc de rău şi bun”, într-o realitate polimorfă, care îmbracă adesea aspectele paradoxalului, plasată sub semnul hipermodernităţii.
Mai credibil, dar şi mai lesne de definit decât noţiunea mai alunecoasă de postmodernism, fiind solidar cu ideea de excesiv, hipermodernismul capătă, în domeniul artistic, fizionomia experimentalismului, care se întemeiează pe un „extaz” (în sensul dat termenului de Jean Baudrillard) al ideii de schimbare, dar o schimbare eminamente paradoxală, de vreme ce nu poate duce decât la „radicalizări”, adică la mutaţii de ordin cantitativ, care sunt expresia tendinţei spre excesiv. Căci societatea şi cultura hipermodernă seamănă ca o picătură de apă cu lumea „de după dialectică” despre care vorbea Baudrillard o lume în care nu mai sunt posibile salturile calitative şi creşterile organice, schimbările producîndu-se doar în plan cantitativ şi plasîndu-se sub semnul lui ”hiper” (de la hiper-putere la hiper-informaţie şi hiper-specializare), ceea ce dă naştere excrescenţelor maladive, ”metastazelor”, ”cancerului generalizat” al sistemelor. Astfel că o ”istorie” a experimentalismului nu poate înregistra decît ”creşteri cantitative” (”radicalizări”) ce caracterizează de altfel artele contemporane în ansamblul lor, iar ceea ce scriu Gilles Lipovetski și Jean Serroy despre cinematograful actual trasează suficient de convingător imaginea artei experimentaliste în general. Artă a iluziei, dar şi critică a acesteia, concretizată într-un dialog între iluzia creată şi realitatea reprezentată, cinematograful a parcurs, de-a lungul istoriei sale – subliniază cei doi autori – mai multe trepte de evoluţie, ajungând la „noua modernitate” de după 1970, caracterizată printr-o triplă metamorfoză, care afectează ordinea democratic-individualistă, dinamica pieţei şi cea a tehnologiei şi se plasează în totalitate sub semnul hipermodernităţii: „Societatea hipermodernă este cea în care forţele de opoziţie faţă de modernitatea democratică, individualistă şi comercială nu mai sunt structurante şi care, prin aceasta, este lăsată pradă unei spirale hiperbolice, unei escaladări paroxistice (…) Astfel, cea de-a doua modernitate se prezintă ca o imensă fugă înainte, un angrenaj fără sfîrşit, o modernizare excesivă. Or, tocmai această dinamică a ultramodernizării caracterizează cinematograful contemporan”. Se va ajunge astfel la formula hipercinematografului, caracterizat printr-o retorică a excesului, care va genera un produs ce „nu este niciodată îndeajuns”, vizând „mereu mai mult din toate: ritm, sex, violenţă, viteză, căutarea a tot felul de extreme, dar şi multiplicarea planurilor, tăieturile de editare” Această retorică a excesului este solidară o dereglare şi o complexificare a spaţiului-timp filmic, ceea ce face ca structura, naraţiunea, personajul să fie reelaborate, de vreme ce „a venit ora desimplificării, a derutinizării, a diversificării tendenţiale a cinematografului, a reperelor uniforme şi atenuate care coabitează din ce în ce mai mult cu atipicul”. În sfârşit, un alt element definitoriu al hipercinematografului este autoreferenţialitatea, care capătă acum accente cu totul particulare, căci, chiar dacă cinematograful s-a oglindit încă de timpuriu în el însuşi, „în epoca hipermodernă, fenomenul îşi schimbă natura; el se banalizează, se banalizează, devine limbajul însuşi al unui cineamatograf în care referinţa, relectura, gradul al doilea, parodia, omagiul, citarea, reinterpretarea, reciclarea, umorul fac parte din practica curentă”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: