experimentalismul ((7)

POETICA JOCULUI
Am văzut ca trecerea de la modernitate la orizonturile apocalipticului este marcată de tranziţia de la paradigma antropocentrică, instaurată odată cu Renaşterea, la un model existenţial nihilocentric. Această tranziţie este acompaniată de angoasa „căderii din centru” caracteristică modernităţii târzii. Pentru ultima generatie poetică modernistă, generaţia 6o (iar Elegiile lui Nichita Stănescu sunt exemplare în această privinţă) circumferinţa reprezintă o permanentă sursă de anxietate; ea se confundă acum cu tot ce e „nepoezie”, astfel încât discursul poetic va configura un univers de „esenţe lirice” şi de abstracţiuni, un spaţiu securizant, care posedă ceva din răceala laboratorului şi în care lumea prozaică a „circumferinţei” nu are acces. Aceasta este o lume a „celorlalţi”, care generează ceea ce Zygmunt Baumann numeşte proteofobie, adică „teama produsă de prezenţa fenomenelor multiforme, alotropice, care sfidează cu încăpăţânare cunoaşterea clară, ocolesc îndatoririle şi subminează grilele de clasificare clare” . Iar în raport cu „lumea celorlalţi” spaţiul poetic funcţionează „emic”, exclusivist, el se constituie într-un „spaţiu cognitiv”, construit pe cale intelectuală, e lumea „civilizată” a „centrului”, care se separă, prin graniţe cât mai greu penetrabile, de ”sălbăticia circumferinţei”. Elitară, adresându-se unui public de „initiati”, marcată de acea „plăcere aristocratică de a displăcea” despre care vorbea, pe urmele lui Baudelaire, Hugo Friedrich, lirica modernă va face în consecinţă din limbajul ei abstract şi ermetizant, o barieră prin care se izolează de populaţia „suspectă”a marginii. Ea încetează să mai comunice, nu mai face decât să se etaleze ostentativ ca „poezie”, ca „alteritate” la prozaismul circumferinţei.
Cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveşte poezia experimentalistă. Aceasta şi-a asumat rostogolirea pe cerc, investighează cu voluptate „circumferinţa”, redescoperă bucuria contactului epidermic cu realitatea, iar spaţiul ei nu mai este „cognitiv”, ci „estetic”. Dacă tehnologia creării spaţiului cognitiv „pretinde sa eviti privirea necunoscutilor” (care sunt supusi – in mod necesar – soluţiei „emice” sau „fagice”, adică exclusi sau asimilaţi) realizarea celui estetic „transformă ochiul în principala deschidere către plăcerile oferite de spaţiul aglomerat. Necunoscuţii ,cu felul lor de a fi, neştituit şi imprevizibil, cu varietatea caleidoscopică a infăţisărilor şi acţiunilor lor, cu capacitatea de a surprinde, constituie o sursa deosebit de bogată pentru spectatori” .. ”Circumferinţa”, cotidianul, prozaicul se convertesc aşadar odată cu asumarea „căderii pe cerc” într-un spectacol policrom şi luxuriant, iar angoasa căderii devine un hedonism al marginii şi al marginalităţii, a căror explorare minuţioasă constituie un prilej necontenit de amuzament. Trăsătură specifică artei experimentaliste, în care – aşa cum arăta Achille Bonito Oliva – ”principiul plăcerii ia locul celui al realităţii, înţeles ca economie a activităţii artistice. Opera devine, astfel, un spectacol care nu mai tinde la economie, ci la risipă” .; aici se duce o ”existenta in joacă”, o existenţă ”ce merge dincolo de sarcina autoconservării şi autoreproducerii, care nu şi-a stabilit perpetuarea de sine drept ultim scop” .Căci, în raport cu alte activităţi omenesti, jocul se particularizează prin faptul că e gratuit şi liber Prin joc, determinismul, necesităţile care acţionează in lumea reala sunt aşadar abolite sau suspendate, iar elementele realului sunt remozaicate în virtutea unui determinism de altă natură, cel al jocului‚ ”la care se poate renunta liber”. Astfel încât jocul „textualizează” realitatea, o supune unei ordini arbitrare, adeseori ”in răspăr” si, dus la extrem, ia forma carnavalescului, spaţiul estetic constituindu-se acum intr-o lume a licentiozitatii absolute, cu măşti şi cu travestiuri. Acum poezia iese din ea insăşi, se „travesteşte”, îmbracă aparentele prozaicului, ale nepoeticului, , confundându-se cu propria sa parodie, cu propria sa negaţie, îşi etalează cu voluptate automatismele şi imperfecţiunile, apelează la comic, grotesc şi absurd. Spaţiul poetic se converteşte astfel într-o lume a carnavalului, unde toate convenţiile retorice au fost suspendate, nu mai funcţionează nimic din canonul revolut al modernităţii si al „poeziei” in general, supusă demitizării şi deriziunii şi transformată (în virtutea acelui hedonism care caracterizează existenţa in spaţiul estetic) într-o sursă de divertisment.
Dar jocul presupune cu necesitate un partener, astfel încât poeţii ies din solipsismul narcisiac al tardomodernitătii, preocupându-se de restabilirea funcţiei comunicative a limbajului poetic şi a canalelor de comunicare cu instanţa lectorială. Dacă paradigma antropocentrică duce în cele din urma la egocentrism, odată cu asumarea căderii pe circumferinţa, se produce o depotenţare a eului, iar discursul este tot mai mult orientat către „celalalt”, conceput nu ca un receptor pasiv, ale cărui reacţii sunt cu totul indiferente,ci în calitate de partener. De altfel, lumea post-modernă, lumea „de dupa modernitate”, este, in mare măsură, „lumea lui tu”; ”dacă postmodernismul înseamnă o retragere din fundătura în care au condus ambiţiile radicale ale modernismului – constata Baumann – etica postmodernă l-ar readmite pe Celălalt ca pe un semen, aflat aproape, atât fizic cât şi psihic, de inima eului moral, revenit din deşertul intereselor calculate in care a fost exilat, l-ar reconcepe pe Celălalt ca pe un personaj crucial in procesul prin care eul moral si reintra in drepturi” . O asemenea etică „a Celuilalt” (întemeiata pe ideea de „apropiere”) este solidară, desigur, cu o ontologie slăbită a marginii, care va lua locul ontologiei forte a centrului, caracteristică modernităţii si „sistemelor metafizice”. Acum lucrurile nu se mai raportează, simbolic, la nici un semnificat transcendent; ele – ne incredintează Pier Aldo Rovatti – „nu sunt altceva decât fenomene. Se scoate din scenă ceva ce seamănă cu o acţiune inconştientă (…) ca să şteargă urmele unui subiect ajuns stereotip şi convenţional, care deja a atribuit fiecărui lucru numele lui, iar fiecărui fapt un sens deplin. Acum pare că obiectele, lucrurile vorbesc o limba a lor fără ecou.Micul fragment, insignifiant, inutil, chiar absurd. Pe margine, un amănunt. Acolo se concentrează fiinţa?” . Odată cu rostogolirea pe cerc,privirea,la rândul ei devine mioapa,nu mai percepe decât contiguitătile imediate, minuscului, fragmentarul, îşi pierde capacitatea de a scruta prin corporatitatea obiectului,descoperind universalul. ”Am pierdut o distanţă, o privire de sus in jos. Însă am câştigat o mobilitate, o capacitate de a ne pune in mişcare întreaga noastră experienţă corporală. Am cedat putere, dar simţurile au devenit poroase, şi suntem în stare să auzim bine acel zgomot de fond pentru că acum face parte din trupul nostru” . Drumul pe circumferinţă face aşadar ca lumea să redevină concretă, sau (cum spune Rovatti) să-şi redobândească normalitatea: omul la rândul său îşi recapătă dimensiunile de „fiinţă în carne si oase”, nu mai e supus modelării şi abstractizării. Astfel încât ontologia marginii se solidarizează cu o etică a proximităţii, care suprimă distanţa dintre „mine” şi „Celălalt”. ”Relaţia de proximitate – preciza Emmanuel Levinas – nu poate fi redusă la nici un gen de distanţă sau contiguitate, nici la simpla reprezentare a unui semen; ea este deja o atribuţie extrem de urgentă, o obligaţie în mod anacronic anterioară oricărui angajament.Această anterioritate e <<mai veche>> decât a priori” .
Restabilirea posibilităţii de a comunica implică însă o anumită violenţă: pentru a fi smuls din starea lui de inerţie, cititorul trebuie contrariat prin şocuri puternice şi administate in mod eficient, smuls din obisnuinţele lui de lectură. Prin asemenea şocuri, poetul experimentalist îşi ‚creează” de fapt cititorul, îi impune, mai mult sau mai puţin violent, ”regula jocului”, iar relaţia de proximitate devine acum problematică, tinde – aşa cum se întâmplă şi în domeniul vieţii morale – să se metamorfozeze pe nesimţite într-un raport de forţă şi opresiune. ”Celălalt – scrie Zygmunt Baumann – e presupus ca o creaţie a mea; acţionând pe baza celui mai bun dintre impulsuri, eu am răpit autoritatea Celuilalt. Eu sunt acum cel care spune ce comandă ordinul.(…) Urmându-şi propria logică, imperceptibil si misterios, fără greşeală sau rea-voinţă din partea mea, grija s-a transformat in putere. Răspunderea a născut opresiunea.” . Astfel că eul „slabit”, care îşi asumase condiţia marginii (margine a lumii dar si a literaturii), renunţând la orice ‚canon” şi la orice ‚retorică” (iar, odată cu acestea, la „poezie”) se transformă, paradoxal şi pe nesimţite într-o instanţă „forte”, care încearcă să-şi impună propriul canon prin contestaţie, opresiune şi violenţă. Violentarea „orizontului de aşteptare” se intemeiează pe o ştiinţă a loviturilor bine aplicate şi presupune o violenţă „socratică”,o violenţă ‚la rece”, destinată să scoata cititorul din apatia creată de obisnuinţă. În consecinţă, violenţa nu e aici câtuşi de puţin gratuită, se integrează într-un „scenariu pedagogic” sau, mai exact, funcţionează ca maieutică. Şi, din momentul acesta, experimentalismul t îşi dezvăluie întreaga încărcătura de socratism; acţiunea asupra instanţei lectoriale funcţionează dupa principiile ironiei socratice: cititorul este obligat să admită că nu ştie ce este poezia, că nu poate discerne intre poetic si nepoetic şi – adus în situaţia de a-şi recunoaşte ignoranţa totală – este „moşit” ,”renăscut”, determinat să admită „regula jocului” şi să accepte „prozaicul” si „nepoeticul” în calitate de poezie. Abia după ce parcurge această „ceremonie de iniţiere”, el este admis in „spaţiul estetic” cu drepturile egale ale unui partener, care împarte cu producătorul de text plăcerea lumii ca spectacol şi a divertismentului, iar funcţia de comunicare a discursului poetic – obturată în modernism – este restabilită.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: