experimentalismul (8)

DE LA SIMBOL LA SEMN. TEXTUL
Spre deosebire de poezia modernistă, care miza pe funcţia simbolică a limbajului, poetica experimentalistă este una a semnelor
Orice semn – arăta Roland Barthes într-un text din 1964 intitulat Imaginarea semnului – implică trei relaţii: mai întâi o relaţie interioară care leagă semnificatul de semnificant şi două relaţii exterioare. Prima dintre acestea, cu caracter virtual, leagă semnul de alte semne de care este detaşat pentru a fi inserat în discurs, cea de a doua este manifestă şi priveşte relaţia semnului cu celelalte semne ale enunţului, care-l preced sau care îl urmează. Barthes va defini în consecinţă semnul prin aceste trei relaţii, pe care le numeşte: simbolică, paradigmatică şi sintagmatică, arătând totodată că semnul este perceput mereu din perspectiva uneia dintre ele, ceea ce duce la conştiinţe semiologice diferite, implicând, pe de o parte, o anumită ideologie, dar şi o anumită determinare istorică, un anume moment al reflecţiei despre semn. Conştiinţa simbolică „vede semnul în dimensiunea sa profundă, s-ar putea spune, geologică, deoarece pentru ea etajarea semnificatului şi semnificantului constituie simbolul” . Această conştiinţă a dominat sociologia simbolurilor şi o parte a psihanalizei, în timp ce astăzi asistăm, din contră, la o „fărâmiţare a conştiinţei simbolice”, mai ales în ceea ce priveşte analogia semnificatului şi a semnificantului. Percepţia comparativă a două semne este specifică pentru conştiinţa paradigmatică:ea „defineşte semnul nu ca o simplă întâlnire dintre un semnificat şi un semnificant ci, după frumoasa expresie a lui Merleau-Ponty, ca o adevărată modulare de coexistenţă. Această conştiinţă substituie relaţiei bilaterale a conştiinţei simbolice (chiar dacă această relaţie este multiplicată) o relaţie (cel puţin) cvadrilaterală,sau,mai exact,omologică” . Un asemenea tip de conştiinţă este caracteristic gândirii structuraliste şi se concretizează exemplar în analizele structurale ale lui Claude Levy-Strauss. Conştiinţa sintagmatică reprezintă în schimb o conştiinţă a raporturilor care leagă semnele între ele la nivelul discursului însuşi, legându-se de constrângerile, toleranţele şi libertăţile de asociere a semnelor. Ea a marcat lucrările lingvistice ale şcolii din Yale şi (în afara lingvisticii) cercetările formalismului rus. Acestor percepţii, fatalmente unilaterale şi reducţioniste asupra semnului, Barthes le opune proiectul unei perspective mai elastice şi mai cuprinzătoare, presupunând o extindere a celor trei tipuri de conştiinţă, „tipuri de imaginare mult mai largi pe care le-am putea găsi nu numai în semn ci şi în alte obiecte” ,
O asemenea nouă viziune asupra semnului va fi cea a mişcării de la Tel Quel, carepriveşte limbajul şi, implicit, semnul în dimensiunea lor de productivitate, ajungându-se astfel la disocierea tranşantă dintre simbol şi semn, operată de Julia Kristeva. Modelul simbolului – afirmă aceasta – caracterizează societatea europeană până în secolul al XV-lea, întemeindu-se pe o practică semnificantă cosmogonică; simbolurile trimit la o transcendenţă de nereprezentat şi de nerecunoscut, conexiuni univoce unesc aceste transcendenţe cu unităţile care le evocă, simbolul nu seamănă cu obiectul pe care îl simbolizează, iar cele două spaţii (simbolizat/simbolizant) sunt separate şi incomunicabile. Totodată,simbolul îşi asumă simbolizatul ca ireductibil la simbolizant, iar gândirea mitică, gravitând pe orbita simbolurilor, operează cu unităţi simbolice care sunt unităţi de restricţie faţă de universaliile simbolizate. Funcţia simbolului „este deci pe dimensiunea lui verticală (universalii-mărci) o funcţie de restricţie. Funcţia simbolului pe dimensiunea lui orizontală (articularea unităţilor semnificante între ele) este o funcţie de evitare a paradoxului; se poate spune că simbolul este antiparadoxal pe orizontală; în logica sa două unităţi opoziţionale sunt exclusive. Binele şi răul sunt incompatibile asemenea crudului şi friptului, mierii şi cenuşii etc – odată apărută, contradicţia reclamă imediat o soluţie, ea e astfel ocultată, rezolvată, pusă deoparte” .Semnul păstrează caracteristica fundamentală a simbolului: ireductibilitatea termenilor, adică a referentului la semnificant. Cu toate acestea, diferenţa dintre semn şi simbol e foarte mare şi se manifestă atât pe verticală cât şi pe orizontală. În funcţia sa verticală el „trimite la entităţi mai puţin vaste,mai concretizate decât simbolul – acestea sunt universaliile reificate, devenite obiecte în adevăratul înţeles al cuvântului; relaţionată într-o structură a semnului,entitatea în cauză (fenomenul sau personajul) este dintr-o dată transcendentalizată, ridicată la rangul de unitate teologică” (5). În funcţia lor orizontală „unităţile practicii semiotice a semnului se articulează ca o înlănţuire metonimică (…), termenii opoziţionali fiind totdeauna excluşi sunt prinşi într-un angrenaj de abateri multiple şi întotdeauna posibile (surprizele în structurile narative), angrenaj care dă iluzia unei structuri deschise, imposibil de epuizat, cu sfârşit arbitrar” .
Practica semnelor duce la generarea de text; acesta se defineşte esenţialmente – arăta Kristeva – ca productivitate, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că raportul său cu limba în care se situează este redistributiv (destructiv-constructiv), deci el este abordabil mai degrabă cu ajutorul categoriilor logice şi matematice decât cu ajutorul celor pur lingvistice, iar, pe de altă parte, că produsul textual este o permutare de texte, o intertextualitate, astfel încât în spaţiul său mai multe enunţuri luate din alte texte se încrucişează şi se neutralizează. Înţeles ca productivitate, textul se va înfaţişa ca o serie de transformări, ceea ce face posibil un algoritm de generare, plecând de la un corpus de elemente şi cu ajutorul unor reguli. Studiul acestui algoritm este realizat de Julia Kristeva după modelul gramaticii generative a lui N.Chomsky, echivalându-se noţiunile de competenţă şi performanţă cu care operează lingvistul american prin conceptele de geno-text şi feno-text. ”Celor două tipuri de straturi, cel al competenţei şi cel al performanţei – scrie în această ordine de idei Kristeva – le-ar corespunde geno-textul, adică nivelul la care textul este gândit, transformat, produs şi feno-textul, adică nivelul textului realizat, al fenomenului textual, al acelui reziduu în care basculează procesul de producţie şi care e totdeauna mai puţin decât procesul de transformare, anterior produsului” . Un alt concept întrebuinţat de autoare este acela de complex (pe care îl preferă conceptului chomskyan de strigs) definit ca o suită ordonată de elemente a căror ordine este fără importanţă. Plecând de aici, analiza Juliei Kristeva îşi propune să distingă două tipuri de reguli de generare a complexelor: reguli de formare şi reguli de transformare a acestora. Regulile de formare se întemeiează pe operaţia numită aplicaţie, cu ajutorul căreia se pot obţine complexe diverse, fără ca modelul aplicativ să aibă nevoie de reguli de transformare, ele furnizând transformarea într-un mod ”automat”. În acelaşi timp însă, modelul aplicativ implică, pe lângă clasa propoziţiilor posibile, şi clasa cuvintelor posibile, de unde necesitatea ca modelul generativ să aibă în vedere doi generatori: generatorul complexelor şi generatorul cuvintelor,a căror interacţiune creează noţiunea de generator de transformări. De asemenea este necesară o dedublare a statutului cuvintelor şi propoziţiilor, după cum ele aparţin competenţei sau performanţei, geno-textului sau feno-textului, făcându-se astfel distincţia între un statut al cuvintelor-competenţă şi al propoziţiilor-competenţă şi un statut al cuvintelor performanţă şi al propoziţiilor-performanţă, ceea ce impune un model transformativ-aplicativ pe două niveluri.
Una dintre problemele pe care le ridică modelul propus de Julia Kristeva este cea a conservării sensului în timpul transformării, sau, mai exact, descoperirea acelei ”logici” care face să fie considerate echivalente la nivelul semnificatului două discursuri sau secvenţe discursive recunoscute ca diferite la nivelul semnificantului. În opinia autoarei, această echivalenţă de semnificaţi este înscrisă în ”ceea ce a putut fi numită gândirea logocentrică, deci gândirea identităţii cu sine şi a lui vouloir dire, care în discursul literar iau forma unei exigenţe de verosimil. Această exigenţă de sens (sau de verosimil pentru literatură) presupune o echivalenţă de semnificat dincolo de diferenţa de semnificanţi. Altfel spus,modelul transformării (echivalenţă a operantului şi a rezultatului) este valabilă numai în cazul sensului (al vorbirii – parole) şi al verosimilului retoricii” (3). Aplicarea acestui model este posibilă atunci când e vorba de texte ”închise” în care acelaşi semnificat (numit în retorica clasică mesaj sau morală) se regăseşte ca atare la început şi la sfârşit, mulându-se astfel perfect pe discursul romanesc al cărui dinamism este suturat de către subiectul (scriptor) ce exprima un semnificat anterior exprimării sale şi de către principiul acestei enunţări care fondează sensul însuşi. În acelaşi timp însă, subliniază Julia Kristeva, ”cu totul alta este situaţia unui text care, renunţând la reprezentare, devine înscrierea propriei sale produceri. Acesta este cazul, în cultura noastră,a lui Mallarmé, Lautréamont, Roussel. Productivitatea textuală, în măsura în care ea trece prin reprezentare (şi sens) nu mai este exprimabilă prin analiza transformaţională” . Limitele analizei transformaţionale rezultă însă şi din dimensiunea intertextuală a textului, căci acest tip de analiză are avantajul ”de a justifica mutaţiile din interiorul unei structuri închise”, dar nu poate surprinde integrarea acestei structuri într-un ”text social sau istoric”. În felul acesta se ajunge la noţiunea de ideologem prin care se înţelege ”funcţia comună care leagă o structură concretă (să zicem romanul) de alte structuri (discursul ştiinţei, de pildă) într-un spaţiu intertextual.Ideologemul în text se va defini prin raporturile sale cu celelalte texte.Astfel vom spune că intersectarea unei organizări textuale (a practică semiotică) date cu enunţurile (secvenţele) pe care ea le asimilează în propriul spaţiu sau la care trimite în spaţiul textelor (practicilor semiotice) exterioare se va numi ideologem” (5). Considerarea unui text ca ideologem determină demersul unei semiologii care studiază textul ca intertextualitate, gândindu-l în textul societăţii şi al istoriei, sesizând transformarea enunţurilor la care textul este ireductibil într-un tot şi inserţiile acestui tot în textul socio-istoric. Pornind de aici, Kristeva disociază un ideologem al simbolului, caracteristic societăţilor sincretice şi un ideologem al semnului, reperabil în societatea burgheză şi ţine să precizeze că un nou ideologem se constituie, începând cu secolul XX, odată cu noile structuri textuale (Mallarme,Lautreamont) , un ideologem care ”continuă astăzi să se caute”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: