mama căpușa (4)

N-am dezertat și nici nu m-am sinucis.
I-am dat telefon tatălui meu, rugându-l să intervină pe lângă Canaris: am nevoie de două săptămâni de concediu, pe care intenționez să mi le petrec la București. Îi dau de înțeles că e vorba de o femeie, iat tata, care. în ciuda severității sale, nu mi-a refuzat niciodată nimic (e adevărat ca până acum cererile mele au fost foarte modeste), mă încredințează că va face tot ce-i stă în putință.
Să sperăm că nu și-a pierdut trecerea la Canaris!

Poate că e momentul să spunem câteva cuvinte și despre tatăl maiorului, care apare acum, pentru prima și ultima oară, în paginile istoriei noastre
Spre deosebire de Siegfried von Kleist, acesta e un bărbat cu capul pe umeri. Și, tocmai pentru că e un bărbat cu capul pe umeri, și-a dat seama de timpuriu că Hitler duce Germania spre dezastru.
Idee împărtășită și de amiralul Wilhelm Canaris, pe care l-a cunoscut, cu mulți ani în urmă, într-un club bertlinez, iar cei doi s-au plăcut de la bun început: amândoi puțin cinici, puțin mizantropi, iubind caii și câinii mai mult decât oamenii.
După o carieră militară strălucită și după ce și-a pierdut un braț la Verdun, generalul von Kleist (căci a fost trecut în rezervă cu gradul de general) se bucură de o mare autoritate în anumite cercuti ofițerești, unde cuvântul său e ascultat cu sfințenie.
Este un bătbat foarte înalt, cu chipul descărnat și sever, și poartă, firește, monoclu.
Naziștii nu-l au la inimă, din pricină caracterului său inflexibil și s-au grăbit să-l tragă pe linie moartă, oferindu-i, în compensație, gradul de general.
Deși tocmai a împlinit șaptezeci și șase de ani, a rămas un om de acțiune și se cade să știți că n-a fost străin de nici unul dintre comploturile urzite împotriva lui Hitler.
Va sfârși-o, puțin înainte de terminarea războiului, ca și amiralul Canaris, îmtr-un cârlig de măcelărie.
Mare păcat!
Ar fi meritat, în mult mai bună măsură decât Siegfried von Kleist, să fie protagonistul acestei istorii.

Tata s-a dovedit eficient.
Von Stubbe m-a anunțat că mi s-au aprobat două săptămâni de concediu, pe care n-am decât să mi le petrec unde îmi place. La data de întâi a lunii viitoare va trebui însă negreșit să fiu la Berlin. Dacă am de gând să-mi petrec concediul la București, va trebui, desigur, să părăsesc clădirea legației, dar asta nu va fi – nu-i așa? –o problemă, Athenee-Palace e un hotel cât se poate de confortabil.
Evident că n-am de gând să mă mut la hotel. Ca să-mi pot petrece în pace cele două săptămâni cu Danuta (chiar în dimineața asta am cumpărat o pereche de verighete) am nevoie de un loc liniștit și retras, eventual de un apartament particular, pe una din acele străduțe puțin mai ferite din centrul orașului, unde obișnuiam să mă întâlnesc cu tânăra poloneză..
Să recurg oare la ajutorul lui Vasiliade? Omul acesta nu-mi inspiră nici cea mai mică încredere. Și deodată îmi amintesc de piticania șontoroagă! Nu mă invitase ea, doar cu câteva zile în urmă la o ceașcă de ceai? Iată-i și cartea de vizită!

Am avut de așteptat mult și bine la Mama Căpușa.
Țigăncușa a a revenit după vreo două ore.
M-a apucat de mână, conducându-mă de-a lungul unui coridor întunecos, până într-o cămăruță înghesuită, mobilată doar cu o masă și două scaune. Seamănă (îmi trece dintr-o dată prin cap) cu birourile de la prefectura poliței destinate interogatoriilor. Pe masă descopăr o scrumieră plină de mucuri și o ceașcă minusculă în care aburește cafeaua.
Îmi aprind o țigară, trag câteva fumuri, apoi mă hotărăsc, să gust lichidul din ceașcă: are o aromă extrem de ispititoare.
Așa mă găsește Mama Căpușa, care apare într-un târziu înfășurată într-un halat gros de molton și cu capul vârât într-o cipilică de lănă. Femeia trage dintr-o pipă de pământ ars, care fumegă între buzele ei vinete, negre aproape. Pare încă buimacă de somn, pășește nesigur și în cele din urmă se prăbușește greoi pe scaunul din fața mea.
Îmi scot legitimația și i-o întind.. Țiganca o ia, și-o duce foarte aproape de ochi, apoi o trântește brusc pe masă fără să spună nimic și începe să mă fixeze cu o privire devenită pătrunzătoare, care îmi creează dintr-o dată o senzație accentuată de disconfort.
Timp de câteva minute ne uităm în tăcere unul la celălalt
Dacă dracul ar avea înfățișare femeiască ar semăna negreșit cu Mama Căpușa. Deși, din câte am putut să constat, mai toate țigăncile devin obeze la bătrânețe, bătrînă din fața mea e lungă și descărnată, cu fața mâncată de riduri adânci, cu o frunte nu mai lată de două degete și cu o gură imensă, o gură de broască, ce i se întinde până la urechi și ale cărei colțuri, ușor lăsate în jos îi dau un fel de expresie batjocoritoare. Dar cu adevărat drăcești, deși foarte mici, sunt ochii de un galben-potocaliu neobișnuit care ai impresia că te străfulgeră până în fundul rărunchilor.
Îmi dau seama că trebuie în sfârșit să deschid discuția, dar (și e prima dată în viața mea mea că mi se întâmplă una ca asta) nu știu de unde să încep și nu găsesc cuvintele cele mai potrivite. În cele din urmă, cu o voce nesigură, chiar ușor bălbâită, izbutesc să-i adresez rugămintea de a-mi povesti cât mai amănunțit despre vizita aici a lui Nathan. În loc de răspuns, Mama Căpușa izbește tare cu pumnul în masă și-mi poruncește să tac, are nevoie de liniște ca să poată citi.
Cum îndrăznește să se comporte așa țiganca asta nenorocita cu un comisar de poliție?
Vreau sa ripostez cu brutalitate, dar ceva parcă îmi paralizează limba și buzele, sunt cuprins de un fel de moleșeală bizară, ca și cum aș suferi efectele unui anestezic, probabil sunt pe punctul de a face iarăși o criză..

Cu un carton de prajituri și un buchet mare de flori sun la ușa șontoroagei, care mă primește cu un mic strigăt de uluire și mă poftește să mă așez pe o canapea.
Nu trebuie să ai cine știe ce perspicacitate ca să-ți dai seama că locuința asta îi aparține unei nebune.
Pereții sunt plini de niște tablouri îngrozitoare, care nu puteau să fie imaginate decât de creierii bolnavi ai unui nearian: pete de culoare srtidente, forme geometrice lipsite de simetrie și echilibru., acuplări monstruoase. Multe sunt cu siguranță opera gazdei, care poartă un halat pătat cu vopsea și se grăbește să întorcă cu fața la perete un șevalet pe care am apucat să disting totuși în fugă silueta unui bătbat gol, cu penisul, de niște dimensiuni neverosimile, în plină erecție.
Pe fotoliul din fața mea se lăfăie potaia oloagei, care mă privește cu indiferență, apoi sloboade un căscat cât toate zilele, ce seamănă perfect cu un căscat omenesc.
Am o senzație apăsătoare de dezgust, e greu să-ți imaginezi ceva mai grețos decât această locuință, care reproduce, cu fidelitatea unui clișeu Roentgen, personalitatea monstruoasă a locatarei.
Aceasta, observând că mă uit la tablouri, începe să-mi spună cât de bucuroasă se simte ori de câte ori îi trece pragul o adevărată persoană de gust, capabilă să aprecieze mica ei colecție de picturi. Nu de mult i-a admirat taclourile și prietenul nostru comun, domnul comisar de poliție, cu care ne-am întâlnit – nu-i așa? – la înmormântarea sărmanului Barbu Cernegură,
Și în timp ce turuie după obiceiul ei ca o moară stricată, pitica schiopătează cu vivacitate prin fața mea, iar mișcările ei sunt cele ale unei marionete dizgrațioase, căreia păpușarul nu-i stăpânește câtuși de puțin centrul de gravitate Halatul pe care îl poartă este destul de scurt și îi lasă descoperită în întregime gheata ortopedică, ceea ce îmi sporește senzația de dezgust, dar trebuie să mă stăpânesc, am venit aici fiindcă nu am nici o altă soluție: sunt nevoit să recurg la ajutorul acestei ființe absurde ce pare desprinsă direct din vitrinele unui muzeu de teratologie.
Cu un gest mașinal, îmi pipăi buzunarul vestonului ca să mă conving că n-am pierdut perechea de verighete.
Între timp gazda a pus pe masă o sticlă și două pahare: tocmai a primit de la țară o excelentă țuică de prune și n-ar dori să piardă ocazia de a ciocni împreună pentru viitorul Germaniei.
E nevoie să fiu politicos, chiar cordial, să încerc s-o măgulesc, să-i intru sub piele, dar nu știu dacă voi reuși până la capăt, am o repulsie nativă pentru tot ce este diform (din punctul acesta de vedere nu semăn deloc cu Heinrich), iar mirosul meu, ce a dobândit în ultima vreme o acuitate exacerbată, percepe, de undeva de sub halatul oloagei, o ușoară duhoare de corp nespălat, care îmi provoacă o stare de nervozitate. Din fericire, mirosul nu este intens, deocamdată se menține la nivelul suportabilului, mă tem însă ca nervii mei zdruncinați să nu-mi joace iarăși vreo farsă, tăindu-mi orice șansă de a mai sta două săptămâmi în apropierea Danutei.
O să strâng tare din dinți și o să îndur.
Cu o voce pe care încerc să o fac cât mai prietenoasă (nu m-aș fi crezut niciodată capabil de atâta ipocrizie) îi spun șontoroagei că am venit la ea ca la o bună amică, de fapt singura amică pe care am reușit să mi-o fac de când mă aflu la București, intenționând să-i adresez o mare, foarte mare rugăminte.
Pitica e numai ochi și urechi.
Deodată însă, duhoarea izbucnește cu atâta intensitate, încât îmi duc instinctiv mâna la nas și îmi presez tare nările, fără a mai ține cont de nici o etichetă, în timp ce îmi simt obrazul zvâcnind și contorsionându-se într-una din acele strâmbături ce îmi trădeazî îmtotdeauna starea de iritare.
Gazda se repede la mine, îmi toarnă pe gât încă un pahar de țuică , iar pe urmă mă întreabă dacă mi-e cumva rău: Jimmy, drăgălașul de Jimm, suferă de câteva zile de un mic deranjament stomacal…a fost o inconștientă…nu și-a dat seama că asta s-ar putea să deranjeze…în definitiv e vorba de un simplu proces fiziologic…dar, oricum…locul lui Juimmy e în oficiu…
Apoi îi spune româneste, pe un ton poruncitor, câteva cuvinte câinelui, ce se dă de îndată jos din fotoliu și se strecoară în cămăruța alăturată, care înțeleg că servește drept bucătărie.
Oloaga are grijă să închidă bine ușa în urma lui.
Trebuie să strâng în continuare din dinți.

Mi se părea că aud, ca prin vis, glasul dogit al Mamei Căpușa:
Esți un om pe cât de cinstit pe atât de nebun, vrei să-ți răzbuni tovarășul din copilărie și de aici o să-ți se tragă și moartea.
Suferi de boala copiilor.
În neamul tău s-a savârșit de mai multe ori vărsare de sânge.
Tu n-ai vărsat sânge cu mâna ta și totuși deasupra capului tău e un nor mare și roșu..
Ai o nevastă rea și o ibovnică și mai rea, iar amândouă vor să se folosească de tine
Unul din apropiații tăi te va vinde, ți-a dat să suferi zile de temniță și să mori de moarte năpraznică.

Șontoroaga îmi spune că, deși nu ne-am întâlnit până acum decât de câteva ori, la rândul ei a simțit pentru mine un pronunțat sentiment de amiciție, iar faptul că împărtășesc acest sentiment o onorează peste măsură. Nu s-a fi așteptat la o asemenea declarație din partea unui ofițer german, chiar dacă ea nu este israelită, cum pot să spună numai răuvoitorii, ci fiica naturală a celui mai mare colecționar de artă din România, lucru lesne de dovedit cu documente și cu scrisori. În orice problemă aș avea nevoie de ajutorul ei, e gata să-mi stea cu totul la dispoziție. Își dă seama cât de greu trebuie să fie pentru un bărbat educat, pentru un ofițer care-i aparține celei mai moderne și mai civilizate armate din lume, să se găsească singur, în capitala unei țări care nu s-a desprins încă bine din barbarie și unde străinii sunt priviți în general cu ostilitate.
Așa ciudată cum e, femeia asta pare să fie o sufletistă.
Îi spun ce mă aduce la ea: am nevoie, doar pentru două săptămânu de o locuință în oraș, o locuință discretă, o locuință retrasă, o locuință în care să nu mă deranjeze nimeni,
Ea mă ascultă cu atenție, clatină a aprobare din cap la fiecare frază care îmi iese din gură,, apoi se ridică, ia de undeva o agendă și un creion, și se așază lângă mine pe canapea, îmi zâmbește, mă atinge ușor cu palma de coapsă și îmi zice că închiriatul unei locuințe este o chestiune extrem de serioasă: locuința, ca și lenjeria intimă, trebuie să se potrivească perfect cu personalitatea chiriașului. Ea personal cunoaște cazurile unor persoane care au înnebunit sau s-au sinucis doar pentru că nu aveau o locuință corespunzătoare. De aceea, eu trebuie să-i spun foarte amănunțit ce fel de casă îmi doresc, iar ea va nota tot în agendă. Mă toagă insistent să nu ocolesc nici un detaliu oricât mi s-ar părea de banal sau de trivial, cum ar fi culoarea faianței din baie sau capacul closetului. Nu trebuie să ne rușinăm de funcțiile noastre fiziologice: o poziție comodă în timpul defecației ne poate scuti de multe boli digestive.
Simt că încep din nou să mă enervez. Îi spun pe un ton destul de iritat că pe mine nu m-au interesat niciodată asemenea amănunte, tot ce mă interesează este un loc liniștit și retras, situat (dacă este posibil) nu foarte departe de clădirea legației.
Pitica scrie ceva în agendă, iar pe urmă mă asigură că în nici douăzeci și patru de ore voi avea locuința pe care mi-o doresc. Deși pare o ființă neînsemnată (unii o socotesc chiar dezagreabilă) dispune totuși de excelente relații în anumite cercuri influente bucureștene, iar sarcina ei va fi cu atât mai ușoară cu cât este vorba de un ofițer german. Și va avea grijă să-mi găsească o locuință care să mi se potrivească sau cel puțin să nu-mi lezeze personalitatea, pe care intuiția ei de femeie de litere a înțeles-o și a admirat-o de la început.
Îi mulțumesc cu o jumătate de gură și dau să mă ridic de pe canapea, dar femeia îmi pune din nou mâna pe coapsă și mă roagă insistent să mai rămân măcar o jumătate de oră: are atât de rar prilejul să schimbe câteva cuvinte cu o persoană inteligentă, dar mai ales cu o persoană de caracter.În definitiv, ea nu este decât o femeie singură și urâtă (nu-i așa că este foarte urâtă?), care nu a reușit să se adapteze lumii bucureștene, în care caracterul nu se bucură de nici o apreciere.
Fie, voi mai rămâne puțin, dar foarte puțin, astăzi am avut o zi grea la legație.
Pitica îmi trimite o privire recunoscătoare din ochiul ei sănătos: știa ea prea bine că un adevărat cavaler nu poate refuza o biată infirmă pe care toți prietenii au părăsit-o în ultima vreme sub pretextul absurd că at fi izraelită.
Apoi umple cu vârf două pahare de țuică și îmi propune să bem pentru prietenie.

M-am trezit mahmur și cu capul greu pe scaunul din fața Mamei Căpușa.
Mă uit nedumerit în jurul meu și trebuie să fac un efort ca să-mi dau seama unde mă aflu.
Încet-încet reșușesc să mă adun, îmi zăresc pe masă legitimația, o bag în buzunar, apoi sorb mașinal din ceașca de cafea pe care cineva a avut grijă să o umple din nou.
În fața mea mea, bătrâna fumează impasibil din luleaua ei de pământ ars.
Cafeaua e foarte tare și mă înviorează aproape instantaneu.
Îi spun pe un ton autoritar mamei Căpușa că s-a terminat cu joaca; de acum trebuie să-mi răspundă cât mai amănunțit la întrebările pe care o să i le pun, altminteri voi fi silit să o arestez. Și pomenesc numele lui Nathan și al lui Barbu Cernegură. Țiganca nu mă mai impresionează, e o batrână oarecare, pământie la față și foarte zbârcită, trebuie să aibă cel puțin optzeci de ani. Îmi zice, de data asta cu vocea lipicioasă și insinuantă a țiganului care vrea să-ți intre sub piele, că la ea vine pentru citit jumătate de București: de unde să-i știe după nume pe toți, mai ales că cei mai mulți nici nu vor să-și spună numele sau se înfățișează sub nume de împrumut. Evident că n-o cred și, ca să-i reîmprospătez memoria, îi reamintesc că Nathan este ziaristul israelit care a fost torturat și ucis cu doi ani în urmă în pădurea Băneasa, iar Barbu Cernegură gazetarul care a murit acum patru luni, în condiții suspecte, într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta.
Mama Căpușa ridică din umeri: adeseori se întâmplă ca mușteriii ei să moară de moarte năpraznică, De ovrei parcă își amintește; a fost aici cu o aschimodie de femeie, de care se arăta foarte amorezat. Îi era scris să treacă peste patruzeci de zile prin Patimile Mântuitorului.
Iar când o întreb dacă știe cine a pus la cale uciderea lui Nathan bătrâna îmi răspunde cu seninătate că Diavolul. Ajutat de patru bărbați plecați peste o apă mare, dintre care mai trăiesc numai doi.
Îi cer și alte detalii, dar Mama Căpușa pare incapabilă să se folosească de un limbaj omenesc: îmi spune că toate astea se întâmplă din pricina unui cal alb care a bântuit multe nopți pe străzile Bucureștiului. Calul alb înseamnă și în vis moarte, mai ales moarte năpraznică…
Mi-e limpede că n-o să pot scoate nimic coerent de la babă.
O mai întreb totuși încă o dată despre Barbu Cernegură, tovarășul meu de joacă din copilărie, un bărbat foarte gras, cu cearcăne mari sub ochi, care mânca la o masă cât șapte și pe care îl cunoștea foarte bine de altfel toată țigănimea din Tei.
Mama Căpușa își încrețește fruntea, tace câteva clipe, apoi îmi declară că omul acesta a-a fost niciodată la ea. Să fie oare adevărat?
Oricum nu mai am de ce să-mi pierd timpul cu vrăjitoarea.
Înțelegând că mă pregătesc de plecare, aceasta scoate din sân un mic medalion de argint fără valoare, aproape o jucărie, pe care mi-l întinde, zicându-mi că trebuie să-l port pe sub cămașă, direct pe piele și, odată ce mi l-am pus la gât, să nu-l mai scot niciodată. Argintul alungă duhurile rele și vindecă frica de moarte.
Ce dracu să fac cu tinicheaua asta?
Culeg totuși medalionul din palma țigăncii, care mă conduce până la poartă, și mă poftește să mai trec pe la ea, dar fără patalamaua aia de gabor, nu-i place să aibă de-a face cu gaborii. .

După ce pitica a adus a doua sticlă de țuică, am băut bruderschaft.
Îmi dau seama că femeia asra nu-i chiar atât de dezagreabilă cum pare la prima vedere. Oricât ar fi de urâtă, inteligența și sensibilitatea ei mi se par neîndoielnice. Îmi povestește despre viața singuratică pe care o duce și pe care a dus-o de fapt întotdeauna, chiar înainte ca în România să izbucnească violent antisemitismul. Ea face parte din păcate din categoria oamenilor pe care românii îi numesc însemnați și pe care cei mai mulți îi ocolesc de la mare distanță, pentru că îi percep radical diferiți de marea masă a indivizilor așa-zis normali. Și asta s-a întâmplat nu doar din cauza infirmității (sigur. și infirmitatea a jucat un rol important) ci și pentru faptul că a încercat încă din adolescență să-și dezvolte o gândire proprie și să respingă toate ideile comune și toate prejudecățile. Ceea ce a făcut să fie socotită o persoană excentrică, poate chiar pe jumătate nebună. A avut parte de câteva prietenii (mai ales în mediile artistice), care s-au dovedit în cele din urmă interesate., ca și de câteva legături de dragoste, dar nimic serios, nimic profund, nimic autentic.Nu trebuie să mă mir că o femeie atât de urâtă a putut să-i atrăgă pe unii bărbați, calitățile morale pot compensa defectele fizice și, în afară de asta se afirmă că (și rostind acesste cuvinte gazda mea roșește ușor) ar fi foarte bună la pat. În mine a intuit de la bun început un suflet geamăn, care trebuie că suferă la rândul lui de o apăsătoare singurătate, tocmai pentru că se ridică cu mult, mai ales prin fermitate și caracter, deasupra oamenilor comuni. Am oare o familie în Germania?
Îi spun că am o soție la Berlin și un fiu pe frontul de răsărit.
Femeia schițează un zâmbet trist.Dumnezeule! Cât de mult și-ar fi dorit să aibă o familie, mai ales un copil! Din nefericire, din cauza conformației mai aparte a corpului ei (și surâde din nou cu tristețe) medicii au avertizat-o că o eventuală sarcină ar expune-o unor riscuri uriașe,
Trebuie să recunosc că îmi place franchețea acestei femei și vreau să-i răspund cu aceeași franchețe. așa că mă pomenesc spunându-i că uneori nici viața de familie nu-ți oferă cine știe ce satisfacții: nu mi-am iubit niciodată cu adevărat soția, de care de altfel intenționez să mă despat imediat ce voi reveni la Berlin, iar comportamentul fiului meu (nu pot uita povestioara aia urâtă cu von Pfuel) nu mă onorează din toate puntele de vedere.
Gazda îmi atinge iarăși în treacăt coapsa cu degerele și observ că are niște mâini foarte frumoase, la fel de frumoase ca și cele ale Danutei. Înțelege ce poate însemna o viață de familie care nu se întemeiază pe o afecțiune profundă și reciprocă. Dar fără îndoială că un bărbat atât de frumos ca mine a avut foarte multe iubite.
Nu, n-am avut nici o iubită și până foarte recent nu mi-am înșelat niciodată soția.
Femeia îmi ia acum mâna pe neaștepate și începe s-o mângâie cu multă tandrețe. E o senzație destul de plăcută, dar nu e ca atingerile Danutei

E uluitoare lipsa de intuiție de care dau dovadă personajele acestei istotii.
Bunăoară, dacă maiorul von Kleist și-ar fi îndreptat în momentul acesta privirea către fereastră, ar fi putut să observe acolo ceva albisios, ceva care ar putea să fie doar un caier de ceață,.dar ar putea să fie la fel de bine și chipul posomorât al unei femei cu păr cânepiu și pielea de culoarea hârtiei de sugativă.
Sau să fi fost, pur și simplu doar umbrele Nibelungilor, care îl vor însoți pe ofițerul german până la moarte?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: