vasile baghiu

Promotor al himerismului, nutrit din experienţa mai veche a oniriştilor şi conceput ca o reacţie polemică la adresa lipsei de orizont metafizic a liricii 80, Vasile Baghiu este totuşi mai degrabă un spirit în descendenţă bacoviană, ale cărui poeme propun imagini caricaturale ale omului agonic, situat la jumătatea distanţei dintre viaţă şi moarte, într-un discurs bogat în termeni ştiinţifici, care au darul de a sublinia la tot pasul caracterul mecanic al existenţei şi al limbajului. Poetul imaginează acum călătorii bizare prin ireal, având ca destinaţie ultimă moartea, adesea în tovărăşia unor prezenţe feminine misterioase, ce pot fi, în ultimă instanţă, figurări antropomorfe ale poeziei: “Eram într-o fatală criză existenţială,/C-un geamantan căzut din umăr şi ochelarii sparţi,/Neghiob supus vremenelnicelor mode,/Legaţi între noi pe vecie eram, ca radius şi ulna,/Ca o sulfamidă cu hemoglobina în methemoglobină,/Un şuvoi de eritropoetină/Pentru celula medulară primitivă şi captivă,/În pragul libertăţii tropăind ca un popor suferind,/Oprimat şi de cer uitat./aşa treceam prin timp, zâmbind, ţinându-ne de mână, aerieni ca în Chagall./Spre al morţii bal triumfal” (Amorul adiabatic). Viziunile autorului sunt însă lipsite cu totul de irizările şi efectele sugestive de lumină ale panoramelor dimnoviene (de la care totuşi se revendică), iar atmosfera e mai curând aceea a unui spectacol tern şi grotesc, în care accentul e pus pe bufonada absurdă. Lumea pe care o evocă va fi, de aceea, una a urâtului existenţial, unde omul apare redus la o corporalitate în suferinţă, ce acuză permanent o scădere dramatică a tonusului vital, mărturisindu-şi la tot lipsa de priză asupra realului şi lipsa de apetit pentru viaţă, insensibil până şi la catastrofele meteorologice care îl terorizaseră pe Bacovia: “Am sentimentul că trăiesc într-un film/Şi nu-mi pot reveni, e o groapă./Nici nu ştiudacă plouă sau dacă ninge,/poate bântuie funigeii pe-afară,)Însă durerea surdă de sub coaste, în partea dreaptă/Îmi spune ceva precis./(…) Nu-n suflet îmi aflu insatisfacţii şi-opobii,/Ci-n splină şi alveole,în măreaţa durere de-o clipă/A unui premolar efemer,/În ocheade furişe ce veşniuc rămân dispărute./Important e să poţi suferi în linişte şi tu,/Dacă doreşti asta cu adevărat, şi să te desprinzi/De pâcla mediocră a burgului natal./Eu rămân şi pot să spun/Că sunt sătul de toate şi chiar mai rău,/Adică mor încetul cu încetul/Cu nervii întinşi la maxim” (Trăiesc într-un film). Un vierme lăuntric devorează acum permanent ţesuturile vitale, simptomele patologice survin într-o torenţialitate terifică, spitalul şi sanatoriul fac parte din decorul obişnuit al vieţii de zi cu zi, dar moartea e mereu amânată, în timp ce starea firească a personajului liric va fi o convalescenţă suspectă, ce seamănă, ca o picătură de apă, cu agonia. Viaţa interioară este redusă la susccesiune de senzaţii elementare, psihicul tine să fie substituit în permanenţă de fiziologic, iar poemele consemnează, ca nişte fişe de observaţie, palpiturile unei vitalităţi problematice, asupra căreia băile de senzaţii plein-air acţionează uneori ca nişte euforizante: “Văd anii în urmă crescând,/Pe măsură ce înaintez şi pe măsură ce tuşesc obosit,/Şi numai gestul de a privi pe fereastră,/Atât de tipic pentru cei ca mine,/Mă face din nou visător./Aud camioanele trecând pe autostrada din spate, pe când/Trenul şuieră undeva mai la vale, pe malul apei,/Iar ciripitul copiilor e un cântec ce-mi săgeată inima./(…) Ieri, pe când începuse să plouă,/Am ieşit şi am traversat repede parcul fără umbrelă şi pelerină,/Şi-am stat printre mesteceni, aşa, numai/Ca să pot să-mi amintesc după aceea/Multă vreme de asta” (Convalescenţă). Spaţiile carcerale şi locurile de recluziune, spre care subiectul liric e purtat printr-o mişcare de repliere ce trădează oroarea de contactul violent cu realul, ce pare a păcătui printr-un exces de vitalitate, coexistă în aceste poeme cu “golul de timp”, cu senzaţia claustrării într-un soi de “imperfect etern” situat undeva între trecut şi viitor, făcând cu neputinţă de conceput orice tentativă de evaziune şi reducând existenţa la o succesiune de automatisme, iar omul la dimensiunile unui manechin: “Acum nici nu-ndrăznesc să mă gândesc la viitorul acela/Pe care-l înşelam cu discuţii banale,/Privind mai mult în urmă, peste umăr,/Căutând prin buzunare o cheie/Sau poate câteva monezi pentru un telefon/Deşi cred că ai plecat fără să scrii vreun număr,/Şi n-am ce face./M-aş fi stins bucuros în noroi./Că nu-i altceva tot ce trăim de-o vreme,/O clisă murdară,/Un neruşinat discurs plin de aplomb,/Adio muzici,/Şi sărutaturi şi oftaturi,/Dar nu vreau să spun că-mi pare rău,/Ci bine, numai bine” (M-aş fi stins în noroi). Poetul are o reală conştiinţă a năruirii apocaliptice, concepe, în tonalităţi de pictură barocă, “triumfuri ale morţii”, evocând o umanitate intoxicată cu cianurile extincţiei, nesfârşitele procesiuni de cadavre antrenate în scenariul universal al “călătoriei spre Hades”: “Spre moarte, spre Hades deci, cum ar zice bărboşii greci,/Spre valuri de cianură verzuie, în mâluri de putresceină,/Oculte timpuri vor să vină şi nu mai sper, /Înainte spre l’odeur d’amandes ameres,/Spre peisajuri cu stomacuri tumefiate,/Cu sânge de un roşu viu de apus de vară, spre coma uşoară,/Plutind cu voi, călătoare cadavre noi, creiere-mbălsămate,/Voi inimi pline de negru sânge închegat,/Vavule oprite pe timp nelimitat,/Voi, trupuri de demult intoxicate cu lichior Van Swieten” (Magia elementară). Poezia lui Vasile Baghiu se încarcă acum cu damfurile putridului, se fixează asupra depozitelor uriaşe de materie organică intrată în descompunere sau panoramează vaste pânze eschatologice, populate de ruinele dezolante ale civilizaţiei, imaginează catastrofe cosmice şi potopuri: “Toate sau retras mai în spate, în urmă,/Când Pompeiul se îneca în bioxid de sulf şi cenuşă,/Când corăbii cădeau sub bombarde/Împinse de cocoloaşe de cânepă muiate-n sulf topit sau soare decrepit,/Cădeau visări şi-oraşe, cetăţi de piatră,/Acum tot vin apele negre, îmi inundă gura/Şi vălul palatin şi inima toată./E-un gol care ne-nghite, un vid ce mistuie şi soarbe,/Vârtejul viu despre care scriu acuma, un fel de lupi-spuma/Prinsă de Agricola în De re mettalica lui./Căci moartea-i până la urmă prilej de victorie triumfală,/Moarte cusângele subtil ivit în salivă,/Sânge din borcanele care stau la rece,/Sânge spălat de ploaie pe caldarâmuri,/Sânge din abatoare, coagulat în vase enorme,/Sânge viu care foşneşte în vene,/Moarte, cu imense porţi deschise” (Magia elementară). Apocalipticul bacovian îmbinându-se astfel în asemenea poeme cu himerismul “negru” şi conducând către o formulă poetică de o indiscutabilă originalitate şi recomandându-l pe Vasile Baghiu ca pe un poet a cărui percepţie nihilocentrică se înscrie perfect între graniţele perspectivei apocaliptice.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: