maiorul…

3
Am început să mă masturbez regulat.
Mă folosesc pentru asta de momentele când Kurt nu e prin apropiere și am descoperit (cu ajutorul unui prosop) metoda de a nu-mi mai păta uniforma.
Fotografia grăsanei nu mă mai excită așa puternic ca la început, iar uneori trebuie să fac niște eforturi de imaginație (atunci mă gândesc la Danuta) ca să-mi pot provoca o erecție.
Visurile erotice au dispărut, chiar și bubele de pe burtă încep să se împuțineze.
Oare boala mea să fi fost rezultatul îndelungatei abstinențe sexuale?
De la o vreme m-am pomenit că examinez cu atenție chipul femeii din forografie. Neîndoielnic, grăsana seamănă cu cineva, trăsăturile sale (care se potrivesc atât de puțin cu corpul ei uriaș) îmi amintesc de ceva foarte vechi, de ceva care pâlpâie încă vag într-unul din ungherele întunecate ale memoriei mele. .
Dacă mă uit mai bine descopăr că acest chip este mai puțin inocent decât pare la prima vedere. Nasul subțire, cu nările foarte înguste, pomeții ieșiți în afară și bărbia masivă trădează o voință puternică, în timp ce zâmbetul care îi dezvelește dinții din față are ceva malițios și batjocoritor, seamănă cu rânjetul unei pisici uriașe.
Încerc să-mi pun în ordine amintirile și dintr-odată revelația mă izbește cu violența unei deflagrații: Bine, dar aceasta este Krimhilda, așa cum o văzusem cu ani în urmă pe pânza acelui cinematograf de lângă Tiergarden, într-o ecranizare submediocră după Cântecul Nibelungilor.
Secvențe din acel film, care îmi provocase primele atacuri de panică, încep să-mi revină, una câte una în memorie, cu o claritate extremă.
Era un film mut, unul din acele filme din epoca de pionierat a cinematografului în care aparatul de filmat le imprima actorilor o mișcare mult mai rapidă decât în realitate, transformându-i într-un fel de marionete grotești, Tragedia Nibelungilor devenise în felul acesta o comedie sinistră, dar nu râdea nimeni. Nu râdeam nici eu, deși ceea ce m-a șocat de la bun început, cu mult înainte ca un picior mare de cal să se desprindă de pe pânza ecranului, întinzându-se amenințător spre spectatorii din primele rânduri, a fost tocmai comicul. Comice erau strâmbăturile de ură ale Krimhilhdei, pașii de Charlot ai lui Siegfried, care alerga dintr-un colț în celălalt al ecranului, rotind deasupra capului o sabie ce imita destul de stângaci forma și dimensiunile unui paloș medieval, comic – până și chipul posomorât al lui Hagen, a cărui barbă, prea lungă, prea deasă și prea încâlcită ca să fie adevărată, îi dădea aerul suspect al unei bancnote false de o sută de mărci. Eram prea tânăr și prea necopt la minte atunci ca să-mi sau seama că aceaste secvențe aveau pentru mine un caracter premonitoriu revelându-mi partea de comic a nenorocilor omenești. Acum descopăr că, în ciuda neplăcerilor prin care trecusem de când mă aflu la București, devenisem eu însumi un personaj comic.. Dar poate că soarta mea se aseamănă ca o picătură de apă cu cea Germaniei, care încearcă astăzi să-și ascundă ridicolul în spatele unor gesturi grandilocvente, extrase parcă dintr-una din acele drame wagneriene ce îi provoacă lui Hitler veritabile stări de extaz. Iar acestă nouă Germanie, într-un acompaniament de marșuri militare și de discursuri patetice, de glasuri ce intonează,în vagoanele care pleacă pe frontul rusesc același oribil Lili Marleen, , pare să se precipite cu inconștiență spre cea mai mare catastrofă din istoria ei.
Ce vreți, în jurnalul lui Heinrich scrie limpede că noi, nemții, suntem un popor de sinucigași.
Și totuși, cuvântările Fuhrerului sunt de la o zi la alta tot mai comice, iar Fuhrerul însuși a început să semene tot mai mult cu personajele acelui film, sinistru și caraghios totodată, care făcea din moartea lui Siegfried o scenă de cabaret și din răzbunarea Krimhildei un număr de circ.
Astăzi am ajuns să înțeleg că Hagen și Krimhilda sunt moartea. O moarte care și-a pierdut însă orice urmă de solemnitate și măreție, căpătând aspectul unui spectacol burlesc, în care niște arlechini în straie pestrițe fac câteva tumbe și mor, schimbă între ei câteva palme sau picioare în spate și mor, fără a stârni însă râsul nimănui, căci, în fond, comicul e mult mai înspăimântătot decât tragicul. Dacă Heinrich a reușit să rămână până la sfârșit un personaj tragic, nouă, germanilor de azi, nu ne-a mai rămas decât această formă lugubră de comic și ne-a rămas de asemenea o frică teribilă de ridicol, care ne face cu atât mai rizibili.
Și ajung la concluzia că această teamă de ridicol mă caracterizează în foarte mare măsură. Crezusem că respectul față de mine însumi și față de uniforma pe care o port stătea la baza tuturor acțiunilor mele. Era o iluzie pe care mă străduiam să mi-o întrețin cu persevereneță. În realitate era doar teama că mă voi face ridicol sau mai exact teama că partea comică a caracterului meu (sau mai exact a lipsei mele de caracter) ar putea, în urma unui simplu gest sau a unui simplu cuvânt să iasă la suprafață, pentru că poți accepta până la urmă orice, suferința, boala și moartea, dar nu și faptul înjositor de a fi luat în derâdere. Imaginea unui bărbat care se masturbează nu e doar inestetică, este și de un comic nebun, iată de ce gestul acesta (pe care atâția bărbați îl săvârșesc în modul cel mai firesc)îmi stânise la început atâta repulsie. Și gândindu-mă la toate acestea simt iarăși, ca în seara morții lui Barbu Cernegură, mirosul unturii de gâscă, simt iarăși că sub pielea mea albă de arian se ascunde un suflet iudaic, cu toate tarele rasei sale inferioare: laiștatea, lipsa de onestitate, o pornire nativă spre promiscuitate și concupiscență.
Și sunt sigur că iudaitatea mea latentă nu mai e de mult un secret nici pentru colonelul von Stubbe, nici pentru iscoadele Gestapoului. N-ar fi exlus ca prin intermediul lui Kurt să mi se întindă capcane, să fiu plasat în diverse situații grotești care să-mi pună în lumină adevărata natură cu precizia unui revelator fotografic. Ei știu că mult mai inspăimântătoare decât frontul rusesc sau decât sentința unei curți marțiale este revelarea comicului care se ascunde în spatele ținutei mele bățoaseși a monoclului meu fumuriu și că mai terifică decât moartea prin glonț este moartea prin deriziune.
Nici nu se putea inventa o tortură mai subtilă și mai perversă, pentru care nici măcar nu e nevoie de subteranele Gestapoului, se poate desfășura în plină lumină, pe străzile acestei capitale cu înfățișare de iarmaroc care se potrivește atât de bine cu dorința urmăritorilor mei de a mă batjocori, antrenându-mă ca pe o marionetă în urzeala unei conspirații drăcești.
. Danuta era cu siguranță și ea o o capcană.
Ce să mai zic de oloaga care se pare că primește ordine direct de la Manfred von Killinger.
Era ca în finalul unei partide de șah, când, văzându-și regele amenințat din toate părțile, jucătorul perdant constată că mai sunt doar câteva mutări până la mat și se pregătește să cedeze partida.
Intenționau să mă aducă într-o situația atât de ridicolă încât să nu-mi mai rămână altă soluție decât focul de revolver.
Trebuia să fiu eliminat; în ciuda comportamentului meu impecabil în aparență nu mai inspiram nici cea mai mică încredere, deși extravaganțele mele din ultima vreme nu încălcaseră cu nimic regulamentele militare.
Intuiam că principala primejdie venea de la von Stubbe care mă invidia pentru arborele meu genealogic și pentru excelentele relații ale tatălui meu cu Wilhelm Canaris. Oamenii lui Himmler nu desfășurau decât o operație de rutină. Ei trebuiau să raporteze la Berlin toate suspiciunile legate de germanii, militari sau civili, aflați în momentul acesta la București. Faptul că lucram pentru Abwehr îi făcea desigur să-mi acorde o atenție specială, știute fiind antipatia și neîncrederea reciprocă dintre Canaris și Himmler, ceva îmi spunea însă că mai de temut rămâneau mașinațiunile lui von Stubbe, de a cărui totală lipsă de scrupule mă convinsesem pe parcursul anilor de serviciu.
Dar Kurt? Oare pentru cine lucrează și din partea cui a primit ordinul să mă spioneze și să-mi arunce tot felul de provocări?
Acum sunt convins că am fost trimis la București, cu o misiune atât de nebuloasă încât mă văd nevoit s-o privesc tot ca pe o provocare, cu unicul scop de a fi lichidat. Ceea ce ar fi fost aproape imposibil la Berlin, unde existența mea se desfășura cu regularitatea unui ceasornic, urmând întocmai principiile de viață ale tatălui meu, devenea cu putință aici, în orașul acesta care seamănă cu o cursă de șoareci. Dar sunt hotarât să nu cedez atât de ușor și să nu le fac jocurile. Dacă voi fi nevoit să-mi iau zilele, o voi face atunci când voi hotarî eu, căci, din fericire, cred că mai sunt stăpân pe propria-mi moarte. Iar din noaptea asta voi dormi, pentru orice eventualitate cu revolverul sub pernă..
Voi dustruge de asemenea și fotografia Krimhildei, am impresia că mă spionează

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: