maiorul….

4

Înainte de micul dejun mi-am recitit însemnările din ultimele zile și-mi dau seama că sunt extrem de incoerente și că mă contrazic de de la o frază la alta. Asta nu tradează doar neputința mea de a-mi pune gândurile în ordine, ci și faptul că am început să trăiesc în mijlocul unei realități nebunești și paradoxale, care funcționează după niște legi ce contrazic la tot pasul logica mea sănătoasă de militar. Sunt tot mai mult dominat de impulsuri pe care nu mi le pot stăpâni, deși înțeleg foarte bine că în felul acesta îmi va fi tot mai greu să-mi păstrez până și grăuntele acesta de luciditate. O suspiciune bolnăvicioasă mă face să cred că sunt înconjurat de spioni, iar această suspiciune nu este decât consecința orgoliului meu exacerbat, ce mă determină să-mi exagerez mult importanța. În mașinăria atât de complicată a Reichului eu nu sunt în definitiv decât un șurub neînsemnat, iar afacerile de spionaj în care am fost implicat au fost atât de lipsite de însemnătate încât e greu de crezut că ar fi existat vreun motiv pentru care să fi atras atenția vreunuia din serviciilor noastre secrete.
Sunt mai liniștit, iar mintea mea pare să-și fi redobândit limpezimea.
De altfel, în timp ce ne luam miasa de dimineață, uitându-mă la ochii lăcrimoși și la obrajii rozalii ai lui Kurt, mi-a fost greu să cred iarăși că borțosul acesta, îmbibat de sus până jos cu coniac franțuzesc ar avea ordin să mă spioneze. Superiorii lui ar trebui să fie de-a dreptul nebuni ca să-i încredințeze o astfel de misiune. Nu, tovarășul meu de apartament nu-i decât un bețivan inofensiv care ascultă seară de seară cu lacrimi în ochi Lili Marleen și e într-o stare permanentă de panică, pe care n-o pot stinge nici dozele mari de Courvoisier, nici escapadele regulate prin casele de desfrâu ale Bucureștiului.
În timp ce își înfuleca omleta cu șuncă și cașcaval, Kurt îmi arunca niște priviri ștrengărești, apoi, lăsând de o parte tacâmurile, începu să fluiere melodia unui foxtrot care acum zece ani făcuse furori prin barurile de noapte ale Berlinului.
De mult nu-l mai văzusem atât de bine dispus pe tovarășul meu de apartament. Mă abțin să-l descos, simulez chiar o totală lipsă de curiozitate. Asta e cea mai bună metodă (îndelung verificată în timp) pentru a-l determina pe Kurt să vorbească. Și într-adevăr, după ce tușește insinuant de câteva ori (e felul lui de a încerca să-mi atragă atenția), văzând lipsa mea de reacție, acesta începe să-mi povestească despre escapada lui de azi-noapte. Petrecuse pasămite o noapte de neuitat în tovărășia lui Foame Neagră, una din cele mai vestite curtezane ale Bucureștiului, care, cu numai câțiva ani în urmă, se bucurase de atenția fostului rege Carol al II-lea. Femeia aceasta (despre care circulau numeroase legende) era o prințesă rusă autentică, își alegea cu multă grijă clienții, care aparțineau în cea mai mare parte protipendadei bucureștene, iar grațiile ei costau mult mai mult decât cei doi poli cu care erau plătite de obicei aici pensionarele unei case de toleranță. Kurt se umfla în pene ca un curcan că putuse (el un coate-goale, care, pe deasupra nici măcar nu beneficia de prestigiul pe care ni-l oferea nouă, militarilor, uniforma Wermacht-ului) să se bucure de o asemenea cocotă de lux, destinată obrajilor subțiri și portofelelor pline. Din fericire pentru el, amicul meu nimerise o seară când Foamea Neagră ducea lipsa clienților și se plictisea în tovărășia câtorva curve care înjghebaseră o partidă de tabinet. Kurt era singurul mușteriu din salon și după ce a comandat câteva sticle de șampanie s-a gândit să dea o reprezentație. Căci uneori tovarășul meu de apartament e cuprins de accese subite de veselie și atunci improvizează adevărate spectacole, punându-și în valoare darurile extraordinare de imitator. Și ce nu poate imita Kurt? De la cântecul matinal al cocoșului sau hămăitul răgușit al unei potăi vagabonde până la cuvântările Fuhrerului, pe care, la fel ca și Gunter, pare să le știe pe dinafară. Eu i-am interzis cu desăvârșire să se dedea în fața mea la asemenea caraghioslâcuri, care nu-i fac cinste unui bărbat, dar (cel puțin după spusesele lui) există destui oameni care îi apreciază talentele, răsplătindu-le cu hohote generoase de râs și chiar cu câte un pahar mare de Courvoisier. Desigur, acești oameni nu pot fi decâr cei câțiva amici dubioși, în tovărășia cărora Kurt frecventa, e adevărat, cu destulă parcinomie casele de toleranță și barurile de noapte ale Bucureștiului, unde figura lui rubicondă începuse să se bucure de o anumită popularitate.
Noaptea trecută amicul meu făcuse pe porcul.
Îl ascult cu dezgust povestindu-mi cum s-a lăsat în patru labe și a început să se târască pe covor, scoțând niște guițături vesele, cum s-a prefăcut apoi că și-ar vârâ râtul într-o troacă cu lături calde, pe care le-a hăpăit din câteva înghițituri, cum s-a întins pe urmă pe spate și a prins să se scarpine cu voluptate pe burtă, guițatul său transformându-se acum într-un sforăit ușor care trăda o teribilă satisfacție.
Curvele râdeau în hohote. Nu mai văzuseră pesemne niciodată un neamț atât de caraghios și glumeț, mai glumeț chiar decât ofițerii români care le plesneau fără ifose peste fese în timp de debitau cine știe ce anecdotă fără perdea.
Văzând că are succes, Kurt și-a continuat reprezentația cu încă și mai multă convingere. Grohăitul său a devenit acum plângăcios, ca și cum ar fi presimțit apropierea cuțitului, apoi, înjunghiat în grumaz, s-a apucar să emită niște horcăituri agonice, pentru ca în cele din urmă să izbucnească într-un plâns zgomotos, scoțând din buzunarul vestonului o bucată de cârnat (are întotdeauna în buzunar obiectele cele mai neașteptate) din care a început să muște cu lăcomie, printre suspine și sughițuri de plâns. Pe urmă și-a dus bucata de cârnat în dreptul prohabului și s-a repezit spre Foamea Neagră, prefăcându-se că are de gând să o violeze.
Leșinată aproape de râs, femeia i-a făcut semn s-o urmeze în camera ei.
Nu pot să ascult mai departe povestea asta oribilă, care spune atât de mult despre josnicia lui Kurt, pretextez o durere de cap și mă retrag în cabinetul de toaletă. Acolo mă privesc în oglindă: sunt foarte roșu la față, ca și cum m-aș afla în pragul unui atac de apoplexie, căci a trebuit să fac un mare efort ca să nu-i arunc iarăși lui Kurt paharul de Courvoisier între ochi. Iată cine a ajuns să reprezinte Germania în capitalele țărilor aliate! O fi și acesta un semn că suntem o țară pe ducă, ajunsă pe mâinile unor măscărici și a unor oameni lipsiți de onoare. De altfel eu însumi am devenit un om lipsit de onoare și poate că n-ar trebui să-l judec cu atâta severitate pe Kurt. Suntem cu toții într-un mare căcăt, în ciuda scrisorilor optimiste pe care mi le trimite Gunter de pe frontul de răsărit. Fuhrerul e un nevropat, mareșalul Goring un toximan pus pe căpătuială, doctorul Goebbels – o mare lichea. Doar în rândurile Wermacht-ului s-ar putea să mai existe câțiva ofițeri interesați de onoarea Germaniei, dar asta e prea puțin. În multe posturi de comandă au ajuns oameni de felul lui Kurt sau al acelui von Wedekind despre care îmi povestea Gunter într-una din scrisorile sale, în timp ce militarii adevărați, ca proaspătul mareșalul Rommel, sunt lipsiți de o adevărată putere și influență..
L-am admirat pe Erwin Rommel încă de pe vremea când eram amândoi elevii școlii militare din Danzig., unde ajunsesem prin voința tatălui meu. Cu doi ani mai mare decât mine, Rommel era modelul perfect al tânărului militar german. În timp ce eu nu reușisem să mă remarc decât prin spiritul de disciplină pe care îl posedam încă din familie, Erwin reușea să-i impresioneze până și pe profesorii cei mai severi prin mintea lui strălucită, încă de timpuriu atrasă spre matematică, ca și prin extraordinarele sale calități sportive, capabile sa facă față probelor celor mai dificile. Nu se îndoia nimeni că îl așteaptă o carieră militară cu totul excepțională. Cât am fost colegi de școală, l-am admirat de la distanță, prezența lui mă intimida și n-aș fi îndrăznit pentru nimic în lume să-i adresez vreun cuvânt, pentru că era înconjurat de acea harismă, caracteristică ființelor care se nasc mai presus de semenii lor și care inhibă orice tentativă de apropiere. Iar atunci când Erwin Rommel a ieșit pe porțile școlii având în buzunar brevetul de locotenent, cred că majoritatea colegilor mei au respirat ușurați; nimeni și nimic de acum înainte nu mai avea să le lezeze amorul propriu, făcându-i să-și resimtă atât de limpede și de dureros propria mediocritate.
Apoi, în războiul trecut, întâmplarea a vrut ca pașii mei să se încrucișeze din nou cu cei ai lui Rommel. Când ne-am reîntâlnit, în 1917, pe frontul italian, fostul meu coleg de școală era deja căpitan, fusese distins cu cea mai înaltă decorație militară prusacă, iar faptele lui de bravură, despre care se povestea din companie în companie și din regiment în regiment, îl transformaseră într-un personaj de legendă, pe care toți îl priveam cu o admirație aproape superstițioasă.
Am luptat sub comanda lui la Caporetto, unde cucerirea unei importante poziții italiene mi-a atras câteva cuvinte de laudă din partea lui Rommel. O rană urâtă în abdomen avea să bună însă capăt carierei mele de combatant, în timp ce steaua lui devenea din ce în ce mai strălucitoare, Erwin a reușit să ajungă mareșal numai datorită calităților sale, în timp ce eu am avut nevoie de sprijinul amiralului Canaris pentru a obține acest grad de maior,pe care îl voi deține cu siguranță și la trecerea mea în rezervă.
Firește Rommel n-a avut niciodată atacuri de panică, nu e hăituit de umbrele Nibelungilor, nu a săvârșit nici o faptă dezonorantă și nu și-a pierdut definitiv respectul de sine..
El face parte din categoria învingătorilor, iar uniforma lui Hitler se dovedește prea strâmtă pentru un asemenea om, care ar avea dreptul moral să aspire la cele mai înalte funcții de stat, într-o epocă în care eroii în stare să apere până la moarte onoarea Germaniei au rămas atât de puțini.
Dar mă întreb care ar fi fost soarta lui Rommel dacă ar fi nimerit în adolescență în cinematograful acela din Tiergarden și ar fi văzut, așa cum am văzut eu, piciorul acela groaznic de cal, desprinzându-se de pe pânză și întinzându-se amenințător către scaunele din față.
Poate că el nu s-ar fi intimidat, nervii lui de fier ar fi făcut față cu bine acestei vedenii. De fapt probabil că oamenii cu nervii de fier nici n-au vedenii, pentru ei fața înspăimântătoare a realității rămâne invizibilă pentru totdeauna. Dar eu nu sunt Rommel, am o ereditate tarată, în familia mea au mai existat câteva cazuri de nebunie.
Cred că în ultima vreme am început să gândesc mult mai mult decât se cuvine să gândească un militar.
Îmi dau îndelung cu apă rece pe față, mă întorc în sufragerie, iau o înghițitură de Courvoisier, apoi cobor în birou. Von Stubbe vrea să-i trimit un raport amănunțit în legătură cu înmormântarea lui Barbu Cernegură. Mi-a telefonat pe un ton imperativ și mi-a vorbit chiar cu o oarecare grosolănie, cerându-mi să mă exprim cât mai limpede și cât mai concis, căci ultimele hârtii pe care le-am trimis la Berlin păcătuiau printr-o oarecare prolixitate. Abwerhul nu mă trimisese la București ca să fac încercări de literatură.
Îl ignor pe Kurt care se preface adâncit în studiul unor hârtii, scot din sertarul biroului câteva coli de scris și încep să-mi sug capacul stiloului. Ieri nu izbutisem să scriu decât trei sferturi de pagină, niște rânduri chinuite pe care după ce le-am recitit m-am văzut nevoit să le arunc la gunoi. Aceleași propozii prea lungi, aceeași dezordine în idei, aceeași incoerență. Până și scrisul meu, de care până nu de mult eram atât de mândru, căci reflecta perfect spiritul de disciplină în care fusesem crescut, începuse să mă trădeze. Literele deveniseră diforme și înghesuite, distanțele dintre rânduri – inegale, scrisul – abia lizibil, ca scrisul unei persoane nedeprinse cu tocul și cu cerneala.
Trebuie s-o iau de la capăt, dar nu știu prea bine de unde să-ncep. Și trebuie mai ales să-mi supraveghez foarte atent scrisul, nu-i pot trimite colonelului von Stubbe niște mâzgălituri.
Făcând un mare efort reușesc să pun cap la cap câteva fraze, dar mi-e greu să mă concentrez: foșnetul hârtiilor pe care Kurt se preface că le citește îmi provoacă o stare de iritare. Încercând să par calm, îl rog să lucreze în liniște, ce dracu, am de trimis un raport important la Berlin, dar împuțitul de Kurt nu mă bagă în seamă, ba chiar mi se pare că începe să-și foșnească încă și mai tare hârtiile, înfigându-mi parcă niște ace ascuțite în creier. Cred că și-a format o părere personală despre importanța rapoartelor pe care mi le solicită von Stubbe, doar a fost martor la câteva din accesele mele de nebunie. Îmi reiau rugămintea, pe un ton aproape umil; de data asta Kurt are o reacție violentă, își trântește hârtiile în sertarul biroului, mormăie o înjurătură, apoi își încrucișează ostentativ brațele pe piept, aruncându-mi o privire disprețuitoare.
Dacă mă disprețuiește până și Kurt, înseamnă că m-am pierdut orice brumă de respectabilitate.
Dar puțin îmi pasă de disprețul sau de respectul lui Kurt, am o grămadă de scris.Încerc să mă concentrez asupra raportului, iar primele fraze îmi ies, nu seamănă deloc a literatură. M-am apucat să-i descriu pe participanții la înmormântarea lui Barbu Cernegură, insistând mai ales asupra oloagei, care, nu știu de ce, am impresia că îl va interesa pe von Stubbe. Am reușit să umplu aproape o coală și jumătate. cu un scris nefiresc, ca de elev de școală primară, care se străduiește să facă literele exact așa cum sunt tipărite în manualul lui de caligrafie. Dar deodată un zgomot supărător mă abate din nou de la lucru. O muscă mare și grasă, cu aripioare albastre (n-am văzut nicăieri muște atât de scârboase ca muștele Bucureștiului) a pătruns în birou și a început să bâzâie cu obrăznicie chiar deasupra capului meu. E mai mult decât pot îndura! Iau la întâmplare un dosar din sertarului biroului și mă lansez în urmărirea acestei vietăți dezgustătoare, care am impresia că își bate joc de mine. În hohotele de râs ale lui Kurt dau câteva lovituri în gol, apoi mă împiedic de firul telefonului și mă prăbușesc cât sunt de lung pe covor în timp ce din gura mea ies cele mai grosolane înjurături soldățești. Kurt îmi ia dosarul din mână, apoi cu o lovitură sigură strivește zburătoarea, care rămâne terciuită pe perete, bătând încă ușurel din elitre.
În cădere m-am lovit destul de tare la cap și mi-am julit fruntea de piciorul biroului. Kurt se agită în jurul meu, mă ajută să mă ridic și îmi tamponează julitura din frunte cu propria lui batistă. Apoi, după ce scotoceste mult prin buzunarele lui fără fund, găsește o fiolă cu tinctură de iod, pe care o sparge în dinți, bombănind că cea mai superficială zgârietură poate provoca aici infecții deosebit de grave, din pricina aerului fetid și împânzit de bacterii al Bucureștiului.
Mă las în grija lui Kurt, care îmi dezinfectează zgârietura, o acoperă cu un plasture pe care îl extrage tot din buzunarele lui uriașe ca niște marsupii, apoi îmi spune pe un ton categoric să mă duc imediat în camera mea și să mă pun în pat fără întârziere. Raportul către von Stubbe n-are decât să mai aștepte, sănătatea înainte de toate.
Mă decid să-l ascult pe grăsan, cred că după starea de agitație care m-a stăpânit toată dimineața am nevoie de puțină odihnă.
Urc în camera mea, condus de Kurt care mă ține strâns de braț, mă obligă apoi să mă întind, vrea să se asigure că stau în poziția cea mai comodă, ține să-mi potrivească el însuși perna sub cap, pe urmă îmi aduce din sufragerie sticla de Courvoisier, încercând să mă convingă că acesta este un excelent dezinfectant.
Ascult lichidul arămiu gâlgâindu-mi pe gât și sunt cuprins de o amorțeală ușoară.
Tot ce-mi mai pot dori acum sunt câteva ore de somn.

Luna și stelele sunt aceleași, indiferent dacă strălucesc deasupra Bucureștiului sau a pustietăților africane. Mareșalul Rommel (căruia i-a venit în sfârșit rândul să treacă în fugă prin paginile acestei istorii) nu este însă o natură contemplativă, iar frumusețea cerului înstelat îl lasă indiferent. În lumina argintie a lunii, care tocmai răsărise undeva nu departe de granița egipteană, chipul său (care seamănă surprinzător de mult cu acela al maiorului von Kleist) trădează o oarecare îngrijorare. E adevărat, la 21 iunie Tobrukul căzuse sub loviturile forțelor germano-italiene. Urma acum marșul asupra Egiptului, iar Rommel știa că se va angaja într-un război de uzură, care nu corespundea cu curajul și spiritul său de inițiativă, ce îl făceau să prefere loviturile-fulger. Mai grav era însă faptul că proaspătul mareșal își pierduse încrederea în victoria Germaniei și mai ales în calitățile de strateg ale lui Hitler, care (ignorând opiniile militarilor de profesie) începea să ia tot mai mult pe cont propriu soarta războiului. Pentru Rommel devenea tot mai evident că, îmbătat de succesele militare de până atunci, Fuhrerul își pierdea de la o zi la alta luciditatea și că invazia din răsărit se putea transforma într-o aventură extrem de primejdioasă. Crezuse o vreme în Hitler (ca și maiorul von Kleist), dar acum ajunsese să se întrebe dacă nu cumva omul acesta, posedat de o uriașă grandomanie, reprezenta un blestem pentru destinul Germaniei.
Cu vremea, asemenea gânduri (pe care deocamdată nu le cunoștea decât luna căci ea are puterea de a se strecura pe sub sub frunțile omenești, unde gândurile stau adunate ca într-o uriașă arhivă) vor deveni tot stăruitoare, iar anul 1943 îl va găsi pe frontul din Normandia, plănuind o pace separată cu aliații, încheiată peste capul Fuhrerului și fără binecuvântarea acestuia
Complotul colonelului von Stauffenberg, care urmărea eliminarea fizică a lui Hitler, sre va bucura, și acesta, de acceptul lui Rommel. El nu va împărtăși însă soarta celorlalți complotiști, care vor sfârși-o în lațul spânzurătorii, mai-marii Reichului îi vor oferi șansa onorabilă a unei sinucideri, de teama scandalului pe care l-ar fi declanșat punerea lui sub acuzația de înaltă trădare.
La 14 octombrie 1944.generali Burgdorf și Maisel îi vor transmite ultimatumul lui Hitler și fiola de cianură pe care Rommel o va înghiți pe bancheta din spate a automobilului. Iar după moarte figura lui va exprima un dispreț nimicitor, pe care cei doi generali nu îl vor uita niciodată
Dar deocamdată mareșalul n-are de unde să știe că în condica groasă de pe biroul lui Dumnezeu numele său a și fost barat cu o linie neagră și că deasupra capului său a apărut umbra unui picior mare de cal, pe care nu-l poate însă percepe decât privirea pătrunzătoare a lunii, care știe despre soarta oamenilor aproape la fel de multe ca și Dumnezeu.
Cât despre maiorul von Kleist, acesta a dispărut nu totul din memoria (altminteri excelență) a mareșalului Rommel, chiar dacă între destinele lor există și vor exista unele puncte de convergență.
În fond memoria omenească e atât de capricioasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: