maiorul…

5

Întâmplările din noaptea trecută, la care încă mă gândesc cu groază și cu rușine. m-au încredințat încă o dată de starea precară a nervilor mei.
Mă culcasem devreme, la sfatul lui Kurt care este de părere că am nevoie de foarte multă odihnă, după ce goliserăm împreună o sticlă de Courvoisier.
Eram amețit binișor și am adormit repede Alcoolul îmi provoacă de obicei un somn greu, fără vise, din care mă trezesc apoi cu gura amară și cu o ușoară durere de cap. De data asta.am avut însă parte de un vis straniu și înspăimântător, în care nu mai apăreau farmecele ascunse ale Danutei.
Se făcea că mă găseam la țară, într-o cabană care aparținuse pe vremuri tatălui meu și organizam – din ordinul lui Canaris – o partidă de vânătoare. Înainte de-a lua drumul pădurii, invitații –de la bătrânii ofițeri în rezervă la tinerele văduve de război – se așezaseră, pentru micul dejun, în jurul unei mese lungi de sufragerie. Apărură sticlele pântecoase de șnaps, cănile cu ceai sau cafea, platourile cu felurite gustări. Trude le supraveghea pe fetele care serveau. Purta un costum de vânătoare ce îi punea cu putere în evidență formele planturoase. Înfățișarea ei mi s-a părut oarecum schimbată: nasul subțire, cu nările foarte înguste, pomeții ieșiți în afară și bărbia masivă tradau o voință puternică, iar zâmbetul malițios ce-i dezgolea dinții din față semăna cu rânjetul unei pisici uriașe. Din când în când trăgea cu coada ochiului peste umărul meu, uitându-se la raportul către von Stubbe, pe care îl aveam pe genunchi, silindu-mă să-l rescriu, ținând seama de corecturile cu cerneală roșie, care îmi acopereau – filă de filă – rândurile strâmbe și chinuite. Dacă nu voi termina raportul în douăzeci și patru de ore voi fi deferit tribunalului militar sub acuzația de înaltă trădare.
După ce invitații au început să se ridice unul câte unul de la masă, Trude mi-a pus o mână pe umăr și mi-a cerut s-o urmez. Am coborât la subsol și am intrat într-un fel de depozit dezafectat, unde mirosea a legume stricate și a insecticid. Acolo, cu spatele la noi, pe un pat îngust de campanie, dormea un bărbat, despre care Trude mi-a spus că e unchiul ei Wolf, revenit de curând din America, unde făcuse o mare avere. Nu auzisem niciodată despre acest unchi, care s-a întors pe neașteptate spre noi, s-a ridicat în capul oaselor și a început să ne privească pe sub sprâncenele lui groase cu un aer cercetător. Avea o figură posomorâtă, neprietenoasă, umbrită de o barbă neagră și deasă și purta, ca și Trude, un costum verde de vânătoare. Fără să scoată nici un cuvânt mi-a smuls din mînă raportul către von Stubbe și l-a rupt în bucățele mărunte. Atunci am izbucnit într-un șuvoi de ocări pe care Wolf le-a ascultat cu indiferență, apoi mi-a spus că nu mai era nevoie de nici un raport, în curând voi trece de sub comanda lui von Stubbe într-un post de mult mai mare răspundere. Pe urmă i-a cerut lui Trude să-i caute pușca, iar soția mea, după ce a cotrobăit printre lăzile și butoaiele acoperite cu pânze dese și cenușii de păianjen, a găsit în cele din urmă a pușcă veche cu cremene și un cuțit mare de vânătoare. La vederea acestora, Wolf a fost cuprind de o veselie neașteptată și a pocnit-o de câteva ori pe Trude – spre stupefacția mea – peste fesele sale masive Eram uluit de manierele grosolane ale acestui așa-zis unchi american, care îmi devenea tot mai nesuferit, dar și de ușurința cu care soția mea acceptase asemenea gesturi vulgare pe care nu le putea justifica nici o legătură de familie.
După ce Wolf și-a găsit armele, am urcat în sufrageria, care se golise de oaspeți. Pe masă mai rămăseseră câteva platouri cu mâncare. Trude a chemat o servitoare și i-a spus ceva la ureche. Dar Wolf prefera să se servească singur, părea lihnit de foame și s-a repezit la o farfurie cu icre de Manciuria pe care a golit-o din câteva înghițituri. A venit apoi rândul unei fripturi reci de iepure, gătite cu sos roșu de vin și a pateului fraged de porumbel pe care Wolf le-a mâncat cu mâinile, scoțând niște clefăieli zgomotoase. Întrebuințarea tacâmurilor părea să-i fie necunoscută.
Bănuiesc că începusem să dau unele semne de nervozitate, deoarece Trude m-a tras într-un colț al sufragerie și m-a rugat să rabd cu stoicism toate excentricitățile unchiului ei. Acesta era putred de bogat, deținea mai multe mine de aur în America, iar manierele sale fuseseră fără îndoială influențate de apucăturile aspre ale căutătorilor de comori. Noi eram unicii lui moștenitori, nu puteam lăsa ca o avere imensă să ne scape printre degete doar pentru că Wolf nu știa să mânuiască furculița și cuțitul cu eleganță. Viitorul lui Gunter trebuia să conteze pentru noi infinit mai mult în asemenea împrejurări decât codul manierelor elegante.
După ce Wolf a isprăvit de mâncat am ieșit tustrei în curtea conacului, unde am fost întâmpinați de lătratul vesel al câinilor, de sunetul cornului și de frigul aspru al dimineții.
Drumul spre pădure suia domol pe lângă miriști pîrjolite de brumă. Monotonia peisajului era întreruptă din loc în loc de silueta caraghioasă a câte unei sperietoare de păsări.
Pe tot parcursul drumului Wolf a pășit alături de Trude, pe care nu se sfia s-o apuce din când în când de talie, șoptindu-i la ureche cine știe ce șotii, căci soția mea scotea hohote prelungite de râs, care nu se potriveau defel cu apucăturile ei austere de practicantă romano-catolică.
Fierbeam de mânie și bucuros l-aș fi pocnit peste fălci pe americanul acesta necioplit și plin de sine, care îmi inspira o mare antipatie..
În cele din urmă ne-am oprit într-o poiană înconjurată de arbori bătrâni.
Era o liniște plină de solemnitate, iar un soare cu dinți strălucea printre ramurile stejarilor care aveau pesemne mai bine de o sută de ani.
O voce răgușită și neplăcută (cred că era vocea lui Wolf) a anunțat că vor fi trase la sorți locurile de pândă. Vânătorii s-au înghesuit atunci în jurul lui Trude. Aceasta ținea în mână o pălărie verde de vânător din care urmau să fie extrase niște mici discuri de lemn, pe care erau zugrăvite imagini de animale. Așteptam să-mi vină rândul, cuprins de o ușoară emoție și, în cele din urmă, am scos din pălăria lui Trude un jeton pe care era desenat un cap de cerb cu coarnele rămuroase. Avusesem pesemne noroc, căci ceilalți vânători – printre care am recunoscut chipul rotofei al lui Kurt – au izbucnit în aplauze și ovații și au început să-mi scandeze numele cu entuziasm. Jetonul se topise aproape instantaneu, lăsându-mi în podul palmei o pată de culoarea sângelui proaspăt.
Mi-am ocupat locul, în spatele unor tufișuri țepoase și încâlcite, unde, spre marea mea nemulțumire, m-am pomenit alături de Wolf care își încărca tacticos pușca. Respirația lui duhnea foarte tare a carne stricată.
Încercând să ignor prezența americanului, așteptam cu emoție și cu nerăbdare, era pentru prima dată în viața mea că luam parte la o partidă de vânătoare. De departe se auzeau strigătele hăitașilor și chemarea plină de tristețe a cornului.
Deodată un tropot greu răbufni cu putere și cerbul își făcu apariția printre arbori Era un exemplar uriaș, iar grumazul său era împodobit cu o coamă albă ca laptele, în care se agățaseră mărăcini și scaieți.
Am ochit și am tras. Alături de mine, pușca veche a lui Wolf refuza să se descarce.
Cerbul se prăbuși, iar picioarele sale, lungi și puternice, zvâcniră câteva secunde prin aer, în timp ce un șuvoi mare de sânge îi țâșnea din grumaz, înroșindu-i coama pe care vântul o făcea să vălurească alene..
Reușisem o lovitură perfectă.
Poiana se umplu din nou de mulțimea vânătorilor ce priveau cu admirație la trupul masiv al cerbului și la coarnele lui rămuroase.
Am ieșit din spatele tufișului și m-am îndreptat spre mijlocul poienii, unde Trude mă aștepta, adresându-mi același zâmbet malițios, ce-i lăsa la vedere dinții din față.
Mi s-a spus că îmi revine onoarea să retez capul aninalului, care urma să împodobească salonul cu trofee al cabanei de vânătoare. Îțit de undeva din spatele meu, Wolf mi-a întins custura lui veche, acoperită cu un strat de rugină.
Nu știu cât a durat această îndeletnicire sângeroasă.
Când, după multă trudă, capul cerbului a fost despărțit în cele din urmă de trunchi, începea să se însereze. Poiana se golise de lume, nu mai rămăsese acolo decât Wolf, care îți încrunta către mine chipul posomorât. Eram stropit de sânge de sus până jos ca un gâde nepriceput și m-am gândit să-mi clătesc fața și mâinile în apa unui izvor care susura nu departe de mine.
M-am aplecat și am luat puțină apă în căușul palmelor, când deodată, l-am simțit în spatele meu pe Wolf care mi-a înfipt cuțitul între omoplați, făcându-mă să împărtășesc soarta lui Siegfried. Singurul punct vulnerabil de pe suprafața corpului meu fusese descoperit.
Începusem să pierd foarte mult sânge dar gândul că voi muri peste numai câteva clipe mi-a dat o forță nebănuită. Știam că Trude nu-mi va răzbuna moartea, poate că în taină se și pregătea deja să devină soția lui Wolf.
Am apucat de brațul acestuia și am început să smucesc cu ultimele mele puteri, cu gândul să-l trântesc la pământ și să încerc să-l ucid. Wolf izbucni atunci într-un hohot diabolic de râs. Brațul lui se desprinse de trunchi și se prefăcu, sub privirile mele înspăimântate, într-o pulbere albicioasă.
Dintr-odată mi-am amintit că am revolverul în buzunar.
Nu trebuia ca dușmanul să rămână nepedepsit, nu trebuia ca Gunter să se rusineze vreodată de lașitatea tatălui său. Heinrich nu ar fi ezitat niciodată.
Pe jumătate în agonie, am slobozit două focuri de revolver în pieptul mătăhălos al lui Wolf, care scoase un strigăt de moarte și se prăbuși peste mine, încercând să mă apuce de beregată..
N-am putut să mă împotrivesc multă acestui corp, greu ca un bolovan, dar prin, care, ori de câte ori vroiam să-l apuc, mâinile mele treceau ca printr-o pânză de ceață. Eram stors de puteri, gata să-mi dau sufletul sub strânsoarea degetelor de oțel ale lui Wolf, care storceau din mine ultima picătură de vlagă. Ceva ca o gheară mă apucă în cele din urmă de păr și mă afundă cu capul în apa izvorului, care începu să-mi pătrundă în nări și apoi în plămâni.
Muream înecat, cu hainele năclăite de sânge, în mijlocul unei păduri uitate de Dumnezeu și de oameni.

6

Am fost trezit de Kurt, care mă stropea cu apă rece pe față și avea o figură plină de spaimă. La început am crezut că venise să mă omoare și mi-am dus mâna la buzunar să-mi găsesc revolverul, dar acesta nu mai era nicăieri.
Mi-a trebuit ceva vreme ca să-mi revin și ca să-mi dau seama că în timpul somnului căzusem iar pradă unuia din accesele mele de nebunie. Am dus lacom la gură sticla de Courvoisier pe care mi-o întindea Kurt și am golit-o pe jumătate din câteva înghițituri.
Alcoolul îmi făcu bine, încălzindu-mi mădularele care erau reci ca cele ale unui cadavru.
Îl auzeam ca prin ceață pe Kurt implorându-mă să mă liniștesc și încercând să-mi explice ce se întâmplase cu mine. Cu o voce care mai tremura încă ușor din cauza groazei prin care trecuse, tovarășul meu de apartament începu să-mi spună că fusese trezit în toiul nopții de două focuri de revolver care se auziseră din camera mea. Crezând că mă împușcasem, a venit într-un suflet, cu speranța că poate împușcăturile n-au fost fatale. M-a găsit ridicat în capul oaselor, cu ochii deschiși și larg bulbucați, strângând între degete revolverul din care (așa cum avea să constate) tocmai slobozisem două gloanțe ce rămăseseră înfipte-n perete – dovadă limpede a crizei mele de somnambulism.
A trebuit să lupte mult cu mine pînă a reușit să mă dezarmeze. Opuneam o rezistență înverșunată, îl izbeam cu mâinile și picioarele și, la un moment dat, am vrut să-l sugrum.
Pe măsură ce îmi redobândeam treptat luciditatea, alungându-mi din minte imaginile acelui vis nebunesc, am fost cuprins de sentimentul penibil că mă făcusem de rușine în fața lui Kurt, dându-i încă o probă a bolii mele de nervi. Și nu era vorba numai de Kurt: poate că cele două focuri de revolver se auziseră în toată clădirea legației, poate că le auzise însuși Manfred von Killinger. Oricât de mult aș fi încercat să-mi ascund nebunia, aceasta ieșea la iveală în momentele cele mai neașteptate: eram un om bolnav, un om incapabil să-și mai îndeplinească îndatoririle elementare față de Reich și față de propria lui conștiință, iar locul meu era cu siguranță într-o casă de sănătate. Înainte de-a-mi zbura creierii sau de a săvârși cine știe ce acte necugetate de violență va trebui să demisionez din armată. Neîntârziat, poate chiar mâine, îi voi telefona lui von Stubbe, arătându-i deschis că sunt prea bolnav pentru a-mi mai putea continua misiunea la București, ba chiar și cariera de militar. Am nevoie de aerul sănătos al Berlinului, de pacea căminului și de căldura patului conjugal. Trebuia să fac asta încă de la primele semne de boală. Oricât de mult aș ține la onoarea Germaniei și la ideea de datorie, a sosit vremea să mă retrag: Wermacht-ul, nici măcar Abwerh-ul nu sunt niște spitale pentru demenți.
Acum aș avea nevoie de câteva ore de somn liniștit, dar mi-e frică să mai adorm, nu mai vreau să visez chipul posomorât al lui Wolf și aerul de văduvă de război al lui Trude.Nu mai vreau să am de-a face cu partea înspăimântătoare a existenței. Vreau să gust iarăși sentimentul eternității. Câtă nevoie as avea în momentele astea de prezența Danutei!
Trece aproape o jumătate de oră până găsesc puterea să-i spun lui Kurt că acum totul este în ordine și că se poate retrage.
N-am nevoie de consolările lui de doi bani, nici de citate din Faust. Cred că nici el nu e tocmai în toate mințile, poate de asta soarta a vrut să împărțim același apartament.
În Germania nebunia a ajuns aproape un flagel național.
Iar Heinrich știa toate acestea deja acum o sută treizeci de ani și a avut curajul s-o isprăvească, alături de o femeie bolnavă de cancer la col, care poate că personifica în mintea lui, tulburată de consumul de șnaps și de sentimentul eternitațiii, Germania însăși.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: