am fost un copil reusit? (17)

Dispozițiunile mele timpurii pentru arta gătitului vor fi fost provocate poate și de faptul că până pe șase ani m-am jucat aproape în exclusivitate cu fetițele.
Prima dintre tovarășele mele de joacă a fost Valerica (sau mai pe scurt Ica). Tot ea mă ducea la film sau la plimbare atunci când tata dintr-un motiv ori altul) nu era disponibil. Cu Valerica am fost pentru prima dată și la un meci de fotbal, dar n-am înțeles nimic și nu mi-a plăcut deloc. Mult mai mare ca mine, era deja in clasa a șasea-a șaptea și, din câte îmi amintesc nu era o elevă prea strălucită. Îmi făcea cadou manualele ei vechi atunci când trecea dintr-o clasă în cealaltă și așa m-am pomenit cu o mică bibliotecă de carte școlară din care nu lipseau un manual de istorie antică, altul de istoria României (oare de aici se trage interesul meu pentru istorie?), o carte de fizică, ba chiar și una de rusă, care mă fascina în mod deosebit, pentru că era tipărită cu niște litere ce semănau prea puțin cu acelea pe care mi le arăta tata. Evident că îndată ce aceste cărți au intrat în posesia mea, tata a trebuit să mi le citească, să-mi explice amănunțit ce reprezenta fiecare ilustrație, să-mi descifreze până și hărțile din cărțile de istorie…În aceste cărți aveam și câteva lecții favorite: cele cu războaie și cu răscoale. Ceream ca acestea să-mi fie recitite în mod periodic, dar mă arătam total dezinteresat, nu știu din ce motive oculte, de tot ce însemna istorie contemporană. Pentru mine istoria României se încheia pe la Alexandru Ioan Cuza… Poate pentru că personajele mai apropiate de zilele noastre semănau prea mult cu lumea ce putea fi văzuți pe stradă și nu mă atrăgeau prin nimic. Oamenii și lucrurile trebuiau să fie spectaculos de vechi ca să mă fascineze cu adevărat.
Ceea ce mă intriga la prietena mea Valerica erau sânii, de care am încercat s-o apuc de mai multe ori, pentru a mă lămuri ce-i cu aceste protuberanțe pe care le posedau numai femeile și pentru care începusem să manifest o mare curiozitate. Tentativele meu n-au avut însă nici un rezultat: tovarășa mea de joacă îmi spunea că în locul acela are ascuns un șarpe care îi mușcă pe toți cei care încearcă să pună mâna acolo.
Prieteșugul meu cu Valerica n-as durat însă prea mult: într-o bună zi a diapărut din curte, cu maică-sa, cu Tăciunel și cu Gălbenuș și cu cărțile ei uzate de școală: primiseră o locuință mai spațioasă într-un bloc din cartierul Tractorul și de atunci ne-am întâlnit tot mai rar,iar în cele din urmă deloc…așa cum se întâmplă aproape mereu cu toate marile prietenii.
După Valerica tovarășele mele de joacă au devenit cele trei nepoate ale doamnei Cs. care locuiau pe stada Țebea, aproape vizavi de poarta noastră „din dos”. Ne jucam de obicei la ele în curte: o curte încă și mai spectaculoasă decât a noastră, căci avea două magazii (una înzestrată cu un banc de lăcătușerie, căci slujise pe vremuri drepr atelier, o pivniță cu chepeng și un pod relativ accesibil. Cel mai adesea ne jucam de-a tata și de-a mama (nu vă gândiți la nimic obscen!). un joc în care trebuia să existe o mamă (personajul cel mai important, căci îi reveneau tot soiul de sarcini casnice), un tată (simplu figurant!) și doi copii care trebuiau să doarmă tot timpul, se îmbolnăveau mereu și erau duși la doctor care ăi căuta în gât.. îi asculta cu stetoscopul și le făcea injecții. Pe mine jocul acesta începuse să mă irite de la un moment dat, deoarece, parcă în virtutea unui blestem, eram condamnat să fiu mereu tata, rol ce mă scotea din sărite, căci îmi doream din tot sufletul să fiu mama, favoare care mi se făcea foarte rar și numai după interminabile negocieri. În această perioadă, cred că mă transformasem și eu în fetiță pe jumătate. pretindeam să mi se cumpere păpuși. o sobiță și vase de jucărie, iar aceată înclinare probabil cam nesănătoasă era (culmea!) încurajată de maică-mea, care mi-a mărturisit mai târziu cât de mult își dorise o fată și ce dezamăgită a ost că mă făcuse băiat! Iar atunci când, aflându-mă deja la grădiniță, s-a pus problema să-mi confecționeze un costum de carnaval, ținea morțiș să mă îmbrace mai întâi în prințesă, apoi, la sfatul unei pietene, în țigancă. Nu știu dacă acel carnaval a avut sau nu loc, iar dacă a avut. s-a desfășurat fără mine. pentru căeu m-am îmbolnăvit, mai întâi de hepatită, apoi de scarlatină (am fost un copil cam bolnăvicios) și n-am mai pus piciorul la grădiniță vreo șase luni.
În țigancă însă tot aveam să mă îmbrac ceva mai târziu, de data asta însă din proprie inițiativă. Nesavând ce face, într-o bună zi am pus pe mine o rochie veche de-a maica-mii,m-am legat la cap cu o basma roșie, mi-am pictat fața cu acuarelă,am luat un coș sub braț și am pornit-o pe stradă strigând „Zmeura doamnă, zmeura!” cum auzisem eu că strigă țigăncile veritabile. Nu mă băga însă nimeni în seamă și, pentru că jocul ăsta n-avea nici un haz fără spectatori, m-am hotărât să vâr capul pe fereastra de la demisol a unuia din vecinii noștri cu care maică-mea era mare amică. Doamne, și cu ce potop de ocări și de înjurături mi-a ost dat să aud în momentul acela! Pasămite, gol-pușcă. În picioare într-un lighean, vecinul tocmai își săpunea sârguincios părțile rușinoase. M-am speriat arunci și am luat-o iepurește la fugă, dar aveam totuși și o măruntă satisfacție. văusem în sfârșit cum arată un organ bărbătesc ajuns la maturitate!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: