experimentalismul românesc (4)

Recursul la objectual, caracteristic literaturii experimentaliste. are o consecinţă esenţială: epicizarea discursului poetic, care se regăseşte la experimentaliştii de pe toate meridianele; ea a fost şi unul dintre punctele-cheie ale programului oniric, cel puţin pentru Dumitru Ţepeneag. Acesta nu doar va afirma în luările lui de cuvânt teoretice că liricul şi oniricul se află într-o stare de suspiciune reciprocă, dar (aşa cum va mărturisi peste ani) se manifesta „ca un duşman înverşunat al lirismului (chiar şi în poezie!) sau mai zis al subiectivismului poetic de sorginte romantică”, căci – din perspectiva lui – „poetul nu-şi exprimă pur şi simplu sentimentele, ci le pune eventual în scenă pentru a declanşa un efect estetic” . Cert este că – influenţat sau nu de opiniile lui Dumitru Ţepeneag – Dimov evoluează tot mai evident către epic, crâmpeie de epos străbat adesea şi poemele lui Virgil Mazilescu, dar, ceea ce este încă şi mai semnificativ, epicizarea rostirii poetice se manifestă şi în afara grupului, exemplul cel mai semnificativ reprezentându-l poezia lui Mircea Ivănescu, autorul celei mai radicale „erezii” din lirica româneasca de la sfârşitul anilor 60: aceea care propunea anecdota cotidiană şi „anti-poezia” drept principiu poetic. Aici se găseşte, in nuce, o parte însemnată din programul al poeţilor optzecisti ai cotidianului, din ale căror luări de cuvînt teoretice nu lipsesc de altfel pledoariile pentru epicizarea rostirii poetice, aşa cum se întâmplă de exemplu în cazul lui Călin Vlasie, care consideră că poetul modern este o victimă a crizei provocate de maşinism, acţionează ca un inadaptabil, se retrage într-o „conştiinţă confortabilă, contemplativă şi meta-istorică” în timp ce „modul imagistic este condus la polul superior al maximei deschideri asociative”. Trecerea de la modernism la postmodernism este echivalentă, în această ordine de idei, cu trecerea de la maşinism la maşinitate, adică la umanizarea creaţiei tehnice care îşi pierde agresivitatea, ajungându-se la o reconvertire a artificialului în natural. În timp ce maşinismul separa, izola sau înstrăina, maşinitatea „creează sentimentul acut al participării”, „topeşte prea individualul EU şi prea lăbărţatul EL într-un TU calm, rezolutiv, integral; SUNT devine FIIND, ca şi EŞTI, ca şi ESTE, iar FIIND aparţine unui prezent deopotrivă trecut şi viitor” (18). În consecinţă, poezia se de-liricizează, iar eul ultra-liric al moderniştilor va fi substituit de un „eu epic impur” care „gândeşte epic şi simte liric”, devenind necontemplativ, participativ, implicat, integral, expresie a lui TU şi FIIND.

Investigare minuţioasă a circumferinţei, a lucrurilor şi întîmplărilor care survin la mare distanţă de centru, literatura onirică se va asocia în acelaşi timp (ca şi literatura experimentalistă în general) cu o reelaborare a statului subiectului liric/ personajului, care se vor apropia tot mai mult de tipologia omului-margine. « Noul real” ca şi noul statul al subiectului uman coexistă însă – aşa cum am arătat – la scriitorii experimentalişti cu o nouă viziune asupra limbajului, la care s-au referit în luările lor de cuvânt teoretice atât Dimov cât şi Ţepeneag. Am văzut că autorul Deschiderilor intuia necesitatea trecerii de la poetica simbolului la aceea a semnului, vorbind despre „teribilă încercare de a da cuvintelor (prin magice alăturări în primul rând) o viaţă de sine stătătoare, adică de a opera cu ele în calitate de elemente reale şi întregi şi nu în calitate de simboluri”. Ceea ce este perfect în spiritul unei poetici a „circumferinţei”, căci refuzul unui semnificat transcendent, care devine inteligibil prin intermediul simbolului, presupune existenţa unui spaţiu poetic în care fiecare „punct de pe cerc” îşi poate aroga la un moment dat dimensiunile unui centru posibil, ajungîndu-se la acea viaţă de sine stătătoare a cuvântului (Dimov) sau a textului (Ţepeneag) pentru care au pledat oniriştii. Ei se situează şi de data aceasta în avangarda unei mişcări experimentaliste, care va ajunge în deceniile următoare la teoriile textualiste, ce abordează, e drept, într-o formă mult mai laborioasă şi mai sistematică, problema „noului limbaj”. Astfel cartea lui Livius Ciocârlie Negru şi alb, încearcă să surprindă conflictul dintre structura metafizică a simbolului romantic şi materialitatea procesului textual, evidenţiind prezenţa germenilor unei activităţi producătoare de text nesimbolic încă în operele romanticilor, ceea ce va duce, în mod progresiv,pe parcursul unui secol şi jumătate de literatură, la ocultarea funcţiei simbolice a cuvântului, astfel încât, din perspectiva profesorului timişorean, istoria literaturii moderne se confundă cu istoria trecerii de la simbol la semn şi la text. Asemenea germeni sunt „periclitarea identităţii prin acţiunea diferenţei, a lui acelaşi de către altul; contactul nemijlocit cu materialitatea tumultuoasă a realului, travaliul transformator (…) corporalitatea, jocurile limbajului, preeminenţa scrierii asupra vocii, punerea sub semn de întrebare implicit dialogică a propriilor înţelesuri, proliferarea de sens indecidabil, cu neputinţă de domolit în concluzii univoce” . Analizele lui Livius Ciocârlie pun accentul (în spiritul gândirii celor de la Tel Quel) pe dimensiunea productivă a semnului şi pe textul înţeles în dimensiunea lui de productivitate. Textul „sfâşie urzeala şi este urma unei rupturi”, el nu reflectă sens, nu poartă sens ci „proliferează sens pe măsura fabricării sale. Textul se produce pe sine mereu, iar suveica lui este contradicţia menţinută pe tot parcursul, ambivalenţa termenilor, active tot timpul,în ambele sensuri, pe faţă şi pe dos” . Astfel că, pierzându-se transparenţa limbajului simbolic, instituindu-se limba opacă a semnelor, textul va funcţiona ca un mecanism de maşinat serii nesfârşite se sensuri, „între părţile lui,iar nu între niveluri, ca în vechea structură, sclipesc reflexe şi se încinge un joc – sintactic şi semantic – la sfârşitul căruia înţelesul rămâne incert .Căutarea sensului, sinuoasa rătăcire în labirint, aduce cu sine dispersarea eului pe firele ţesăturii, sau, mai bine zis, aşteptarea sensului îl schimbă pe cititor într-o Penelopă, care, fără odihnă, destramă şi ţese altfel, iarăşi şi iarăşi, acelaşi văl” .

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: