stratan

Pe urmele lui Şerban Foarţă, membrii grupului 80 s-au lansat adesea în explorarea metapoeticului, a ultimelor limite ale rostirii, au cultivat poemul autoreferenţial, oscilând între comedia limbajului şi drama semnificării, iar carnavalul cotidian se transformă în poemele lor într-un carnaval al cuvintelor.
Astfel, poemele lui Ion Stratan transcriu adesea episoadele unei initieri in răspăr si aduc sugestia unei lirici a esentelor degradate in derizoriu despre care vorbeau primii comentatori ai poetului. Proiectate pe fundalul unor neliniştitoare decoruri kafkiene conturand o topografie himerică, pe care autorul o deformează permanent în spirit parodic,asemenea „trasee iniţiatice” devin „întâlniri cu absurdul” pe al căror parcurs personajul liric are sentimentul „vârstei crepusculare” şi e confruntat cu aspectele derizorii, dar nu mai puţin terifiante, ale neantului.Un neant care in aceste poeme striveste cel mai adesea prin meschinarie. Mizerie morala, dar mai ales mizerie ontologică, reducţie a existentelor la o mecanica lipsita de noima, dar, înainte de toate, degradare a cuvântului, ceea ce face ca epopeea burlescă să se convertească pe nesimţite intr-o comedie a limbajului şi a literaturii. În spiritul exerciţiilor de textualizare cultivate de unii poeţi ai promoţiei 80, dar fără tehnicismul unui Bogdan Ghiu, Stratan creează sugestia unei lumi devorate de cuvinte/texte,în interiorul căreia lucrurile sunt înghiţite de semne, iar realul e anihilat in mişcarea neliniştită a scriiturii. Poetul nu are însa furia „demolatoare” a unui avangardist şi, pe linia acelei „pietăţi” pe care o inspiră lucrurile şi cărţile vechi, el face din poemele sale adeseori „pagini de transcriere” in care este reiterată în cheie parodică mitologia poetică a modernismului, iar funcţia magică a cuvântului despre care teoretizau marii post-romantici devine pretextul mimusurilor groteşti care se constituie în replica burlescă a tuturor artelor poetice hermetizante.O replică păstrând însa adesea, în ciuda tonalităţii vădit ironice şi demistificatoare, ceva din limpiditatea lirismului saturat de abstracţii al lui Ion Barbu sau Nichita Stănescu. Relaţia cu realul va fi concepută, la rândul ei, ca o succesiune de experimente,de moduri insolite de a privi lucrurile (ca la poeţii obiectelor), iar universul empiric îşi modifică permanent configuraţia prin raportare la un subjectum a cărui prezenţă insolitează textura mundanului.Asemenea jocuri optice sunt dublate mereu de jocurile lingvistice, căci, dintre toti poeţii generaţiei sale, Stratan a dus probabil cel mai departe ideea unui soi de textualism parodic, întemeiat pe jocul aşa-numiţilor generatori textuali. Definiţi drept „cuplul format dintre o bază si o operaţie” în perspectiva producerii textului, aceşti generatori pot fi elemente de culoare, vocabule, nume proprii etc supuse unor procese de ablaţiune, analogie, derivare, anagramare, care au rolul de a direcţiona scriitura inţeleasăa ca un act mecanic şi ca un produs artificial. Preluată mai cu seama din recuzita Noului Roman Francez, tehnica generatorilor devine la Stratan „metodă”, modalitate de a experia forţele inerţiale ale limbajului. Într-un text intitulat Muntele Gaina jocul polisemiilor şi al ambiguităţilor semantice generează astfel o lume populată de fiinţe hibride, o realitate de ordin secund, experimentul textual dobândind astfel valenţele unui experiment cosmogonic: ”pe tine am să te gătesc/in oala minune/grăbeşte-te, dacă ai ce/acum a-mi spune, tu te duci/în înspumatele ceruri/nu mai am ce să-ţi spun/in eresuri/fluieră, fluieră oala/ca-n Anna Karenina/pulpele tale pulpele tale/pe care îngrăşate Lenin le-a”. Din aceeaşi voluptate a jocului, nu neapărat inocent, cu cuvintele se nasc şi poemele din ciclul Bucuresti-Ploiesti. Conturându-se iniţial ca o aventură spatială, episod al aceleiaşi iliade groteşti care consemnează intâlnirile personajului liric cu diverse epifanii ale absurdului, călătoria devine aici un recurs (fie şi in registru parodic) la valenţele magice implicate în actul poetic si, finalmente, o călătorie prin dicţionar. Textul se constituie acum aproape exclusiv din acţiunea mecanică a generatorilor: „Bufniţa ţi-a dat înţelepciunea/tu, mândră cetate aCinematografiei/Româneşti/care ne-ai făcut de râs/pe întregul glob pământesc.//Nu sta imbufnată, staţioară/toate trec, şi ele vor trece pe/Peronul tău tinându-se de mână/In rochiile lor scurte cu mov//Bufă localitate, cu clovni trişti/Aici, pe marginea rambleului, respiri/Şi exişti ca o mare metropola//Buftea la marginea lumii/Între a vedea si a nu vedea/Intre a fi si a nu fi”. Doza de tragic pe care o presupune vizionarismul á rebours ,nu lipsit de disponibilităţi pentru actul ludic şi gratuit, rezultă din sentimentul degradării în derizoriu a marilor tâlcuri existenţiale, dar şi din certitudinea că toate formele poeticului au fost deja experimentate şi că ele reprezintă, in mare măsură, jocul hazardului şi al artificiilor de scriitură . Poet extrem de prolific, pândit uneori de pericolul facilităţii, Ion Stratan îşi priveşte de aceea cu suspiciune dexteritatea de a poetiza, iar spectacolul propriei sale virtuozităţi îl predispune la melancolie. În ipostaza lui cea mai gravă, eroul liric monologhează astfel despre futilitatea oricărei tentative de a recupera Poezia: ”poeziile noastre sunt bâlbâite si sângeroase/Ele nu înseamnă nimic, doar un descântec/Între spaima genetică şi arcanul morţii/Metaforele noastre nu ne mai cuprind/Şi aleargă asemenea unor peisaje moi/dincolo de lumea în care trăim/În care gândim/În care nu mai credem”(1850.15 aprilie.). Astfel încât, comedie a derizoriului cotidian, comedie a limbajului, poezia lui Stratan va fi, nu în mai mică măsura, şi o comedie a literaturii.Ea stă sub semnul şarjei, al „enormitătii”, aparţinând de acea „ironie radicală” prin care Hassan caracteriza „dezumanizarea” specifică postmodernismului. Actul scriptural se intemeiează, perceput dintr-un asemenea unghi, pe o memorie prodigioasă şi constă în rescrierea tuturor cărţilor, în transpunerea in cheie burlescă a marilor mituri culturale. Un poem ca Pelicanul din volumul Desfacerea ilustrează sugestiv modul în care funcţionează in lirica lui Stratan mecanismele parodiei. Există mai întâi aici un moment al punerii in text ce se isprăveşte cu umilirea scriptorului şi degradarea în sarjă grotescă a textului astfel produs: ”Mă-nchinasem, mâncasem, postisem şi tac/Oile urcă şi beau sare vrac/Luna un înger cu un caval/Dragoste dincolo de stele, Ideal/Planeţii din care se-nfipsera-n ochi/Alburnus si maior de viaţă deochi”. Spectacolul textualizării sfârşeşte însă prin a conduce, dupa ce impurităţile sufleteşti au fost extirpate prin parodie (care este la Stratan pharmakon, otravă, dar si panaceu) la regăsirea dimensiunii spirituale a existenţei, a sacrului conţinut în profan. Chiar dacă asemenea momente de iluminare se cer privite cu oarecare suspiciune, fiindcă ele sunt aproape întotdeauna saturate de ambiguitate si par pe punctul de a se metamorfoza in propriul lor reflex burlesc, iar „misterul” (în acceptiunea lui de auto sacramental) e pândit de pericolul degradării in farsă: ”Înainte de mine o raza trecea/prin inimă, ea fragezita de stea//înainte de mine cu mir strălumesc/te lăsasem incintă/A luptei cu oul de mierlă fierbinte/Un ghem ca bănuţul lupta cu un munte/Un sânge cât roua versantului punte/Eram mire tâmpit/fericit de Iubire/Era un Cristos/cu crucea de os,/răstignita în mine/De din străvezime”.Alteori parodia se asociază în mod oarecum neasteptat cu o percepţie muzicală a lumii/textului, iar actul decreativ este dublat de o mişcare melodică, facilitând trecerea dintr-un regn în celălalt, care ar putea fi privită ca o replică parodică a faimoasei muzici verlainiene. Se poate observa totodată o anumită predilecţie a poetului pentru imaginile minerale, care constituie, la rândul lor, reflexul glumeţ al cristalelor şi oglinzilor din poezia lui Mallarmé, Stratan traducând acum în limbajul pantomimei absurde câteva din metaforele fundamentale ale modernismului, legate de triumful ‚spiritului” asupra pulsiunii vitale. În asemenea compozitii, deconstrucţia e realizată cu minuţiozitatea şi preocuparea de igienă a unui chirurg, iar rezultatele vor fi adevărate „rezumate” organice, conservate sub un strat de substanţă vitroasă. Actul deconstructiv se dovedeşte aproape întotdeauna însă o operaţiune „cu rest”, lui îi supravietuiesc mereu tuşe de inefabil care relativizează însăşi ideea anihilării vieţii în scriitură, deoarece vitalul pare a triumfa în cele din urmă tuturor acestor tentative de nimicire, ceea ce duce la o „parodie a parodiei” cu valenţe benefice. Acum producerea textului se transformă într-un exorcism care neutralizează energiile decreative implicate în actul de textualizare. Poetul nerenunţând insă niciodată pe de-a întregul la parodia ironică, care transformă textualizarea într-o cosmogonie in răspăr, ducând la proliferarea haosului şi a amestecului terifiant dintre regnuri. Nu odată lumea poemelor lui Stratan are aerul unui muzeu teratologic care păstrează eşantioanele unei creaţiuni cu semn negativ, generând formele cele mai neliniştitoare pentru nevoia de claritate a spiritului. ”Decreativismul benign” va coexista astfel în versurile poetului cu prezenţa unui repertoriu imagistic pus sub semnul diformităţii, dar şi al stazei, cu configurarea unui univers antiteleologic prin excelenţă, marcat de acea „stabilitate fluctuantă” care constituie pentru Leonard Meyer semnul distinctiv al postmodernismului. Aceasta stază nu înseamnă însă câtuşi de puţin „absenţa noutăţii şi a schimbării (…), ci mai degrabă absenţa schimbarii secventiale ordonate”, sfârşind astfel prin a genera o lume de virtualităţi nediferenţiate de prezenţa unui sens care să le orienteze vectorial, integrându-le în structuri coerente, poezia lui Stratan va fi una a stărilor apocaliptice. Benignă atâta timp cât erodează pretenţile metafizice ale modernismului şi se păstrează in zona parodicului „angelic”, ea poate capata însă (semn al proteismului sau absolut) aspectele deriziunii totale (adica „satanice”), mărturisind despre o anumită sterilitate a poeziei mai noi, a cărei formulă este totuşi agonică şi crepusculară, marcată de sentimentul beckettian al „sfârşitului de partidă”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: