flora

Spirit baroc, terorizat de obsesia metamorfozelor terifiante, prin a căror mecanică realul se converteşte in fantasmagoric, Ioan Flora trăieşte cu acuitate paradoxurile spiritului care oscilează, ca pe o lama infinit de subtilă, ca de pumnal damaschin, între farsa ontologică şi comedia literaturii. Apelând cu virtuozitate la resursele intertextualitătii, autorul rescrie astfel în Discurs asupra Struţocămilei, într-o cheie ludică, dar nu lipsită de gravitate, câteva bine-cunoscute pagini de literatura, ”indatorându-se” mai ales, cum ii place să spună,”cel puţin spiritului dacă nu şi literei acelei fascinante şi tulburătoare scrieri care este Istoria ieroglifică”. În poemele sale melancolicul inorog este substituit de „ieroglifa” tragic-burlescă a Struţocamelului, din care autorul face alegoria redusă la grotesc şi la derizoriu a poetizării. Refugiul în scriptural reprezintă aici rezultatul impactului cu o realitate marcată de regimul metamorfozelor monstruoase, dar ceea ce ar trebui să fie angoasă şi vertij ontologic se converteşte in textele lui Ioan Flora într-o transcriere relaxată, nu fără piruete ironice a Metamorfozei lui Kafka, deoarece în viziunea poetului textul şi lumea sunt una, iar numitorul lor comun este spectralitatea: ”Ai casei îl priveau scandalizaţi la culme, ţuguindu-şi/buzele, acoperindu-şi cu mâinile ochii,/fluierând în vânt…/ – Pai,cum adică, îşi ziceau ei,/totul să se petreacă aşa,/într-o clipită, fără nici un semn cât de mic./fără pic de ruşine!/Ci el se prefacu într-o movilă de smoală vorbitoare,/dar nici o carapace nu-i acoperea trupul. Abdomenul nefiindu-i/cafeniu si divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri,/cum citise el mai demult într-o carte” (Cum se mai întâmpla). Parodieri subtile ale „punerii in text”, Discursurile asupra Struţocamelului sunt însă nu mai puţin, o „critică” a experienţei, un fel de „empiriocriticism” cu valenţe de prestidigitaţie conceptuală sau – cum spune poetul – „o etică” ancorată în denunţarea „naturii amăgitoare a adevărului”: ”Dar cum poţi să le dai dreaptate/şi unuia şi celuilalt în aceeaşi pricină! exclamă nedumerit/şi un prieten care se aflase întâmplător de faţă./ – Să ştii că şi tu ai dreptate! Îi răspunse/fără să clipească judecătorul, da, ai perfectă dreptate!/şi atipi numaidecât cu capul aşezat pe masă” (Etica. Despre natura amăgitoare a adevărului). Lumea textului se dezvăluie în cele din urmă ea însăsi ca,ca un cerc care se inchide, impiedicând orice tentativă de evaziune, iar dubletul carcerei existenţiale este papirosfera – chiar dacă prin intermediul alegoriei paradoxale ce constituie forma predilectă a poemelor lui Ioan Flora, claustrarea in scriptural e percepută ca libertate: ”Şi totuşi nu pare nebun, ii spune pe la două noaptea/câinele stâlpului de afişaj,/pare un om cumsecade, dar de ce tot dă târcoale, de o oră şi mai bine,/înfigându-şi ghearele ca pe nişte săgeţi înveninate/in beregata bietului stâlp, strigând in gura mare/că-i întemniţat pe nedrept,că iată/e frânt de mânie şi simte că se sufocă” (De libertatis). Protagonistul acestui experiment ludic cu semnele si cu ieroglifele, Struţocamilul va fi aşadar o fiinţa prin excelenta hibridă, refuzând deopotrivă realul si scripturalul, dar fascinată în egala măsura de lumea palpabilă a realităţii ca şi de spaţiul bidimensional al sarcofagului-pagină:”Struţocămila are două perechi de ochi,/două morţi şi două lumi, două dimineţi şi două amurguri deodată,/douăzeci şi patru de pumnale şi cel puţin două inimi:/în una e ascunsă o vaduvă neagră, în alta/o năpârcă având limba ascuţită şi aspră, ca sarea-n bucate .//Struţocămila merge pe patru cărări./Struţocămila bea din patru pahare/ – dintr-unul/vin de pharos,/din celălalt viată lungă şi subţire./Struţocămila are doua mâini care se spală,/care se fură una pe alta/şi la fiecare mână câte şase degete” (Discurs asupra somnului şi a morţii). Semnul său distinctiv îl constituie sterilitatea şi propensiunea spre teratologic; generarea textului se va converti, de aceea, într-o ecloziune grotescă, ce dă naştere, în aceeaşi măsură ca şi detestata realitate, formelor monstuoase: ”Deacii, feacă oao si când va sa scoată pui,/el nu zace pre oao,ca alte pasări,să le clocească/şi să le încalzească cu trupul,/ci le bagă in apă si le păzeşte cu ochii şi mintea/şi căuta tot la iale, şi ziua şi noaptea, neîncetat,/ pân’ ce se clocesc oaole şi-şi scot puii/iar de-şi va dezlipi ochii si mintea duprea oao şi va privi/intr-altă parte, iase altă jiganie, de-şi seamănă cu sarpele/pre carea o cheamă aspidă”(Visul). Plecand de aici, struţocămila va dobândi, în poemele lui Ioan Flora, ipostaza demiurgului neputincios, care creează lumea prin necuvânt: ”Am visat că sunt însuşi Domnul Dumnezeul nostru,cu barba albă şi toiag de argint,/că stau înţepenit într-un jilţ pe un munte de aer, că muşc dintr-un măr/jumătate roşu, jumătate auriu şi că tocmai atunci/Cineva mă apucă de umăr, vorbindu-mi răstit;/-De ce visezi, mă, in pragul liftului” (Visul). Definindu-se mai ales prin determinări negative (ca in secvenţa de început a poemului), figura ce tutelează aceste poetizări e în cele din urma doar o formă a vidului, o epifanie a golului prin care se manifestă demoniacul plăsmuitor de aparenţă: ”Netezesc între degete negre cireşi stafidite./Le asemuiesc cu pielea mănuşilor de domniţe dintr-o vreme apusă./Eşti gol pe dinăuntru./ -da, sunt gol pe dinăuntru răspund,/simt tremurul himerelor care-mi iau cu asalt inima, cu vrejurile ei negre cu tot” (Visul). Astfel încât, dintr-o asemenea perspectivă, poezia din Discurs asupra Strutocamilei e perfect solidară cu modelul nihilocentric al experimentalismului, pe care Ioan Flora îl ilustrează în tonalităţi care ţin însă mai mult de acea „pasiune a arătării” care este simptomatică pentru baroc.
Această lirică devine ulterior (odată cu volumul Iepurele suedez) una a rupturilor ontologice, dar mai ales scripturale, a cosmogoniilor in răspăr şi a riturilor maligne, tratate în registrul deriziunii absurde. Schema pe care se intemeiează asemenea poetizări este cea a segmentării, a emorselării osiriace, care converteşte lumea în fragmentele unui text ilizibil: ”Răsfoiesc Monitorul Oficial pe anul 1985./Sunt o serie de lucruri fascinante in acest volum masiv/cu coperte tari, zeci de ordine ale ministrilor de interne,/Finanţelor, Justiţiei, Învăţământului,/Numiri de noi prefecţi şi dascăli. mercuriale, reglementări./Bunaoară, calitatea mezelurilor şi a brânzeturilor./Mărfurile admise în comerţul public, locurile/unde pot fi argăsite piei de vită şi de câine, interzicerea /producţiei de vin de smochine.// Răsfoiesc Monitorul Oficial câtă vreme B.B.C anunţă/ca undeva prin Gambia sau Coasta de Fildeş a fost recoltat/un anticorp ce ar putea duce la descoperirea vaccinului/ce prefigureaza naşterea vaccinului, et caetera, et caetera,/astfel încât acum, la cumpăna dintre ani, chiar că putem privi/candizi şi încrezători în faţă” (Monitorul Oficial). Împinsă până la ultimele ei consecinţe in poemul Croaziera Snagov/Bursa metale Londra, aceasta poetică a „listelor de materii” este consecinţa unei adevărate „verve osiriace” ce se concretizează in ritualuri groteşti, trimiţând spre simbolistica sabatului şi a „fierturii vrăjitoarelor”, iar textul se identifică de data aceasta cu „focul malefic” ce potopeşte o lume spectrală ea insăşi sau e figurat prin imaginea unui Osiris porcin asupra căruia se exercită patosul decreativ al actului scriptural: ”Am realizat abia după eforturi repetate că oala/în care fierbea, de pe la trei, o căpăţână de porc, pentru piftii,/se încinsese într-atât încât se sudase de plită,/că apa se prefacuse in fum/osul în jăratic,/untura în clei, acoperind pardoseaua, peretii,/vesela, scaunele,tavanul,/că Etna răbufnise peste terasa mea de la etajul nouă/iar vajnicii pompieri şi alte forte iniţiatice/intepeniseră cu gâtul alungit înainte,/urmărind fază cu fază miracolul ce se derula/sub ochii lor neîncăpători şi umezi” (Piftii si pompieri). Schema segmentării e solidară cu semnul opac, care şi-a pierdut orice capacitate de a mai semnifica, astfel încât poemele lui Flora nu intârzie să se convertească în sarabande de vocabule extrase parcă dintr-un tratat de vrajitorie, într-o vorbire „de nimic”, în „suedeza” care constituie – in mitologia poetului – limba prin excelenţăa demonică şi creatoare de antilogos: ”Cer ocru-cenuşiu străbătut de dirijabile verbale,/lumina perpendiculară, care nu e lumină ci o manieră/adoptată teoretic, imperiile redundante;/Berlingura, Dublingvism, Abeerdeentii şi părintii/dinţilor din fată,/Amsterdam şi Amsterluam/Haksvarnapi” (Iepurele suedez). Scriptorul va îmbrăca în acest context ipostaza „iepurelui suedez” care „călăreşte”, pe un vehicul malefic, pe celălalt iepure, cel „sşhiop”, figurare a textului.supus necontenit decupajelor osiriace: ”Iepure hăituit călare pe jumătate de iepure schiop drept pretext/al unei firave desfăşurări epice, mass media/şi primatul textului iniţial./Un tribunal suedez respinge apelul unui cuplu suedez/care dorea să dea fiului lor un nume de 43 de litere, considerat/de toata lumea fără nici un sens dar adorat de părinţii în cauză/informează agentia Reuter./Deşi îi zic Albin, ciudaţii părinţi au ţinut morţis ca în acte/numele acestuia să fie/BRFXXCCXXMNXXXXLLLMMNPRXVCLMNCKSSOLBB11116/Ei au afirmat că acest nume, pregnant şi expresiv, trebuie/gândit in spirit metafizic , trecător. Pe alocuri. Variabil. Izolat/După ploaie se vor produce ploaie şi ceata” (Iepurele suedez). Infatigabil constructor de apocrife, Ioan Flora elaborează acum veritabile cosmogonii sau mai degrabă ‚scriptogonii” luciferice, valorificand tradiţia legendelor bogumilice, iar rezultatul e un amestec, deloc inocent, de teologie maniheistă si Jacques Derrida, gravitând în jurul ideii de „arhi-scriere”: ”Nu-i chip de scos la capăt cu fârtatul asta! Şi zise năpustul/şi se apucă de meşterit şi-i făcu pe om şi pe lup./lupul ca lupul, dar omul era urât ca spurcul/Atunci Atotputernicul îi dete suflare omului, dar îl întoarse pe dos, aşa cum e el acum./Uciganul, de ciudă, îl asmuti pe lup asupra Atotţiitorului/(lupul stătea şi pe mai departe acolo in lutul său)/si atunci Domnul Dumnezeul nostru îi dete ăi lui suflare, si-i zise, poruncindu-i:/Mănâncă-l pe vicleanul acesta!/Stârnită,jivina se lua după ucigan si nu-l slăbea nicicât./Năpustul fuga la arin./Dar lupul îl apuca de picior şi-i sfârtecă de-ndată călcâiul./de-atunci încornoratul e şchiop-şchiop, dar lemnul arinului/a rămas roşu, de cât sânge a curs din piciorul/impieliţatului de belzebut” (Iova). Nascut din acţiunea unor asemenea forte malefice, textul va reprezenta expresia scripturala a marii discordii cosmice, e antilogos si antimelos, suită de „paraziti sonori” care se articulează în „fabule domestice” ilustrând dezarticularea vorbirii într-o devălmăşie de vocabule invrăjbite: „Aşadar: ouă, pâine, orez, detergent de vase/şampon, ketchup, caşcaval, vopsea de păr,/trecut pe la mesagerie, reinnoit abonamentul,/au înnebunit şi aştia de sus cu gresia, cu faianţa lor, măcar de ar termina odată//(urmează partea lirică)” (Poem simfonic). El tinde sa dobândească infăţişarea obiectului „imposibil”, găsindu-şi locul printre idolii diformi dintr-un posibil muzeu al nebuniei şi al orgoliului omenesc: ”Cartea-obiect ,omul-pisică, pasărea jumătate-om,/Cuhnia palatului Mogoşoaia. aleile pietruite, hăul/lacului impânzit de naluci,/Mai departe sunt însă şi statuile Marelui Octombrie,/Marelui Ianuarie,/Marelui Decembrie,/Marelui Cuptor,etcaetera…” (Pisica ideologica 1).Textualismul lui Ioan Flora fiind evident unul á rebours, dezvoltat cu mijloacele parodiei,care în versurile sale devine o formă de exorcism.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: